Nopţile din Postul 7: Djin

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

— Gata, băieţi! Ajunge pe azi cât aţi învăţat. Mai este şi mâine o zi, dar puteţi învăţa şi seara. Oricum nu aveţi ceva mai bun de făcut.

Soldaţii proaspăt repartizaţi la obiectivul Ecluza s-au ridicat în picioare. Au aşteptat până a ieşit locotenentul major din sala de studiu, şi-au adunat cărţile din care învăţau regulamentul de gardă şi uzul de armă, apoi unii au ieşit să fumeze, alţii să se spele pe mâini şi să meargă la masă.

Cei doi turci, Orhan şi Hasan, erau amândoi fumători, totuşi ar fi ales să meargă la masă mai întâi, dacă n-ar fi fost sala de mese atât de mică încât nu era loc înăuntru decât pentru câţiva soldaţi. Aşa stând lucrurile, cei şaptesprezece bibani erau nevoiţi să se împartă în trei grupuri şi, de regulă, fumătorii stăteau la urmă.

Orhan a mers până la toaletă, pe când Hasan s-a dus în faţa unităţi militare, la banca lângă care o tablă agăţată de gard informa că e „LOC DE FUMAT”. Nu s-a aşezat pentru că Felix, cel poreclit Ungurul Nebun, stătea pe bancă, iar sergentul de serviciu pe bucătărie în acea săptămână, domnul Simion, le-a explicat că nu au voie să deranjeze în nici un fel bătrânii. Le-a interzis până şi să stea la aceeaşi masa cu un bătrân în sala de mese.

Hasan a cerut un foc de la Felix, iar acesta, cum bricheta îi rămăsese fără gaz de câteva ore, i-a întins cutia de chibrituri. Înuntru erau doar două beţe. Primul băţ s-a rupt în loc să se aprindă. Ultimul s-a aprins, dar tocmai când şi-a apropiat ţigara de flacără, o adiere bruscă i-a stins chibritul. Copilul, căci Hasan era copil încă, în ciuda faptului că avea aproape douăzeci de ani şi fuma, de nervi a înjurat.

— Futu-ţi morţii tăi de vânt!

Felix, Ungurul Nebun, l-a privit lung şi s-a întrebat în gând dacă să-l certe pentru limbaj, apoi s-a mulţumit să ridice din umăr şi să-i dea foc de la ţigara sa. Cine era el să încerce să-i educe pe ceilalţi? Dacă chiar ar fi vrut să se educe ar fi făcut-o până acum.

Orhan s-a oprit lângă bancă tocmai când Hasan a înjurat vântul şi n-a făcut nici el nici o observaţie. Dar s-a albit la faţă şi a privit neliniştit în jur, ca un om care tocmai a făcut o prostie şi verifica dacă a fost văzut de cineva.

Felix i-a întins şi lui ţigara aprinsă, apoi i-a cerut să se aşeze. Ordinul e ordin, se execută, nu se discută, aşa că Orhan, după o clipă de ezitare, a luat loc pe bancă. Ungurul Nebun, cu toate apucăturile lui ciudate şi cu fixul său de a băga gardă la rău famatul Post 7, nu era chiar nebun.

— Ce s-a întâmplat, turcule?

Orhan a sărit de pe bancă, nervos.

— Orhan, aşa mă cheamă. Nu mă cheamă „turcule”. Chiar dacă ai armată mai multă decât mine asta nu înseamnă că poţi să-ţi baţi joc.

Ungurul Nebun l-a privit calm, i-a zâmbit, apoi a bătut cu palma în bancă.

— Şezi şi nu te mai agita. Ţi-am zis turcule, dar dacă mai ai o astfel de ieşire necontrolată cred că te voi striga „prostule”. Tu ştii de ce mi se spune mie Ungurul Nebun?

— Te cheamă Felix, deci eşti ungur, iar nebun ţi-au zis probabil din cauză că nu te porţi ca oamenii normali.

— Eşti pe-aproape. Sunt ungur, într-adevăr. Şi sunt mândru că sunt ungur. Tu eşti turc şi, dacă te deranjează, înseamnă că nu-ţi cunoşti istoria. Taci, nu mă întrerupe!

Orhan şi-a închis gura pentru că tonul folosit nu era de rugăminte, ci de ordin.

— Sunteţi turci amândoi. Aţi venit de două săptămâni şi eu încă nu v-am învăţat numele. Îmi pare rău, dar am o memorie foarte proastă când e vorba de aşa ceva…

— Nu te cred! îl lua gura pe dinainte pe Hasan.

Felix nu s-a enervat nici acum, ci a zâmbit.

— Ştiu că nu mă crezi. Am învăţat seria şi numărul tuturor armelor din rastel, sunt singurul care ştie pe de rost tot regulamentul de gardă şi uzul de armă, dar nu am memoria numelor. Ţin minte toate cărţile pe care le-am citit şi toţi autorii, dar nu reuşesc să reţin numele unui om care îmi este prezentat. Nu înseamnă că-mi bat joc, ci doar că…

A căutat cuvântul potrivit, apoi a zâmbit iar şi s-a ridicat în picioare.

— … sunt nebun.

A intrat în clădire şi a dispărut pe hol în direcţia sălii de mese.

— E chiar nebun! a tras Hasan concluzia.

Orhan se gândea deja la altceva.

— De ce ai înjurat vântul, Hasan? Ai uitat…

— Mă laşi cu aberaţiile astea? Să nu-mi spui că tu chiar crezi în superstiţiile astea!

Orhan nu s-a grăbit să răspundă şi, când a făcut-o, a adoptat o atitudine rezervată.

— Nu ştiu dacă să cred sau nu… dar, dacă Amir ar fi fost unchiul tău, cred că ai crede şi tu.

Între timp ţigările s-au terminat şi cei doi au pornit spre sala de mese.

— Nu ştiu ce a păţit unchiul tău şi nici nu mă interesează. Dacă pisica neagră îţi taie calea, nu vei avea ghinion şi, la fel, nici dacă vei trece pe sub o scară. Nu ai ghinion dacă te întorci din drum şi nici dacă priveşti Luna Plină peste umărul stâng. Astea sunt prostii. Iar djini nu există, cum nu există nici Muma Pădurii, Zburătorul, mireasa fără cap sau …

Argumenta cu voce suficient de ridicată cât să se întoarcă toate privirile înspre el. A lăsat propoziţia neterminată şi s-a aşezat la masă cu alţi cinci bibani. La masa din colţ stătea Ungurul Nebun, singur. Acesta s-a uitat la ei, apoi a continuat să mănânce.

Orhan s-a înghesuit şi el la o masă, dar nici nu a apucat să-şi ducă lingura la gură, când s-a auzit vocea lui Felix.

— Turcilor, haideţi la masa mea, nu-i mai înghesuiţi şi mai mult pe ceilalţi.

Sergentul de serviciu, Simion, a aşteptat până s-au aşezat cei doi bibani faţă în faţă cu Ungurul Nebun, apoi s-a oprit în spatele lui Orhan şi, din bun senin, i-a ars două palme, astfel încât să-i prindă urechile.

Bibanii n-au zis nici unul nimic. Felix şi-a ridicat privirea din proprie farfurie şi l-a privit pe Orhan. Acestuia i-a pornit o lacrimă din ochi şi i-a traversat obrazul, s-a desprins şi i-a căzut în farfuria cu ciorbă. Bibanul a înghiţit în sec, dar nu avea curaj să zică ceva domnului sergent de serviciu. Simion era om important. Avea grad de soldat, doar în acea săptămână avea funcţia de sergent de serviciu pe bucatărie, dar era consătean cu locotenentul-major, iar asta contează. Pentru alţii – că Ungurul Nebun nu ţinea cont de aşa ceva. El când se enerva îi zicea pe nume chiar şi locotenentului-major fără să-l domnească şi nu o dată s-a certat cu căpitanul de care până şi locotenentul major se temea.

A lăsat lingura din mână şi s-a întors către Simion.

— Domnule mare sergent, tu ai fost vreodată pleznit? Normal, nu mă refer acum la o mângâiere, ci la o palmă atât de sănătoasă încât pe moment crezi că-ţi sare proteza din gură şi că ochiul stâng pleacă în vizită la dreptul.

— Di ce mă-ntrebi?

— Pentru că am impresia că vrei să-ţi ştergi nasul plin de sânge cu mâna ruptă.

Simion, foarte convins că relaţia cu locotenentul-major îl protejează de toate relele, în loc de răspuns a luat mâncarea din faţa lui Felix şi a golit-o la porci. Trebuia să arate în faţa bibanilor că el este persoană importantă, cu care nu-i bine să te pui. Ungurul însă nu degeaba era numit nebun, el nu vedea nici un motiv pentru care ar trebui să fie din cale afară de respectuos cu Simion.

— Simioane, pune-mi de mâncare, te rog frumos.

— Tu nu mai mănânci în bucătăria asta cât sunt eu de serviciu.

— Bine, răspunse Felix calm, dacă nu-mi pui tu, îmi pun eu singur.

S-a ridicat, a luat polonicul şi a pornit către oală, dar n-a mai ajuns. La jumătatea drumului, Simion i-a pus la gât cuţitul cu care tăia pâinea.

— Te tai, bozgore, numai comentează-mi mie!

Ungurul nebun s-a oprit şi s-a uitat în ochii lui Simion.  A rămas calm, pe când Simion tremura de nervi. Bibanii şi-au notat în minte că nu te poţi trage de şireturi cu sergentul, dacă nu vrei s-o păţeşti, şi aşteptau încordaţi încheierea conflictului. Pe undeva chiar erau curioşi care din cei doi va ceda. În orice caz, părea că Felix a pierdut confruntarea, apoi brusc li s-a părut că Ungurul Nebun a ridicat mâna şi l-a atins pe sergent în piept. Iar Simion, de parcă l-ar fi lovit calul cu copita, a rupt uşa de la debara, a răsturnat dulapul cu vasele şi a rămas căzut între castroane, căni şi bucăţi din uşă. Strângea încă în mână cuţitul, dar nu mai era nervos. Avea ochii daţi peste cap şi nu mişca. Felix i-a răsturnat în cap oala de ciorbă şi i-a tras o palmă. Când în sfârşit sergentul a clipit şi a tras hârâit aer în piept, l-a luat de picioare şi l-a tras până la uşa băii.

— Spală-te, Simioane, apoi hai să-mi pui felul doi.

A şi venit Simion după un sfert de oră. A împărţit mâncarea fără să scoată nici un cuvânt, apoi a urcat la etaj, la locotenentul-major Mirică, şi l-a raportat pe Felix.

Soldaţii din sala de mese nici nu au terminat de mâncat, când s-a dat alarma şi s-a auzit urletul locotenentului-major din faţa clădirii.

— La dunga galbenă, adunarea.

Întreaga suflare ostăşească, atât cei de la liber, cât şi cei de la veghe şi cei de la somn s-au grăbit să-şi ocupe locul în formaţie.

— Drepţi! Am încercat să fiu om cu voi – şi-a început locotenentul-major discursul – dar cu voi nu se poate cu frumosul. Aşa-i, domnule Felix?

Ungurul Nebun în loc să raspundă cu un da sau cu un nu, a scuipat la picioarele locotenentului-major, dovedind că nu degeaba i se spunea nebun. Apoi a ieşit din formaţie şi s-a postat în faţa lui Mirică.

— Lasă dracului textele şi nu mă lua pe mine cu domnule Felix. Ai ceva pe suflet? Zi direct care-i problema şi o rezolvăm.

Locotenentul-major s-a schimbat la faţă de nervi şi toţi cei din formaţie şi-au dat seama că nu mai are mult şi-i trage o palmă lui Felix. A aruncat însă o privire în jos şi, cum mâna ungurului, poate din întâmplare sau poate din alt motiv, se odihnea pe mânerul baionetei, a preferat să nu-şi încerce norocul. S-a retras un pas mai în spate şi a vorbit de acolo.

— Problema? Problema eşti tu! Ştii că dacă te trec în foaia de registru a gărzii că în camera de gardă te-ai bătut poţi să iei şapte ani de batalion indisciplinar? Dacă nu vrei ca asta să se întâmple, îţi pui frumos masca de gaze pe figură şi dai cinci ture de ecluză.

Părea o propunere rezonabilă, dar Ungurul Nebun avea o ofertă şi mai bună.

— Ştii ce, Mirică? Ia tu frumos masca de gaze şi îndeas-o în curul consăteanului tău. Eu în camera de gardă nu m-am bătut, ci am pleznit un tâmpit care mi-a pus cuţitul la gât pentru că nu i-am tolerat să lovească bibanii. Aşa că am eu o propunere mai interesantă decăt asta cu ture de ecluză. Rezolvi problema asta cu Simion astfel încât să nu-l mai văd ridicând mâna asupra cuiva, apoi te îmbraci şi pleci acasă, iar eu mă fac că nu s-a întâmplat nimic. Gândeşte-te!

Liniştit, de parcă ar fi vorbit cu un vechi prieten lângă un pahar de bere, şi-a scos ţigările din buzunar, a cerut un foc şi s-a aşezat pe bordură.

Mirica a mai făcut o încercare de a-şi salva autoritatea.

— Stai în poziţia de drepţi când vorbeşti cu superiorul tău!

Felix i-a zâmbit obraznic.

— Mirică, dă-mi voie să cred că asta-i o discuţie amicală şi nu una dintre un soldat şi un locotenent-major. Eu ţi-am făcut o propunere mai mult decât onorabilă, dacă nu-ţi convine asta, atunci poţi trece orice vrei în foaia de registru a gărzii. Dar îţi garantez că mâine dimineaţă, când vine căpitanul Dogaru, îi voi raporta că tu îţi protejezi consăteanul care bate bibanii şi-şi permite şi să pună cuţitul în gâtul unui alt soldat, care apropo, este în gardă la rău famatul Post 7. Sunt convins că după un astfel de raport, pentru care nu uita că am şi martori, vom putea dicuta ca între egali. Iar dacă asta nu-ţi ajunge, atunci aminteşte-ţi de ce ţi-am zis: dacă te iei de mine când nu sunt vinovat, eu te împuşc cu prima ocazie când sunt în post şi te văd.

Locotenentul-major a căzut pe gânduri.

— Aici sunt amănunte pe care domnul soldat Simion, pardon, pe moment domnul sergent de serviciu pe bucatărie, a uitat să le mentioneze. Aşa-i, domnule Simion?

Consăteanul locotenentului-major nu a răspuns, ci şi-a pus doar privirea în pământ. Mirică l-a privit o vreme, gândindu-se cum să procedeze, apoi a luat o decizie.

— Felix, treci înapoi în formaţie şi altă dată nu mai fi aşa lipsit de respect. Te-aş fi înţeles şi dacă nu mă ameninţai.

Ungurul Nebun a stins ţigara şi şi-a reluat locul în formaţie.

— Iar tu, domnule Simion, pune-ţi frumos masca pe figură şi dă trei ture de ecluză, aşa, ca să-ţi aduci aminte acele detalii de care ai uitat să vorbeşti când ai venit să pârăşti. Pe loc reapus! Împrăştierea!

S-a întors din uşa corpului de gardă:

— Felix, hai până sus!

— Am înţeles, domnule locotenent-major.

Nu ştie nimeni ce au discutat cei doi, dar din ziua aia Simion şi-a schimbat comportamentul. Iar Ungurul Nebun a devenit tatăl bibanilor. Orice problemă aveau, la el mergeau. Dacă făcea careva o prostie atât de mare încât se temea de pedeapsa pe care i-ar putea-o administra Mirică, îi spunea lui. El, ca un adevărat nebun cu acte în regulă, zâmbea şi făcea cum făcea, dar nu era nimeni pedepsit.

După plecarea locotenentului-major, când plutonierul s-a aşezat în faţa televizorului pentru a urmări telenovela preferată şi atmosfera s-a detensionat, Felix l-a căutat pe Orhan.

— Ia zi, turcule, de ce te-a deranjat că prietenul tău a înjurat vântul?

— Nu m-a deranjat…

— Nu? Bine… Dar când aţi intrat în bucătărie despre ce vorbeaţi, de era el aşa pornit?

Orhan şi-a ridicat capul hotărât.

— Nu te priveşte şi nu am obligaţia de a-ţi spune!

Ungurul Nebun s-a ridicat de pe bancă, l-a bătut pe Orhan pe spate şi a plecat. S-a întors din uşa doar cât să-i spună:

— Treaba ta. Dar peste două zile intraţi în gardă şi mie nu-mi plac secretele care neliniştesc pe cineva. Aici, astea au urmări urâte, crede-mă. Dacă te sperie ceva, mai bine spune-mi de acum şi rezolv ca niciodată să nu intri la Postul 7. Acolo frica ucide, crede-mă!

Orhan a râs.

— Stai liniştit, că nu mi-e frică de nimic. Chiar cred că o sa-mi placă şi mie la 7, dacă nu vine nimeni să mă deranjeze.

*

Au trecut două săptămâni fără incidente. Bibanii au învăţat suficient din regulamentul de gardă şi din uzul de arma cât să-şi îndeplinească misiunea de santinelă fără probleme, dar nici unul din ei nu a fost repartizat la Postul 7.

Într-o zi de marţi a avut loc incidentul care l-a apropiat pe Orhan şi mai mult de Felix, pe care fără să vrea a început să-l respecte. Îi zicea şi el Ungur Nebun, dar dincolo de adresarea asta aiurea, nu putea să nu observe că este ceva ciudat la el, dar nu în sensul rău. Parcă avea un talent înnăscut pentru aplanarea conflictelor, chiar dacă pentru asta uneori era nevoit să apeleze la violenţă, ca în cazul lui Simion.

Incidentul a constat într-o prostie făcută de Orhan. După cele trei ore de instrucţie a celor din schimbul aflat la liber, plutonierul i-a ordonat să adune ţintele din plexiglas din faţa unităţii şi să le transporte în magazie. Pentru asta ar fi trebuit să ocolească întreaga unitate, dar el a găsit o cale mai uşoară şi mai rapidă. S-a gândit să le arunce peste gard, apoi să ocolească, să le adune şi să le ducă în baraca folosită ca magazie. I-a luat mult mai puţin timp aşa, într-adevăr, numai că ultima ţintă a căzut exact în cap pe betonul din curte şi plexiglasul s-a spart. Ţinta alergând numărul 3 a rămas fără cap, iar peste una ca asta locotenentul-major nu trecea cu vederea. Dacă raporta ce făcuse, primea o pedeapsă cruntă, dacă nu raporta, ar fi fost şi mai rău când se descoperea… Disperat, s-a dus la Felix.

— Ungure, am făcut-o lată. Am rupt capul ţintei alergând numărul 3.

— Cum drac’ ai reuşit?

Apoi nici n-a aşteptat răspuns, ci a ponit spre uşă.

— Hai şi arată-mi!

S-a uitat, s-a gândit puţin, apoi a început să râdă.

— Ce ţigări fumezi?

— Marlboro, de ce?

— Mai ai ţigări?

— Mai am un pachet.

L-a scos din buzunar şi i l-a întins, crezând că ăsta-i preţul pentru a rezolva situaţia. Felix l-a refuzat, dar râdea şi atunci.

— Hai şi ajută-mă!

Au trasportat toate ţintele lângă baracă şi le-au pus în picioare, sprijinite de perete. Ţinta ruptă a lăsat-o la urmă, a proptit-o să stea lângă celelalte şi i-a aşezat şi capul la loc.

— Priveşte şi învaţă, i-a zis lui Orhan şi râdea de nu se putea opri.

Apoi s-a dus, a luat un bolovan cât pumnul de jos şi s-a aşezat pe banca de la locul de fumat. S-a uitat la ceas şi s-a pus pe aşteptat.

La patru fără un sfert, locotenentul-major a ieşit din corpul de gardă să plece acasă. Felix se juca cu bolovanul. Îl arunca în aer şi-l prindea. Mirică s-a oprit lângă poartă.

— Ce faci cu piatra aia?

— Nimic, doar pierdeam vremea.

Apoi i-au lucit ochii, de parcă i-ar fi venit o idee.

— Domnule locotenent-major, sunteţi ţintaş bun?

— Am tras numai FB-uri. De ce?

— Vă propun un pariu.

— Ce pariu? s-a arătat Mirică interesat.

— Pariu că eu sunt ţintaş mai bun. Vedeţi tintele proptite de peretele barăcii? Pariu că nu le nimeriţi, dar eu le lovesc.

Mirică, la cei douăzeci şi şapte de ani ai săi, era un copil mare. Accepta astfel de provocări pentru a-şi demonstra superioritatea.

— Dacă pierzi, dai trei ture de ecluză.

— Dacă pierdeţi, daţi un cartuş de Marlboro. Gata?

— Batem palma.

Piatra aruncată de Mirică a spart geamul magaziei, la douăzeci de centimetri de ţinte, în schimb bolovanul Ungurului Nebun a rupt capul ţintei alergând numărul trei.

Mirică a dat mâna cu Felix.

— Bravo! Ai câştigat ţigările, dar acum te duci şi repari ţinta, că o am pe inventar.

Orhan râdea în spatele unităţii militare de se ţinea de coaste. Niciodată nu s-ar fi gândit că o prostie poate fi şi profitabilă, dar acum o învăţase şi pe asta. Totuşi despre neliniştile sale în legătură cu vântul nu vorbea.

*

A făcut-o de-abia atunci când a fost deja prea târziu. Într-o noapte de la jumătatea lui septembrie, când prietenul lui, Hasan, a intrat de gardă la Postul 7, iar el la 6.

Felix urma să-l schimbe pe Hasan la patru dimineaţa, dar a fost trezit deja la două şi câteva minute de planton.

— Nebunule, scoală! Hai, că vrea să vorbească turcul cu tine.

Ungurul Nebun a sărit din pat de parcă ar fi aşteptat să fie chemat. A fugit la telefon.

Orhan, la celălalt capăt, aproape plângea.

— Ajută-l pe Hasan, dacă poţi. Repede, că a venit după el. Pe el îl caută.

— Dacă îl schimb, e de ajuns?

— Nu ştiu. Habar n-am, dar grăbeşte-te.

Ungurul Nebun a trezit plutonierul, şi-a luat arma din rastel şi muniţia, cu toate că domnul Zaharia Pamfil bombănea, a dat jos din pat şi caporalul de schimb, doar cât să-l anunţe că pleacă să-l schimbe pe Hasan.

Fugea către Postul 3, când a văzut ce-l alarmase pe Orhan. Din mijlocul Dunării se înălţa o coloană de ceaţă până deasupra podului rutier. De fapt, semăna mai mult cu fumul, pentru că se ridica în sus în loc să se întindă peste apă şi pământ ca o pătură. Pe măsura ce el alerga, coloana s-a îngroşat, s-a întins în toate direcţile, iar vârful i s-a retras pe pod şi înainta către Postul 7, de parcă ar fi curs într-o conductă.

— Fugi, nebunule, fugi!

Cel care striga era Orhan, şi Felix a crezut că pe el îl strigă, apoi l-a văzut pe Hasan. Stătea la capătul podului feroviar şi privea hipnotizat ceaţa care se apropia ca o creatură vie. Nu-l auzea pe Orhan, cu toate că acesta urla din toţi rărunchii.

Din Dunăre, de undeva din amonte, s-a înălţat un zid de ceaţă, a trecut digul, s-a revărsat asupra viei, a traversat drumul şi s-a împrăştiat, acoperind întreaga coastă a dealului. Singura cale de scăpare a lui Hasan a fost tăiată, dar el nu conştientiza asta, continua să privească  ceaţa ce se târa pe pod cu vagi luciri roşiatice, datorate probabil luminilor de pe ecluză.

— Stai! Cine-i? l-a somat Ciont, de la Postul 3, pe  Felix, dar acesta nu s-a oprit nici o clipă.

Ştia că a fost recunoscut şi nu va fi împuşcat. I-a aruncat doar un „Taci, măi!” şi a pornit să urce scările către Postul 6, pentru a traversa apoi podul învăluit în ceaţă de la jumătate. A apucat să urce doar câteva trepte, când un urlet dinspre Postul 7 l-a făcut să se oprească. Hasan urla, apoi l-a văzut fugind către gheretă, probabil pentru a se ascunde. În lumina slabă dată de Lună, soldatul părea doar o apariţie fantomatică desprinsă din aburii lăptoşi. Ceaţa era nefirească, se comporta nenatural, dar parcă tot nu-i venea să creadă că cineva putea avea motiv să-i fie aşa de teamă. A mai urcat câteva trepte şi era pe la jumătatea scărilor, când un ţipăt l-a oprit iar. Brusc, au dispărut toate sunetele nopţii, de parcă acel strigăt ascuţit le-ar fi redus la tăcere. Ceaţa învăluise deja tot Postul 7, iar acum se retrăgea. Când să pornească mai departe, a văzut ceva căzând de pe pod în apă, s-a auzit un ploscăit urmat de un bâlbâdâc, când apele Dunării au înghiţit obiectul. Pe când a ajuns la Orhan, ceaţa deja începea să se risipească.

— Noi vom avea o discuţie! a zis turcului albit la faţă înainte să treacă podul către Postul 7.

După cum se şi aştepta, Hasan nu mai era nicăieri. A găsit arma acestuia în gheretă, sub suportul telefonului. Şi-a aprins o ţigară şi l-a căutat pe turc câteva minute, a urcat chiar şi în foişor, dar Hassan nu era nicăieri. A sunat şi a anunţat dispariţia.

Plutonierul, soldaţii de la liber şi de la veghe l-au căutat până dimineaţa, dar era de negăsit. Un singur loc a rămas necercetat: fundul Dunări. Pentru asta trebuiau chemaţi scafandri, iar căpitanul Dogaru i-a şi solicitat când i s-a raportat dispariţia unui soldat în condiţii neelucidate, dar nu puteau veni decât după două zile.

Suficient timp cât să stea de vorbă Felix cu Orhan.

L-a găsit pe turc stând pe treptele de la ieşirea din spate a corpului de gardă.

— Mi-ai tras ţeapă, turcule!

Orhan, bătăios ca întotdeauna, a sărit la ceartă.

— Eu, ţie? Ce ti-am făcut?

— De fapt, ai dreptate. Nu mie, ci prietenului tău. Nu aţi vrut nici unul să-mi ziceţi care-i secretul vostru, de ce te-a deranjat că Hasan a înjurat vântul, iar acum e mort. Eu am judecat greşit, am crezut că tu ai o problemă şi am aranjat ca niciodată să nu intri la 7. S-ar părea însă că nu tu ai fost cel vizat.

S-a aşezat lângă Orhan, a scos o ţigară din pachet, dar nu a aprins-o. S-a gândit o vreme, apoi a pus ţigara la loc şi a stat tăcut, aşteptând ceva.

Orhan a fost cel care n-a mai suportat liniştea.

— Acum ce mai vrei? Oricum e prea târziu…

— Nu vreau nimic. Dar dacă tu vrei să povesteşti, sunt dispus să te ascult.

— Nu e mare lucru de povestit, am avut eu un unchi… a început hotărât turcul, apoi s-a oprit.

Trebuia să înceapă cu altceva.

— Ştii ce-i un djin?

— Un fel de fantomă, cred. Nu?

— Nu, nu e nici un fel de fantomă. Este o creatură străveche, un fel de duh sălbatic. Nu te gândi la djinul din Lampa lui Aladin, aia e doar o poveste. De fapt, tot ce are legătură cu djinul este doar poveste, probabil. Este un mit popular, se spune că djinii se identifică cu forţele naturii, sunt într-un fel întrupări ale acestora, pot folosi oricare element, dar sunt creaturi de foc. Noi, turcii, avem o grămadă de poveşti cu duhurile astea, dar am considerat mereu că au doar menirea de a speria copiii. Numai că uneori se întâmplă ciudăţenii…

Am avut un unchi pe nume Amir. Era fratele bunicului meu. Ei au moştenit o vie de la străbunicul şi, când începeau să se coacă strugurii, stăteau de pază pe rând. Cu toate astea, într-o noapte, nici nu mai ştiu dacă era la sfârşitul lui august sau la începutul lui septembrie, cineva a sărit gardul şi a cules toţi strugurii de pe câţiva butuci. Bunicul meu l-a acuzat pe Amir că a adormit, de aia n-a observat nimic, iar acesta a dat vina pe ceaţă. Dar nu doar că a dat vina, ci a făcut-o înjurând. Ştia bine că potrivit superstiţiei nu-i voie să înjuri ceaţa, ploaia, ninsoarea, soarele, luna, stelele, noaptea şi bine-înţeles că nici vântul, totuşi a făcut-o. Nu au acordat nici o atenţie amănuntului, nici el şi nici bunicul meu.

Au trecut câteva săptămâni fără să se întâmple ceva, apoi, la începutul iernii a murit cineva din sat şi s-au dus cu toţii la înmormântare. Stăteau în jurul gropii, când a început să ningă. Fulgii cădeau tot mai mari şi, la un moment, s-a pornit şi vântul. Nu era un viscol obişnuit, zăpada era purtată încoace şi încolo de parcă ar fi fost un zid compact, până l-a învăluit preţ de câteva secunde pe Amir. Apoi, ca prin farmec, ninsoarea a încetat şi vântul s-a oprit. Toate erau cum fuseseră înainte, dar unchiul meu lipsea şi toţi cei de faţă au crezut că s-a întors acasă. El însă nu mai era nicăieri, nici acasă, nici în cimitir. L-au găsit după câteva zile, într-un şanţ de la marginea satului. Era mort. Ars. Carbonizat. L-au recunoscut doar după hainele rămase ca noi, în mod inexplicabil.  S-a făcut anchetă, dar nu s-a găsit nici un vinovat. Amir nu avea duşmani şi nici un criminal în serie nu bântuia în zonă. Probabil n-am fi aflat niciodată ce s-a întâmplat, dacă n-ar fi zis o bătrână, considerată de altfel nebună, că Amir arată ca un om care a atras asupra sa mânia djinilor. Asta l-a pus pe gânduri pe bunicul şi şi-a amintit cum a înjurat Amir ceaţa.

— Frumoasă poveste, Orhan, dar nu explică ceva. De ce a lăsat djinul acela răzbunător să treacă săptămâni?

Orhan avea însă răspuns şi pentru asta.

— Pentru că numai acolo se poate manifesta, unde găseşte o poartă deschisă. Cum ar fi un cimitir, sau cum cred eu că este acest Post 7 de la noi.

Ungurul Nebun a ezitat doar o clipă, apoi a înjurat ploaia şi vântul, ceaţa şi zăpada, în timp ce Orhan îl privea cu ochii rotunjiţi de spaimă.

— Te-ai tâmpit? De ce faci asta? Vrei să păţeşti şi tu ca Hasan?

— Nu vreau, Orhan, şi vei vedea că nu păţesc nimic. De ce nu ţi-e frică nu te poate atinge. În plus, eu nu sunt musulman şi nu cred în existenţa djinilor, nici măcar în subconştient. Iar în cine cred eu, mă protejează. Poate îţi voi povesti cândva de ce Postul 7 e preferatul meu şi de ce mie nu mi se întâmplă nimic acolo.

Apoi a adăugat în gând: Dacă nu încetează treaba asta, voi ajunge să stau continuu la Postul 7, că nu va fi cine să mă schimbe…

*

După câteva zile, când corpul carbonizat a lui Hasan a fost recuperat de pe fundul Dunării, un singur comentariu a simţit nevoia Orhan să facă.

— Acest djin inexistent şi-a cam făcut treaba, nu crezi, Felix?

— Precum spui, Orhan: nu cred. Mintea omului face asta. Dacă îţi controlezi mintea, poţi controla întreaga lume…

Poate a avut dreptate Ungurul Nebun, poate s-a înşelat. Poate există djini sau poate nu, tot ce se ştie sigur este că soldatul Hasan, într-o noapte ceţoasă, a căzut de pe pod în Dunare şi, când cadavrul i-a fost recuperat de pe fundul apelor, anchetatorii au constatat surprinşi că soldatul nu murise înecat, ci ars. Cu toate că hainele nu-i erau nici măcar pârlite.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • oliviu craznic said:

    Well, as usual:). Keep it so with many nights!

  • Balin Feri (author) said:

    Merci ca ai citit, Oliviu!
    Nu gasesc articolul tau…ce s-a intamplat? Sunt eu bleg ori nu este?

  • oliviu craznic said:

    pai te citesc intotdeauna:)
    si articolul este, normal. la eseu.hi.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.