Nopţi în tenebre: Omul Negru a venit

Articol publicat in:Proza | 08 ianuarie 2013
Autor:

“Poate fi bîntuit un oraş întreg?
Bîntuit în sensul în care se presupune cã ar fi bîntuite unele case?”

(Stephen King – IT)

La capãtul podului

De oase,

Pe un monolit de piatrã,

Sub infuzii criptice,

Stã adînc scrijelit

Omul Negru a venit.

*

Lumina inundã crevasa tocmai despicatã. Pãmîntul se crãpase uşor în decursul a cateva sute de ani, dezvelind o fantã spre niciunde. Apoi, veni potopul şi întreaga lucrãturã fu astupatã cu noroi, zidind şi ultima speranţã a Pãrintelui Uriaşilor de a pãcãli destinul implacabil. Încercarea Sa de a-l fenta pe Celãlalt, originea luminii, fu sfîşiatã de ghearele eşecului. Sau…

Granulele de rocã se mişcau haotic, împingîndu-se una pe alta, fãcîndu-şi loc spre exterior. O forţã de dedesubt le ridica în pofida dorinţei lor stãruitoare de a rãmîne nemişcate, într-o stare de letargie, aşteptînd rãbdãtoare trecerea mileniilor şi rãsãrirea unei noi ere pline de speranţã. Încet, se formã o nouã crevasã, iar din interiorul ei rãsãri un ciot de lemn. În vîrful acestuia, crãpat la rîndu-i, un bulb verde se zbãtea sã-şi grãbeascã evoluţia naturalã, încercînd din rãsputeri sã se spargã.

Cu timpul, ciotul se ridicã spre culmile de neajuns ale firmamentului de sticlã, iar trunchiul firav, cedînd într-un final presiunii, plesni, dezvelind o membranã formatã din spini ascuţiţi. Bobocul, acum vizibil din vîrful stîncilor care-l înconjurau asemeni unei fortificaţii medievale, avea o nuanţã albãstruie. Artere proeminete, avîndu-şi originea în vîrfu-i tãios, despicat în trei, coborau de-a lungul învelişului, pompînd regulat seva produsã. Rãdãcinile, venind de undeva din întunericul genunii subpãmîntene, pulsau.

Singurii martori ai evenimentului colosal erau pãsãrile suficient de curajoase pentru a se aventura dincolo de culmile stîncoase ale munţilor aktohieni. Localnicii din înfloritoarea cetate Aktoh, aflatã la poalele acestora, trãiau sub iluzia superstiţiilor strãbune, neştiutori cu privire la existenţa unei vãi în mijlocul lanţului muntos. Dar mai ales, neştiutori cu privire la ceea ce se întîmpla acolo. Cînd într-un sfîrşit îi auzirã rãgetul primordial, fu mult prea tîrziu.

Odatã ce venele se sparserã, întregul înveliş albãstrui cãzu la pãmînt. Petalele titanice, aproape uscate, pictate în sîngele din care a izvorît întunericului însãşi, înconjurau o anomalie a existenţei, o greşealã a destinului. Melancolicul trandafir, cu a sa tulpinã gigantã şi spini asemeni unor instrumente de torturã fãurite de însuşi Pãrintele Uriaşilor, era acum originea unei întregi istorii a rãului. O istorie care a zbuciumat întregul spirit al umanitãţii de-a lungul mileniilor. Ciuma universului.

Ultima petalã cãzu îmbãtrînitã, dezvãluind corpul unei fiinţe stranii. Ghemuitã în centrul a ceea ce mai rãmase din bobocul distrus, entitatea începu sã geamã înfiorãtor, tremurînd. Avea corpul unui bãrbat, lipsit de pãr, cu pielea foarte albã. Singura excepţie era gura – avînd douã buze subţiri, foarte negre. Faţa îi era încã nefinalizatã – o combinaţie stranie de piele încreţitã, vase sanguine zdrobite, nervi şi fibre. Cînd razele soarelui îi mîngîiarã pielea misterioasã, aceasta începu sã se despice. În scurt timp, întregul corp îi era pîrjolit, sîngele fierbîndu-i în interior. Rãgetele sale pline de durere furã purtate de vînt pînã la poalele munţilor, acolo unde aktohienii îşi plecarã capetele, speriaţi, convinşi cã straniul sunet era un mesaj de la zei.

Gnaiif N’ghus – Omul Negru. Strãinul care a coborît cîteva zile mai tîrziu din vîrful munţilor. Magicianul îmbrãcat mereu într-o robã neagrã, fãrã faţã, care a îngenunchiat întreaga cetate Aktoh. Fiul zeilor şi protectorul nopţii, îndrãgostit pe veci de lunã şi pedepsit de Wgaht, zeul suprem, la o eternitate petrecutã printre oameni, forţat mereu sã-şi ascundã faţa diformã. Cel care a cucerit candidul regat vestic Tharuk şi care s-a însurat cu fiica regelui Legeth – nãscãtoarea de monştrii. Cel de care se tem toţi şi de care se vorbeşte numai noaptea, în jurul focului, departe de castelul ororilor – acum ruine – locul unde îşi mai duce veacul şi astãzi, conform stãvechilor legende aktohiene. Locul în jurul cãruia au fost îngropaţi toţi copiii procreaţi de Omul Negru, deveniţi acum invenţii demonice ale Abisului.

Bãtrînii încã mai vorbesc despre ziua în care Omul Negru a fost întemniţat cu ajutorul Celuilalt. Cu siguranţã cã povestea balanţei universale, a corectitudinii destinului, este adevãratã – dacã Pãrintele Uriaşilor a reuşit sã trimitã o sãmînţã întunecatã pe Pãmînt, Celãlalt a ridicat o barierã în jurul ei. Un univers pustiu, în interiorul Pãmîntului. Se spune cã marele vis al Magicianului era contopirea Lumii Abisale, existentã încã de pe vremea naşterii cosmosului, cu existenţa actualã. Unirea celor douã realitãţi i-ar fi dat posibilitatea stãpînirii întregului. Nu se cunoaşte înfãţişarea Lumii Abisale. Singura informaţie corectã stã în paragrafele unei legende populare aktohiene, transmisã prin viu grai.

Din orizontu-ntors contrar, dimpotriva strãlucirii, stã dosit, de veghe-n turn, de dupã vãlãtuci de fum, în nisip de timp şi vise, enigmatica dihanie. Fãuritã-n miez de noapte, din sîngele monştrilor, pocitania cea hidoasã, obiditã în uitare, ocãrîtã cu cozi de şerpi în loc de mîini, ochi de lup şi chip de mort, urlã-n lumea din oglindã, la auzul şoaptelor, din universul umbrelor.

Aktohienii considerau creatura misterioasã, aflatã în lumea paralelã, ca fiind un protector. Nu este cunoscutã însã misiunea sa. Ajutarea Omului Negru sau menţinerea lui în închisoarea pãmînteanã?

*

În Abis, de sute de ani, Magicianul a avut timp sã creeze. Se mai spune cã în adîncuri timpul trece diferit. Nimeni nu ştie cum aratã cu adevãrat universul din subterane. Singurul lucru de care urmaşii aktohienilor sunt siguri este dorinţa nebuneascã a Omului Negru de a se întoarce. Nevoia de a unifica lumile. Nevoia de a avea locul suprem în lanţul evolutiv.

*

Omul Negru era sprijinit de ultima coloanã a ruinelor fostei cetãţi înfloritoare Aktoh. Avea încã înfãţişarea groteascã a corpului sãu umanoid. Zîmbi şi se lãsã cuprins de melancolie. Dupã aproape nouã sute de ani de la pãrãsirea ei de cãtre aktohieni şi a inundãrii complete a vãii colosale, oamenii au început sã construiascã  acolo un pod cenuşiu. Singura modalitate de a ajunge spre celãlalt capãt era acea construcţie giganticã, rãmasã însã nefinalizatã şi abandonatã şi ea. Navele trimise sã survoleze marea dispãreau odatã cu lãsarea nopţii. În mod straniu, deasupra acelor ape apãrute de nicãieri şi a capãtului început de pod pãrãginit era mereu înnorat, iar nopţile erau martorele tãcute ale unor furtuni cumplite. Bucãţi multiple din podul cenuşiu s-au surpat şi au fost înghiţite de apa întunecatã. Pierdute pentru totdeauna în întinderea neguroasã a trecutului.

Magicianul îşi ridicã privirea spre cer. Era noapte, dar pentru prima datã senin. Luna, cu ale sale cercuri de luminã albãstruie împrãştia o atmosferã tainicã asupra peisajului dezolant al morţii a douã speranţe ale umanitãţii. Omul Negru ştia cã întreaga scenã era creaţia minţii lui inimaginabile. Era încã întemniţat în Abis. Era încã închis într-o lume a coşmarului universal. Şi totuşi încã era capabil de distrugerea totalã. Mintea lui atît de complexã era intactã. Capacitatea Omului Negru de a crea imposibilul. Singura lui moştenire pãmînteanã. Arma supremã pe care o ştia controla aproape perfect şi cu ajutorul cãreia avea siguranţa aproape categoricã a îndeplinirii planului sãu final. Celãlalt a greşit.

Privi încã o datã întinderea de ape. Moartea trecutului sãu, înghiţit de valurile uitãrii. Închise ochii. Deodatã, întreagul peisaj inundat de la poalele munţilor aktohieni începu sã se mişte. Fiecare particulã a existenţei incerte a mediului creat de Omul Negru începu sã îşi schimbe forma, sã se cuprindã una pe alta, sã îşi schimbe nuanţele realului. Cerul deveni una cu marea. Munţii se topirã, iar luna se sparse într-un infinit de cioburi de diferite culori. În Abis, existenţa era mult mai complexã, imposibil de vizualizat fãrã deschiderea minţii interioare, a subconştientului imaginativ al fiecãrei entitãţi. Cînd privi din nou, acum în adevãrata sa înfãţişare energeticã superioarã, întunericul etern al Abisului reveni.

*

Un strop de apã biciui pãmîntul uscat, ridicînd un mic nor de praf. Apoi alţii îl urmarã. În mai puţin de un minut, întreg decorul caselor în stil victorian fu ascuns sub o pãturã de ploaie. Copacii îşi mişcau crengile în toate pãrţile, forţaţi sã danseze împotriva firii lor de vîntul nemilos. Rafalele puternice purtau picurii în toate pãrţile.

În fosta casã a familiei Claiborne domnea o stare de nelinişte. Doamna Frank sorbi cu suspiciune din cana de cafea. Lacrimile îi şiroiau pe obraz. Se strîmbã şi mai adaugã cîteva linguriţe de zahãr. Cu toate cã bãutura deveni un sirop îndulcit, femeia se strîmba cu fiecare înghiţiturã sorbitã şi adãuga tot mai multe linguriţe de zahãr. De undeva din camera alãturatã se auzea televizorul, blocat pe un canal fãrã semnal. Femeia îşi continua ritualul de dimineaţã, nederanjatã de zgomotele tot mai enervante.

La etaj, Bill dormea. În camerã era o dezordine colosalã. Cãrţile din bibliotecã erau aruncate prin toatã camera, biroul era întors cu susul în jos, draperiile sfîşiate, iar micul televizor de pe mãsuţa din faţa patului avea ecranul spart. Bãiatul era însã în lumea lui, pierdut cu ajutorul sedativelor administrate de bãtrîna doamnã Willow.

Margaret Frank nu cunoştea cauza evenimentelor inexplicabile petrecute noaptea trecutã. Ea îşi vedea în continuare de bãuturã. Era adîncitã într-o stare de nelinişte profundã, tristeţea o cuprindea din toate pãrţile. Nu cunoştea motivul stãrilor misterioase care o apãsau din ce în ce mai puternic. Chiar dupã ţipetele stranii ale copilului, femeia o chemã pe bãtrîna Willow, medicul casei. Aceasta, însã, îl privi neputincioasã, adîncitã parcã în propria-i halucinaţie monstruoasã. Atunci au început sã zboare obiectele prin camerã, purtate parcã de o forţã demonicã invizibilã. Femeile au fost forţate sã se retragã, mecanic, ghidate de necunoscut şi privind în gol. În tot acest timp, micul Bill stãtea întins pe pat. Avea privirea pierdutã, şoptea cuvinte neinteligibile şi îşi zgîria faţa cu mîinile. Înainte de intrarea în transa demonicã, mama bãiatului a fost îngrozitã de purtarea nefireascã a copilului ei. Bãtrîna Willow o avertizase cu privire la pericolul ce pîndeşte în apropierea lui Bill şi îi recomandase vizita unui preot. Din pãcate, acest lucru nu mai era posibil, cãci cele douã femei erau acum douã trupuri pustiite de intenţie. Orice urmã de umanitate le fusese eradicatã de întîmplarea nocturnã. Un strãin din Abis vizitase fosta casã a familiei Claiborne. O entitate maleficã care gãsise maşinãria perfectã pentru viitoarea reîncarnare a Omului Negru. Micul Bill, bãiatul nãscut în casa vizitatã cu ani in urmã de damnaţii Abisului. Bãiatul procreat de un spirit pirdut în propriile amintiri, întrupat într-un strãin seducãtor. Un spirit aparţinînd Omului Negru în urma unui pact.

*

În Abis, Omul Negru era satisfãcut. Planul lui era aproape complet. Fiecare piesã era aşezatã la locul ei. Un singur lucru se împotrivea fluxului neguros instaurat de Magician. Un lucru de care nimeni nu era conştient, nici mãcar Celãlalt. Undeva într-un sat izolat, la poalele munţilor miskhanici se nãscuse un copil straniu. Interiorul ochilor bãiatului era de un albastru întunecat, complet, asemeni cerului la miazãzi. Bãtrînii satului l-au numit Ha’gtha, fiul lui Azathoth demonul haosului originar. Nimeni nu era conştient de capacitatea uluitoare a copilului. Nimeni nu era conştient de schimbarile drastice pe care acesta le va face în viitor.

*

Undeva în orientul îndepãrtat, în acelaşi timp cu botezul bãiatului, jefuitorii templelor tocmai terminaserã sãpãturile. Vîntul aspru brãzda cadavrele celor doi paznici ai unui cimitir strãvechi. Anihilarea barierelor puse între jefuitori şi comoara doritã era necesarã. Dupã cãutãri îndelungate prin praful aşternut cu timpul peste pãmîntul arid, oasele unor nefericiţi morţi cu secole în urmã, diferite obiecte de o valoare pusã sub semnul întrebãrii, tezaurul, despre care legendele locului şopteau cã ar fi fost fãurit de însuşi Pãrintele Uriaşilor, apãru în sfîrşit de sub ruinele îngropate ale unui mausoleu. Statuia lui R’lyef, fiul întunericului, cunoscut în Vest ca Omul Negru. Statuia construitã ca amuletã ce avea sã-l protejeze pe Magician în cucerirea lumii.

Unul dintre bãrbaţi ridicã obiectul sacru şi îl şterse de praf cu grijã. Îl privi fascinat, uimit de minuţiozitatea detaliior, de realismul creaţiei. Entitatea înfãţişatã era terifiantã. Aripi uriaşe, scheletice, gheare ascuţite la capãtul unor picioare butucãnoase, piept ca al unui animal sãlbatic, proeminent, penis îngroşat, o coadã lungã şi un chip schimonosit demonic. De îndatã ce o vãzu, un alt bãrbat, un kurd bãtrîn, ţipã isteric: “Şeytan… mirin…”

Deodatã, nisipul din jurul celor patru bãrbaţi începu sã se ridice. Umbre întunecate dansau în interiorul vîrtejului nisipos. Un mîrîit sãlbatic huruia din toate direcţiile. Întreg aerul începu sã capete o consistenţã ciudatã. Lumini misterioase se mişcau undeva în spatele valurilor vîrtejului. Huruitul se intensificã. Ceva se apropia de ei. Bãrbatul ce ţinea statuia în mînã era neclintit, hipnotizat de amãnuntele lucrãrii. Ochii monstrului de piatrã se aprinserã. Douã flãcãri albãstrui asemeni apelor ce acoperirã cetatea aktohienilor. Bãrbatul scoase un ţipãt scurt şi cãzu pe spate. Nimeni nu observã. Fiecare era uluit de evenimentul inexplicabil la care erau martori. Spaima era contopitã cu fascinaţia într-o construcţie perfectã. Gemetele îngrozitoare se amplificarã şi o umbra uriaşã apãru în spatele sferelor de luminã. Apoi, un tentacul gigantic ieşi de dupã valurile galbene. Cei trei strigarã disperaţi dupã ajutor. Urmã o senzaţie profundã de sufocare. Coşmarul se terminase, dar jefuitorii erau întinşi pe jos, fãrã suflare.

Statuia dispãruse, dar bãrbatul care o ţinuse tremura întins pe spate. Soarele se afla la apus. Una dintre razele agonizante ale amurgului îl fãcu sã se opreascã din tresãrit. Deschise ochii şi se ridicã. Îi privi pe ceilalţi. Se aplecã asupra bãtrînului şi îl mîngîie pe obraz. “Mirin bi rastî…” şopti bãrbatul. Apoi, fãcu cîţiva paşi clãtinîndu-se. Ochii sãi, cîndva verzi, erau acum de un albastru asemeni apelor ce acoperirã cetatea aktohienilor. Se odihni preţ de cîteva minute şi porni spre vest, spre locul unde avea sã se sfîrşeascã totul.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Lex said:

    Back in business?
    Super tare si partea asta…Cum am mai spus: CREEPY!Povestea se continua foarte spectaculos, iar descrierile sunt si ele extrem de vizuale si raman impregnate in mintea noastra, a cititorilor!
    Versurile de la inceput sunt GENIALE, btw!Asteptam continuarea!
    SUPERB!

  • Scriptorium februarie | Gazeta SF said:

    […] povestire apărută în luna ianuarie în revista Suspans se numeşte “Omul negru a venit” şi poartă semnătura lui Paul D. Adrian. Legat de cele publicate anterior de autor în revista […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.