Nopţile din Postul 7: Copacul bântuit

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 7 ( decembrie, 2010 )
Autor:

― Deşteptarea! răcni caporalul din uşă.

Şase din cei şapte soldaţi săriră din pat ca arşi, al şaptelea îşi izbi de două ori capul de perete până să sesizeze că dragii lui colegi i-au întors patul cât el dormea şi acum în partea stângă e peretele, nu culoarul liber dintre paturi. Coborî şi Marcu Dumitru într-un târziu şi se echipă din două mişcări, înjurând printre dinţi idioţii care aveau glume tâmpite în program, apoi alergă să se spele, să-şi ia arma din rastelul de la veghe şi muniţia din biroul ofiţerului de serviciu. Încă nici nu se trezise de-a binelea, când mărşăluia deja sub conducerea caporalului de schimb Florică. Soldaţii din posturi îşi făceau datoria, exceptându-l pe Bradin, santinela de la 4, care dormea stând în picioare. Asta era însă o practică obişnuită şi se trecea cu vederea cât timp soldatul nu se sprijinea, nu se aşeza şi nici nu se întindea pe jos. Florică îl trezi pe Bradin smucindu-l de mânecă, râseră toţi când sări acesta ca ars, apoi Mihai Stirpe luă în primire postul, iar Bradin îşi ocupă locul în formaţie.

La postul 6, Florică îi ordonă lui Marcu să ia în primire postul în mod oficial, chiar dacă celui schimbat nu îi ceru să predea. Marcu era însă obişnuit cu aceste nereguli, toţi îl considerau puţin tăntălău, aşa că era ţinta eternă a unor glume nesărate din partea colegilor şi a unor mici abuzuri de putere din partea gradaţilor, iar el nu încercă să facă nimic pentru a le schimba percepţia. Execută ordinul fără ezitare, recită fragmentul cerut din Regulamentul de gardă, uzul de armă, consemnul general şi în final consemnul particular al postului 6. Normal, când termină, Florică îl întrebă cum a reuşit să ia în primire un post nepredat, întrebare pur retorică pentru că porni râzând către celălalt capăt al podului, unde era situat postul 7, înainte ca Marcu să se fi gândit măcar la un răspuns.

Ceasul bătu ora 1 noaptea, dar apelul întârzia. Marcu stătu câteva minute lângă gheretă aşteptând să sune telefonul, apoi abandonă aşteptarea şi porni iar să patruleze. Ajunse la limită, când auzi telefonul sunând la postul 5, apoi vocea soldatului de acolo.

― Santinelă postul 5, soldat Gherasim. Ordonaţi!

O clipă linişte, apoi iar vocea constănţeanului.

― Nu sunt probleme.

Se întoarse lânga gheretă şi, de cum ţârâi telefonul, şi luă receptorul.

― Santinelă postul 6, soldat Marcu. Ordonaţi!

― Probleme?

― Nu sunt probleme.

― De ce nu patrulezi, soldat? fu luat la rost de plutonier.

― Soldat Marcu, raportez. Patrulam, domnule plutonier, dar am auzit telefonul de la postul cinci şi eram pregătit că mă apelaţi.

― Da?… Bine, închide şi patrulează, că te ia mama dracului!

Marcu trânti receptorul, se duse direct în spatele gheretei şi îşi aprinse o tigară. Din moment ce plutonierul făcuse apelul putea fuma fără să se tot întrebe dacă nu va fi văzut de acesta. Avea nervi. Dacă răspundea de cum suna telefonul era suspectat că nu patrulează ci stă în gheretă, dacă nu răspundea imediat ce ţârâia telefonul era acuzat că a părăsit postul pentru a umbla brambura, iar atitudinea asta îl deranja mult mai mult decât glumele. De şapte luni era în gardă şi niciodată nu avusese nici un fel de probleme, niciodată nu fusese prins cu nici cea mai mică încălcare a regulamentului şi totuşi era suspectat. În schimb, pe Trică, santinela de la 7, nu-l întreba nimeni de sănătate, deşi îl prinseseră de câteva ori dormind şi o dată chiar locotenentul major îl văzuse fumând în post. Dar Trică era şmecher, dădea cu periuţa la orgoliile gradaţilor, complimenta plutonierii din când în când şi-l pupa în cur pe locotenent pe unde îl prindea, aşa că lui i se iertau multe. Dar era un fricos de vai mama lui! Normal, de asta nu îşi dăduseră seama ceilalţi, dar el, Marcu, ştia. Testase curajul fiecărui coleg în cele şapte luni trecute, aşa că ştia mai multe decât lăsa să se înţeleagă. Stirpe se ţinea bine, se speria repede, dar reuşea să se controleze şi să se calmeze. Bradin nu se speria de nimic, numai de ce nu înţelegea. Dacă l-ar fi atacat cineva în post într-o noapte, l-ar fi înfruntat fluierând, în schimb dacă auzea nişte şoapte, dar nu vedea pe nimeni, atunci făcea pe el de frică. Majoritatea aveau câte un defect, unii se temeau de câini, alţii de păianjeni… Singurul care avea parcă nervii de oţel era Unguru’ Nebun, acesta nu se speria şi nu se agita în nici o situaţie. Încercase să-l sperie şi pe acesta de câteva ori, însă degeaba, când Marcu îi povestise de mireasa fără cap acesta doar râsese, apoi îl întrebase dacă a auzit de moroi. Nu, nu ştia ce înseamnă cuvântul, dar îl lămurise ungurul de-l lăsase cu toate firele de păr ţepene şi îndreptate către cer, plus că urmaseră două săptămâni de stat în post ca pe ace, cu tresăriri la fiecare sunet cât de slab de dinspre pădure, asta din cauza ungurului care avea şi un dar de a povesti de lăsa omul convins că toate cele auzite erau cât se poate de reale. Moroi, moroi. Sună urât, rimează cu puroi, dar are ceva ce sugerează adâncime, beznă, ceva sec, lipsit de viaţă şi totuşi malefic până dincolo. Sună a sicriu gol ce-şi aşteaptă veşnicul locuitor sau a corp lipsit de suflet oferit lui Satan-diavolul să-l ia în stăpânire…

Trică se plictisea şi el. Marcu îl vedea stând la capătul celălalt al podului, sprijinit de un pilon. Fumă, apoi aruncă ţigara, o călcă şi se aplecă pentru a ascunde chiştocul sub pietre. Brusc, se ridică în picioare şi se întoarse în direcţia celor câţiva copaci din apropierea postului de parcă ar fi auzit ceva apropiindu-se. Marcu nu vedea nimic pe acolo, dar el era departe. Probabil nu vedea nici Trică, dar, cum era laş din naştere, se îngrozea şi la gândul că ar putea vedea ceva. Acesta fu gândul care îl decise pe Marcu să-şi părăsească postul pentru a merge în vizită la colegul lui. „Îi arăt ceva ce nu există”, îşi zise în gând, „apoi mă întorc la postul meu. Cu siguranţă se va ţine după mine şi voi avea cu cine să stau de vorbă toată noaptea.”

Ajuns la capătul podului, nu-l văzu pe Trică nicăieri. Parcă intrase în pământ. Într-un târziu, îl observă, era culcat în locaşul de tragere şi privea încordat cei câţiva copaci aflaţi la douăzeci-douăzeci şi cinci de metri.

― Ce faci, Trică? ieşi Marcu râzând din întunericul de pe pod, făcându-l pe Trică să sară ca ars.

― Bag pula în tine, ce m-ai speriat! îl înjură acesta.

― Dă-te drac’, că te sperii şi de umbra ta. Ce te uitai aşa la copaci? N-ai mai văzut aşa ceva?

― Mi s-a părut că aud ceva foşnind în întuneric…, zise Trică scuzându-se.

― Fii serios, măi! Am băgat sute de ore la postul ăsta şi nu s-a întâmplat niciodată nimic. Nu vine nici dracu’ pe aici…

― Sute de ore au băgat şi ceilalţi, până au păţit-o. La fel de convinşi au fost că nu se întâmplă nimic, aşa că eu prefer să-mi fie teama decât să fiu speriat.

„Acum e momentul să trecem la etapa a doua”, îşi zise în gând Marcu, apoi continuă cu voce tare.

― Dă-mi un foc, că nu mai am gaz în brichetă.

Îşi aprinse tacticos ţigara, apoi suflă fumul către cer. Dacă l-ar fi văzut cineva, n-ar fi crezut că tocmai făcea un gest pentru care putea lua şase ani de BD. Nu de bandă desenată, ci de batalion indisciplinar.

― Ia zi, măi Trică, cum mai stai cu AMR-ul. E mai mare AMT-ul ori s-a schimbat raportul?

Îl tachina pe Trică cu numărul zilelor rămase pentru că dintre toţi soldaţii acesta fusese singurul îńdeajuns de idiot încât să scrijelească în lemnul gheretei AMR 211 şi propriile iniţiale. Se minuna apoi cum ghicise plutonierul că el o făcuse şi nu altcineva.

― AMR 45. Iar zilele care Au Mai Trecut nici nu le mai număr.

― Fă şi tu un calcul. Dacă scazi din zilele unui an cele ale AMR-ului, rămâi cu AMT-ul.

Se adună şi Trică, văzându-l pe Marcu preocupat de altceva, fără să-i treacă măcar prin cap că ar trebui să fie neliniştit din moment ce era la postul rău-famat.

― Am armată cât Berilă. 320 de zile.

― Aşa, aşa. Bravo! îl lăudă Marcu. Acum adaugă ZFR-ul la AMR şi afli cât mai ai de stat.

― Ce-i aia ZFR?

― Sunt Zile Fără Rost, prostane! Pe noi ne-au încorporat în octombrie, iar acum, poate ai auzit şi tu la ştiri, încorporarea se face în noiembrie. Asta înseamnă că nu plecăm pe 15 cum am venit, ci de-abia pe la începutul lui noiembrie, după ce vin bibanii. Prindem cam două săptămâni de ZFR.

― Mă fut în ei politicieni! Taman acum s-au găsit să facă schimbări! înjură Trică din adâncul sufletului.

― Nu contează, măi, sănătoşi să fim. Că în rest trec…

Aici făcu o pauză de efect şi privi peste umărul lui Trică undeva în direcţia copacilor. Îşi rotunjii ochii, deschizându-i la maxim, de parcă nu i-ar veni să creadă ce vedea sau, mai degrabă, ca atunci când se îngrozea. După cum se şi aştepta, lui Trică i se sculă părul pe cap şi i se făcu pielea ca de găină. Se întoarse fulgerător, pregătit s-o taie la fugă, dacă era nevoie. Dar nu văzu nimic neobişnuit, doar întuneric şi copacii cunoscuţi.

― Ce, nu vezi? îl întrebă Marcu. Nu-mi vine să cred, te uiţi dar nu vezi, de zici că eşti chior! Uite-te la copacul cel mai apropiat, dar nu te uita la trunchi, ci la coroană. Priveşte creanga cea mai apropiată de pământ, creanga aia groasă aplecată în jos. Vezi?

― Seamănă cu… începu să zică Trică, dar nu apucă să termine pentru că Marcu îl întrerupse.

― Seamănă cu mă-ta, prostane! E chiar diavolul, tu nu vezi cum îi strălucesc ochii roşii în întuneric? La prima privire poţi crede că e o creangă, dar exact asta şi vrea Necuratul să crezi. E o deghizare, fraiere! Nu vezi cum i se întind mâinile terminate în gheare tot mai jos? Încetul cu încetul, fără să-ţi dai seama, îşi dă drumul în întunericul de sub copac, apoi, tot fără să-ţi dai seama, se apropie de tine şi, pe când te dumireşti că ceva se întâmplă, te înhaţă, te târâie printre copaci şi te spânzură de o creangă pentru a-ţi lua sufletul. Doar ştii că sufletele spânzuraţilor îi aparţin… Dar treaba ta ce faci, eu în schimb nu mai stau pe aici. Mă întorc la postul meu.

Porni hotărât către pod, mai aruncă o privire peste umăr la copacul cu pricina şi recunoscu în sinea sa că, într-adevăr, creanga aia groasă, cum avea vârful bifurcat şi uscat, amintea de nişte coarne, iar crenguţele care atârnau de la înălţimea de doi, maxim trei metri, semăna cu nişte braţe păroase…

Trică ajunse pe pod înaintea lui Marcu. Fugea de parcă ar fi fost la un concurs şi, cu cât se străduia mai mult colegul lui să-l ajungă din urmă, cu atât fugea mai repede, pentru a se asigura că cel ajuns eventual din urmă şi răpus nu va fi el. Se opri de-abia la celălalt capăt al podului, la postul şase, acolo unde considera că era deja în siguranţă, şi nu se clinti de lângă Marcu nici o clipă. Acesta încercă ― mai mult în glumă, căci îi convenea situaţia şi râdea în sinea sa de sperietura bietului Trică ― să-l convingă să se întoarcă la postul său măcar pentru a răspunde la apeluri, dar nu avu succes.

Când sună telefonul, se aruncă Trică în gheretă şi răspunse. Avu noroc. Cel care făcea verificarea era caporalul de schimb şi nu plutonierul cu care nu ar fi putut negocia. Aşa, în schimbul unei sume modice şi a unui cartuş de Camel, Florică îi promise că va suna la postul şapte şi se va preface că i se răspunsese.

Până la urmă, caporalul de schimb avea numai de câştigat. La fel şi Marcu, căruia îi trecură orele de post de parcă nici n-ar fi fost. Încă nu apucase să se plictisească de minciunile debitate de Trică despre marile şi numeroasele sale aventuri cu femei, când se auzi din direcţia postului doi strigătul bine-cunoscut:

― Staaaaiiiii! Cine-i?

― Caaaaaaporal de schiiiiimb!

― Luminează-ţi faţa!

― Termină dracului cu prostiile, doar stau chiar sub bec. E nevoie să urlăm mereu ca disperaţii?

Vocea nu aparţinea lui Florică, ci plutonierului de serviciu, domnul Zaharia Pamfil. Iar comoditatea acestuia ajunsese deja proverbială; când era de serviciu, de regulă dormea toată noaptea, şi caporalul de schimb îi îndeplinea sarcinile. Singurele momente când se pornea el cu noaptea în cap să se plimbe pe la posturi erau cele în care însoţea vreun ofiţer sosit în control. Iar santinela de la postul doi urla ca disperatul tocmai pentru a se asigura că nici un coleg a lui nu va fi găsit dormind.

Marcu îl privi pe Trică.

― Ce mai aştepţi, tâmpitule? Treci pe partea cealaltă a podului, acolo unde nu poţi fi văzut de pe ecluză, şi întoarce-te la postul tău. Doar nu vrei să te găsească aici!?

Trică se făcu alb la faţă, de parcă ar fi fost sculptat din cretă.

― Şi dacă între timp a coborât dracul din copac şi mă aşteaptă în umbra gheretei?

Pe Marcu îl pufni râsul.

― Termină cu tâmpeniile, prostane! Nu era nici un drac acolo, ci doar o creangă. Am vrut eu să te sperii, să-mi ţii de urât, dar acum s-a terminat cu glumele. Dacă a venit căpitanul în control şi dacă te găseşte aici, poţi fi convins că vei fi trecut în foaia de registru a gărzii pentru neglijenţă în îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi pentru încălcarea gravă a consemnului. Vei ajunge în faţa tribunalului militar. În plus, îmi faci şi mie probleme pentru că, după litera legii, eu aş fi avut obligaţia să te raportez imediat ce te-ai apropiat de postul meu. Pleacă!

Trică tot nu se clintea, aşa că Marcu îl îmbrânci.

― Pleacă, du-te dracului odată, prostule! Tu vrei să-mi faci necazuri?!

― Mi-e frică… recunoscu acesta cu glasul stins.

― Mă doare în cur de frica ta, idiotule. Pleacă în pula mea de aici şi du-te cât vezi cu doi ochi, din partea mea n-ai decât să te opreşti la jumătatea podului ori să te arunci în gol, numai să nu te găsească aici.

Îl îmbrânci iar şi de data asta Trică o luă din loc. La început merse la pas, apoi parcă îşi regăsi curajul ori conştientiză gravitatea situaţiei, căci începu să alerge. Nu ajunsese încă la jumătatea podului, când se auzi strigătul santinelei de la postul cinci. Posturile trei şi patru erau pe celălalt mal al râului, aşa că erau ultimele la care se efectua schimbul. De la cinci, cei sosiţi în control urmau să urce la şase, şi Marcu se rugă în gând ca Trică să ajungă înapoi în propriul post fără să fie văzut. Plutonierul pierdu vremea cu ceva discuţii aiurea cu santinela de la cinci şi Marcu îşi văzu colegul ieşind de pe pod în dreptul postului şapte înainte ca schimbul să pornească în direcţia scărilor. Se linişti, dar calmul său nu dură decât cel mult jumătate de minut. Căpitanul Dogaru, căci el era cel sosit în control, însoţit de plutonierul Zaharia şi de şapte soldaţi ajunseseră de-abia la jumătatea scărilor, când dinspre postul şapte se auzi un ţipăt ca de porc aflat la tăiere. Un singur ţipăt lung, unul la auzul căruia lui Marcu îi îngheţă sângele în vene şi pielea i se făcu ca de găină.

Din clipa aceea lucrurile o luară razna fără nici cea mai mică şansă să-şi mai revină vreodată la normal. Cel puţin, nu pentru Marcu. Soldaţii, în frunte cu căpitanul, o tăiară la fugă, ignorând cu desăvârşire protocolul prevăzut prin lege şi fără să-l bage în seamă pe Marcu, porniră în direcţia postului şapte, a postului despre care ştia toată lumea că atrăgea belele. Marcu cumpăni o clipă dacă să-şi părăsească postul sau nu, apoi porni pe urmele lor.

Îl găsiră pe Trică după mai bine de zece minute de căutări. Atârna printre crengile unui copac aflat dincolo de limita sa de patrulare, spânzurat cu propria curea. Era mort, şi căpitanul nu permise soldaţilor să-l dea jos decât dimineaţă, după ce luase decizia de a cataloga incidentul drept sinucidere. În nebunia generală, se întoarseră toţi în corpul de gardă, cu excepţia Ungurului Nebun, care intră de servici la postul şapte, şi a lui Marcu. Acestuia i se albi părul în doar câteva secunde şi rămase blocat în faţa gheretei, cu privirea aţintită spre un copac din apropiere.

Ungurul îi ceru de câteva ori să plece, dar Marcu nu reacţionă, de parcă ar fi surzit. Îşi mişca buzele, dar nici un sunet nu-i ieşea din gură. Într-un târziu, când ungurul îşi pierdu deja orice răbdare cu el, reuşi să vorbească. Se bâlbâia însă îngrozitor, şi de-abia când repetă pentru a treia oară reuşi să-i înţeleagă spusele, chiar dacă nu şi sensul vorbelor.

― Copacul. Copacul acela. Acela era copacul. Dar nu are nici o creangă aplecată în jos. Nici o creangă terminată în coarne. Nici vreo creangă apropiată de pământ. Lipseşte o creangă. N-a fost nici o creangă.

Pe Marcu fură nevoiţi să-l trimită la Bucureşti, la Spitalul Militar, iar de acolo fu trecut în rezervă. Moartea lui Trică nu fu anchetată, în ciuda faptului că în mâna sa dreaptă, strânsă în pumn, se găsi un smoc de păr negru smuls probabil din capul celui care îl aştepta în beznă. Păr care semăna mai degrabă cu cel de câine decât cu cel de om.

Nu ştia nimeni ce se întâmplase cu adevărat. Poate o luase Trică pe arătură şi se spânzurase, poate mintea omului e capabilă să transforme în realitate orice prostie, dacă omul crede îndeajuns de tare în ea. Sau poate forţe malefice locuiesc în întuneric, pândesc şi aşteaptă momentul. Poate nu trebuie să-l împingă pe om la sinucidere, ci-l pot ucide cu propriile lui mâini, dacă teama omul e îndeajuns de mare…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Al 7-lea număr al revistei Suspans « Mircea Pricăjan said:

    […] Feri — Nopţile din Postul 7: Copacul bântuit Florin IRIMIA — Balconul (O poveste de Crăciun) AŞA […]

  • oliviu craznic said:

    buna treaba feri! bravo!

  • ben ami said:

    batalion indisciplinar, bre, Feri? 🙂

  • Balin Feri (author) said:

    Merci, Oliviu!
    @ Ben, Hai numa’ hai! Iar te legi de amănunte şi pentru asta mai primeşti o bere…chiar azi dacă te prezinţi la cenaclu. 🙂

  • ben ami said:

    Feri?
    un gentleman.
    la berea promisa a oferit bonus si-o cafea! 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.