Nopţi în tenebre: Piatra din Abis

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

„Ce anume se hrăneşte din Derry?
Ce anume se hrăneşte cu Derry?”
Stephen KingIt

 Alungaţi în subterane,
În adîncuri abisale,
Monştrii sacri,
Vechi Damnaţi,
Copii ai Tenebrelor,
Pregătesc dezlănţuirea
Veşnicului Demon,
În cîntecul sîngelui.

 

*

Jen privea absentă peisajul sălbatic din faţa grandioasei reşedinţe a familiei Claiborne. Copacul din faţă, un ulm foarte cochet cândva, arunca umbre diafane, care dansau pe ritmurile unei muzici stranii, pe chipul ridat al femeii. Aceasta purta o rochie neagră, care cu doar câteva luni înainte i se mula pe corp asemeni mâinilor unui iubit îndrăgostit nebuneşte. Formele ei, odată foarte atractive, erau acum doar reflexia unei femei foarte nefericite. Întreaga imagine a unei doamne independente se ruinase complet de când fiul ei mult prea iubit, Dan, fusese ucis cu bestialitate.

(i-am trimis sufletul în Iad)

De atunci, singura ocupaţie care o liniştea cu adevărat, aducând fluxul miraculos al uitării asupra minţii ei, era privitul razelor de soare strecurându-se jucăuş printre crengile înfrunzite ale bătrânului arbore.

Întreaga perioadă de la moartea băiatului se derulase între pereţii vechii case în stil victorian. Relaţiile cu înalta societate americană, petrecerile extravagante ale celebrităţilor sau întâlnirile matinale ale clubului exclusivist de cititoare o ocoliră odată ce se închisese sub o carapace a durerii sufleteşti. Singurele contacte păstrate cu lumea de afară erau menţinute de vizitele periodice la magazinul cartierului. Banii nu constituiau o problemă, averea soţului ei mort ridicându-se la o valoare apreciabilă. Monotonia prinse, însă, rădăcini în viaţa ei, iar suferinţa i se cuibări în inima-i răvăşită. Drumul spre pierzanie părea pregătit. Totul până când primi vizita misterioasă a unui personaj aparent himeric.

Pe când urmărea atentă jocul razelor de soare la apus, Jen auzi sunetul vag al unor paşi. La mansardă, în camera fiului ei, se auzea scârţâitul parchetului sub paşii grei ai unui necunoscut. Femeia ridică privirea speriată. Deodată, mediul atât de familiar al camerei de zi se schimbă. Pereţii se topiră sub ochii uimiţi ai doamnei Claiborne, revelând uriaşe dune de nisip întinse într-un desert nesfârşit. Papucii de casă ai femeii se scufundară în solul uscat. Aerul arid îi inundă plămânii. Simţi că se sufocă. Îşi duse, instinctiv, mâinile la gură. Greaţă. Maaami… se auzi din depărtare, asemeni unui ecou. Maaami… Femeia scrută ceaţa gălbuie care, acum, o înconjura. O pancartă, pe jumătate ştearsă, din imediata apropiere, anunţa, scrijelit peste literele originale, „Bun venit în regatul lui R.F.”. În faţa ei, după perdeaua nevăzutului, se contură forma trupului lui Dan. Ajută-mă, maaami… Deschise ochii şi întoarse imediat capul. Camera reveni. Paşii se auzeau tot mai clar. Acum îi simţea prezenţa. Simţea răul străvechi. Respiraţia cavernoasă. Pufăitul monstruos. Sunetul oaselor sale pocnind, zdrobindu-se cu fiecare mişcare. Aproape îi vedea, mental, ochii roşii, de foc.

De după peretele care despărţea holul, cu ale sale scări care duceau în mansardă, apăru silueta unui om. Acesta era îmbrăcat într-un veston negru, lung. Mâinile îi erau ascunse sub o pereche de mănuşi dintr-o piele extrem de fină. Pe cap purta o pălărie cu boruri largi care îi ascundea ochii. Buzele, de un alb asemeni pielii sale, erau curbate într-un zâmbet larg. În mâna dreaptă avea o servietă.

― Te-am urmărit de multă vreme, Jennifer Claiborne, vorbi străinul cu o voce neaşteptat de plăcută.

Femeia îl privea suspicioasă.

― Cine… Cine eşti?

― Ne-ai făcut foarte mândri. Mă cunoşti, Jennifer. Am făcut un pact acum zece ani.

(Danny…)

― Nu… simţi un nod în gât. Pleacă! Pleacă! strigă apoi neputincioasă, izbucnind în lacrimi. Pleacă, te rog…

― Dar distracţia nu s-a terminat încă. Conform înţelegerii noastre, mai ai de îndeplinit o ultimă etapă.

Ridică servietă şi o deschise cu mare grijă. Apoi, scoase din ea o cutie mică, de lemn, pe care o aşeză pe masă. Jen ridică privirea.

― Vrem ca mâine să te duci tu, aşa frumuşel, în centrul „Vechiului Oraş”. Vei şti acolo ce ai de făcut.

― Ce se află înăuntru?

― O bijuterie de Acasă. De îndată ce vei îndeplini această ultimă misiune, vei putea să îţi revezi liberă îndrăgita odraslă. Pe curând, Jennifer!

Silueta omului se evaporă. Jen se ridică, clătinându-se şi se aruncă asupra cutiei. Deschise capacul şi privi obiectul demonic. Pe un burete din mătase blestemată, trona o piatră verde, ovală, încrustată cu o serie de inscripţii aurii. Mâna femeii, cu ale sale unghii neîngrijite răsărind din vârful degetelor subţiri, trepida gata să se năpustească înspre podoaba fascinantă. Strânse pumnul şi o acoperi înapoi. Se aşeză pe podeaua rece, cu genunchii ghemuiţi la piept şi izbucni într-un suspin continuu. Întunericul o învălui cu ale sale aripi tainice. Apoi, în scurt timp, întregul oraş se afundă într-o tăcere cumplită. Liniştea mormântală dinaintea furtunii. Liniştea de cavou care prezicea răsărirea din străfunduri a Omului Negru.

*

Dimineaţa următoare se anunţă foarte deprimantă. Marea învolburată, cu ale sale valuri de cenuşă zdrobindu-se la coliziunea cu digurile despicate de timp, se unea printr-o fantă cu cerul plumburiu. Întreg oraşul era adâncit într-o atmosferă stranie, de teroare mută. Centrul comunităţii era închis, curţile şi grădinile localnicilor uscate, iar străzile, odată fremătând sub paşii turiştilor străini, erau pustii. Întreg locul părea pregătit de sosirea monstrului din temniţele abisale.

Jen Claiborne se ridică din pat. Avea strania impresie că se află într-un vis lucid imposibil de controlat. Era condusă de o forţă invizibilă imposibil de combătut. Luă cutia primită şi se îndreptă spre destinaţia impusă de vizitatorul enigmatic. Sunetul papucilor de casă biciuind cimentul străzilor goale era insuportabil. Asemeni bătăilor ritmate ale încălţărilor unei călăuze sinistre ascunse sub pătura nopţii, loviturile mecanice ale tălpilor sale o făceau să se simtă tot mai neliniştită. Întreaga panoramă îi era neclară, înceţoşată, ochii săi, pe jumătate adormiţi, distingând cu greu contururile clădirilor încuiate. În agitaţia infernală care o învăluia într-o crisalidă a ignoranţei impuse de un păpuşar demonic, nu realiză când corpul i se opri. Mâinile, mişcate de nişte sfori nevăzute, deschiseră cutia şi luară piatra. Apoi, o întinseră spre cer, asemeni unei ofrande aduse întinderii albastre.

Ceea ce femeia, aflată acum într-o ciudată stare de transă, nu ştia, era că în acelaşi timp, în două locuri complet diferite, un prosper om de afaceri şi un scriitor de succes se aflau în aceeaşi ipostază de paralizie. Fiecare dintre aceşti oameni marcanţi ţinea, cu ambele mâini întinse spre cer, o piatră primită de la un musafir din altă lume. O piatră cu puteri nebănuite.

Totodată, dincolo de bariera atmosferei pământene, în cosmos, avea loc un eveniment fantastic. Trei planete, printre care şi Pământul, se aliniau într-o armonie înspăimântătoare.

Jen privea uluită spectacolul care se desfăşura sub ochii ei paralizaţi. Pătura de nori se coloră intr-o mulţime de nuanţe exotice. Mâinile începură să-i tremure frenetic, în timp ce inscripţiile de pe piatră se evidenţiau tot mai accentuat, răsărind din gravuri şi prinzând forma unor denivelări tăioase. Micile lame ciupeau flămânde din învelişul palmelor femeii. Sângele-i curgea, prelingându-se pe braţele subţiri. Sunete sinistre, asemănătoare unor răgete animalice, începeau să pulseze din spatele norilor. Pământul începu să se cutremure uşor. Apoi, deodată, totul se opri şi o lumină de un alb orbitor străluci dinspre obiectul diavolesc.

Când femeia redeschise ochii, deşertul o înconjură din nou. Rafalele de vânt îi fluturară rochia lungă, de casă, mult prea înflorată. Pereţi gigantici de praf galben formau o barieră tainică, ce ascundea un ţinut străin ochilor săi obişnuiţi cu fastul casei impunătoare în care locuia de atâta timp. Încet realiză că pancarta neclară dispăruse, că forma trupului lui Dan, care anterior îi cerea ajutorul cu o vocea sfâşiată de chinurile genunii, se şterse şi ea. Şi atunci, răgetele cereşti reveniră şi inima începu să-i bată cu putere. Din spatele baricadei colburoase, se evidenţie chipul grotesc al unei entităţi de coşmar. Doi ochi roşii, gigantici, o priveau cu râvnă. Răgetele se intensificară. Un tentacul de proporţii colosale se ivi de după pătura obscură. Femeia ţipă şi se trezi întinsă în mijlocul unei străzi izolate din partea abandonată a oraşului.

(vechiul oraş…)

Piatra dispăruse. Norii reveniră la cenuşiul lor melancolic. Răgetele se diminuaseră. Îşi privi mâinile. Erau vindecate complet, fără urmă de sânge. Simţi un puternic miros de castane prăjite. Şi un iz parfumat de bomboane cu aromă de cireşe. Se încruntă şi încercă să se ridice, dar încremeni. Undeva în spatele ei se auzi un râs isteric, înfiorător. Întoarse privirea şi atunci se sperie cu adevărat căci, în pustietatea străzii răzleţite, un balon roşu plutea spre cer.

(dar… Danny… nu…)

*

În adâncuri, sub coridoarele bântuite ale subteranelor oraşului, dincolo de labirintul sufocant al porţii dinspre abisul nesfârşit, printre coloanele vechilor cetăţi închinate străvechilor creaturi ce împleteau grotesca mască a nebuniei supreme, spiritul lui Dan încerca, undeva în esenţa sa, neliniştitorul sentiment al unei dorinţe finale.

(trebuie să ies afară)

Din păcate pentru ultimele rămăşite ale fiinţei sale acum chinuite, această ultimă suflare de umanitate avea să se sfârşească în curând.

Spiritul pierdut al băiatului privea fascinat infinitele sculpturi în piatra tunelurilor care mărgineau abisul. Desene ancestrale ce conturau luptele giganţilor care stăpâneau cândva pământul împotriva copiilor Părintelui Uriaşilor.

(monstrul)

Entitatea supremă. Un diavol al diavolului. Creatorul Omului Negru. Originea răului.

Una dintre reprezentări, o serie de scene din zorii timpului, avea în centru un călător sinistru,din alte locuri, venit într-o cetate sublimă. Străinul îmbolnăvise întreaga comunitate, printr-o incantaţie tainică. Toţi locuitorii muriseră. Apoi, la lumina palidă a lunii, morţii se treziseră şi îl uciseră pe călătorul neştiutor. Desigur, sculptura nu avea culori, însă în momentul în care priveai reliefarea demonică, undeva în interiorul sursei spiritului se activa o amintire veche din câmpul întregii creaţii. Acea amintire se derula cinematografic, întreaga poveste conturându-se în jurul privitorului. O reîntregire a trecutului sub forma unei iluzii.

Când conştiinţa copilului reveni la sursa întemniţată în străfunduri, o stare copleşitoare de nostalgie se lăsă peste atmosfera lugubră a coridoarelor. Mirosul de mucegai fu brusc înlocuit de parfumul dulce al copilăriei. Aproape auzi, dacă aşa ceva era posibil, sunetul vântului de seară izbind crengile copacilor. Trosnetul lemelor sub văpaia focului. Şoaptele pădurii la căderea nopţii. Strigătul mamei sale neînţelegătoare pe care o ura atât de mult, dar de care îi era atât de dor. Ecoul paşilor ei undeva în apropierea lui. Dan se întoarse şi aşteptă. Cineva se apropia de el.

(străinul)

Nu ştia cine se îndrepta spre el, dar nu îi era frică. Într-un fel inexplicabil, băiatul simţea că se apropie un prieten vechi. Şi apoi o văzu. O creatură uriaşă, o multitudine de temeri ereditare, moştenite de fiecare copil. Un monstru strămoşesc, la care Dan nu avea capacitatea de a-i percepe întreaga oroare. O fiinţă primordială, creată la începuturile existenţei de însăşi Părintele Uriaşilor. Dar nostalgia îl cuprinse din nou şi îl strânse în braţele sale binefăcătoare. Era mama sa, mai frumoasă ca oricând. Cu părul ei bogat despletit, îmbrăcată într-o rochie alba vaporoasă, desculţă şi cu ochii plini de viaţă. Era cel mai frumos şi mai liniştitor lucru care i se întâmplase vreodată. Entitatea monstruoasă era schimbată ca prin magie în persoana de care avea nevoie. Femeia se apropia şi cu fiecare pas înspre spiritul băiatului, acesta simţea cum sentimentul de dor era din ce în ce mai pregnant. Amintirea verii în care el şi mama lui au fost împreună la cabana bunicii sale era tot mai vie. Atmosfera acelei perioade tot mai pronunţată. Iar în tot acel peisaj desăvârşit, sursa spiritului lui Dan, esenţa fiinţei sale, exploda de fericire. Era salvat. Jen se opri în faţa lui şi îi zâmbi drăgăstos. Era cel mai matern zâmbet pe care îl văzuse copilul de când conştientiza că există. Îi întinse mâna, iar băiatul o apucă imediat. Apoi, porniră amândoi prin tunelul întunecat, spre o destinaţie necunoscută lui, dar foarte familiară femeii. Abisul. Văgăuna tenebroasă a Omului Negru.

*

În beznă, Omul Negru se pregătea să străpungă crusta Tenebrelor – învelişul Macrocosmic –, originea tuturor lucrurilor. Locul de baştină al Părintelui Uriaşilor, aflat mereu în luptă cu Celălalt, binele etern. Se pregătea să-şi salveze tatăl din destinul veşnicei balanţe a elementelor. Se pregătea să-l învingă pe Celălalt şi apoi să-şi asasineze creatorul, devenind geneza întregii creaţii. Totul mergea conform planului său. Răul prindea forte nebănuite, iar omenirea, punctul de mijloc, era prima lui ţintă. Eliberarea din străfundurile în care era întemniţat urma numaidecât. Funeraliile binelui erau pictate în sânge. Teroarea se apropia, gravând în neant potecile pe care era gata să păşească Era Întunericului.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

13 comentarii »

  • Lex said:

    Cat de genial mai poti scrie?
    Sincer, cred ca este una dintre cele mai CREEPY povestiri pe care le-am citit! Mult mai interesanta ca prima parte. Abia astept sa vad cum evolueaza actiunea si is foarte curios daca finalul serialului va fi unul fericit pentru noi, oamenii. He he. Ador descrierile…
    Intr-un cuvant, ca sa nu o mai dau in laturi atata: SUPERBA!

  • Carmen said:

    „Mirosul de mucegai fu brusc înlocuit de parfumul dulce al copilăriei”…sensibilitate si emotie in tenebre…o descriere profunda care ajunge exact acolo unde trebuie
    Bravo Paul, iti urmarim evolutia cu interes si asteptam episodul urmator 🙂

  • Paul (author) said:

    @ Lex: Multumesc mult pentru apreciere! Este foarte bine ca povestea continua intr-un ritm ascendent… Mersi inca o data!!!

    @ Carmen: Ma bucur nespus ca am reusit sa iti transmit acel sentiment straniu si aproape paradoxal! 😀

  • James said:

    Frumoasa continuare! Mi-a placut mult de tot mai ales partea cu Dan şi ultimul paragraf. Asteptam cu nerabdare continuarea!

  • Paul (author) said:

    @ James: Multumesc pentru vorbele frumoase! Sper ca viitoarea continuare sa fie cel putin la acelasi nivel!

  • Cat said:

    Am citit pe nerasuflate. Superb! (si infiorator…)

  • Paul (author) said:

    @ Cat: Thanks! Este bine ca scrierea mea a reusit sa te inspaimante si sa iti transmita esenta in acelasi timp!

  • Alexandra Niculae said:

    Nu pot sa-l sufar pe plodul ala sadic, dar povestirea e grozava, Stephen King ar fi mandru!

  • aurelia chircu said:

    Foarte bune. 😉

  • Paul (author) said:

    @ Raluca Băceanu: Foarte foarte frumos graiesti… Multumesc mult!!!

  • Paul (author) said:

    @ Alexandra Niculae: Ma simt mai mult decat onorat de afirmatia ta… Iti multimesc pentru compliment!

    @ aurelia chircu: Mersi mult!:)

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] vine cu o continuare a compactului text din precedentul număr al revistei aci în discuție: „Nopţi în tenebre: Piatra din Abis”. Din păcate, reușita nu este una deplină, fiindcă am rămas în urma lecturii numai cu impresia […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.