Nopţile din Postul 7: Haita

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 11 ( aprilie, 2011 )
Autor:

— Atenţie la mine! a răcnit locotenentul-major Mirică, de parcă soldaţii aliniaţi la dunga galbenă s-ar fi aflat la doi kilometri şi nu la doi paşi de el.

Liniştea care s-a lăsat în curtea subunităţii era deranjată doar de sunetul vântului printre tufişurile şi boscheţii de dincolo de gard şi de zgomotul maşinilor de pe drumul ce ducea la mare. Soldaţii au încremenit în poziţia de drepţi şi aşteptau cu sufletul la gură să fie repartizaţi la posturi. Din cei paisprezece ostaşi, treisprezece se rugau în gând să nu ajungă la postul şapte şi unul singur îşi dorea să fie lăsat la postul rău famat, măcar încă o săptămână, cât să termine de citit „Realitatea Dezarticulată” a lui Philip K. Dick, carte care îi fusese trimisă în pachet de acasă.

Locotenentul-major nu s-a grăbit să facă numirile. Privirea i-a alunecat peste feţele soldaţilor încremeniţi, a ezitat puţin asupra Ungurului Nebun, care zâmbea cine ştie cărui gând, apoi s-a fixat asupra bocancilor acestuia.

— Ce-i cu ţinuta asta pe capul tău, soldat? Cum ai reuşit să-ţi rupi bocanci?

Felix, tot zâmbind, a făcut pasul în faţă, după cum cerea regulamentul.

— Domnule locotenent-major, soldat Felix, raportez. Ţinuta nu mi-o port pe cap, iar bocancii mi s-au rupt de la cât am patrulat în post.

Un nor întunecat a traversat faţa ofiţerului iritat de răspunsul ungurului şi, mai mult din cauza tupeului acestuia, decât din cauza bocancilor rupţi, s-a decis să insiste asupra problemei.

— Nu patrulezi mai mult decât ceilalţi, totuşi eşti singurul care în două săptămâni ai reuşit să-ţi faci praf bocancii. Ai vreo explicaţie pentru asta, ori trebuie să-ţi scad din soldă preţul unei perechi noi?

Nebunul a continuat să zâmbească de parcă tocmai şi-ar fi amintit cine ştie ce chestie hazlie şi ochii i-au lucit, cum făceau de câte ori urma să-l scoată din minţi pe Mirică.

— Domnule locotenent-major, am o explicaţie excelentă. Sunt singurul care în aceste două săptămâni am îndeplinit serviciul de gardă de la doisprezece la patru în postul 7. Iar acela este singurul post în care omul nu vede unde calcă.

— Adică? Vrei să cred că ţi-ai tocit bocancii de atâta umblat în întuneric? Şi acum râzi pentru că asta ţi se pare distractiv?

— Nu, domnule locotenent-major, nu râd. Doar zâmbesc şi asta-i din cauză că ascult o melodie care-mi aminteşte de copilărie.

Ofiţerul l-a privit cu gura căscată pe Felix, iar soldaţilor aliniaţi li s-au lungit urechile de efort, dar tot nu auzeau vreo melodie.

— Felix, ai luat-o razna şi tu? a pus locotenentul-major întrebarea care trecuse prin mintea tuturora, de data asta mai debrabă pe un ton îngrijorat decât pe unul autoritar.

— Nu m-am ţăcănit, locotenente, dacă la asta te gândeşti.

— Drepţi! a urlat ofiţerul pe neaşteptate. Soldat, eu sunt „domnule locotenent-major”, după cum ţi-am mai atras atenţia!

Felix, în loc să încremenească în poziţia de drepţi, s-a relaxat şi mai mult. A mai făcut doi paşi în faţă şi s-a aşezat pe bordură.

— Domnule locotenent-major Mirică, dacă doriţi să continuăm conversaţia respectând toate regulile protocolului, teamă mi-e că ne prinde seara. Aşa că hai să lăsăm dracului tâmpeniile, limba de lemn şi preţiozitatea şi să vorbim ca oamenii. Apoi, dacă te consolează cu ceva, dau două ture de ecluză cu masca pe figură şi ne vedem fiecare de treabă. Bine?

Mirică a înghiţit nodul care i s-a pus în gât de nervi şi a dat din cap a aprobare.

— Când m-aţi întrerupt ziceam că n-am luat-o pe arătură. Melodia nu o aud cu urechile, ci o aud cu mintea. O aud de noaptea trecută de la ora 1, de când a trecut pe podul rutier un beat. Cânta „ Mărine la nunta ta” şi mi-a adus aminte de nea Imre, un bătrân din satul bunicilor mei şi de melodia pe care acesta obişnuia s-o cânte când lua la bord.  De atunci cântecul mi se tot învârte în minte şi-l aud ca pe un ecou, de asta zâmbesc.

Ofiţerul şi-a aprins o ţigară şi a făcut cu mâna semnul care însemna „pe loc repaus” . Soldaţii de la linia galbenă au lăsat armele la picior, iar Felix şi-a reluat locul în formaţie, fără ca Mirică să-i ceară asta.

— Cine a fost la postul 6?

— Eu, soldat Vasilică Goga, domnule locotenent-major.

— Ai auzit şi tu beţivul cântând?

— Da, domnule locotenent-major, dar când a ajuns în dreptul postului meu cânta „Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie”.

Mirică a dat din cap şi s-a aşezat pe treapta de sus a scărilor din faţa intrării în corpul de gardă.

— Cred că aş putea să vă pedepsesc pentru asta pe amândoi…

— Dar ce am făcut? s-a trezit Vasilică să pună întrebări ofiţerului.

Acesta însă n-a băgat de seamă că i s-a pus o întrebare, ci a continuat să-l fixeze pe Felix.

— Ai ceva de comentat, soldat?

— Vreţi să am? Nici o problemă, locotenente! Potrivit regulamentului, santinela nu se sprijină, nu se reazămă, nu se aşează, nu vorbeşte cu nimeni, nu cântă, nu joacă şi nu se joacă, nu citeşte şi nu scrie, nu doarme şi nu pleacă din post, dar nu scrie nicăieri să nu asculte. Din contră, ascultarea face parte din procesul de supraveghere a perimetrului, deoarece aceasta nu trebuie sa fie pur vizuală, ci şi auditivă. Dar dacă vreţi puteţi să ne pedepsiţi, în acest caz însă ori veţi trimite de acum încolo soldaţii în post cu dopuri în urechi, ori vă raportez la căpitan că pentru aceleaşi fapte pe unii pedepsiţi, pe alţii – nu.

De data asta Mirica nu s-a enervate, ba din contră, râdea cu gura până la urechi.

— Eram convins că aşa reacţionezi, ungure! Vezi că pot şi eu să te enervez, dacă vreau?

Colegii lui Felix râdeau de parcă gluma ofiţerului ar fi fost cea mai buna auzită în ultimul an, până a dat acesta replica.

— Oh, dar te descurci de minune la capitolul acesta, domnul locotenent-major, nici nu trebuie să vorbeşti, e suficient să te văd şi deja sunt nervos.

Cum Mirică a râs, şi-au permis şi soldaţii să râdă.

— Puteţi să fumaţi, dacă vreţi, până întocmesc lista cu repartizarea voastră la posturi. Să nu vorbiţi între voi ca să mă auziţi când întreb ceva.

Soldaţii s-au grăbit să-şi aprindă ţigările, în timp ce locotenentul-major a scos un pix din buzunarul hainei şi a început să noteze în carneţel.

— Cei zece care aţi fost repartizaţi de curând la subunitatea mea să vă spuneţi numele, să vă scriu.

Cei zece s-au conformat. Ofiţerul s-a uitat la fiecare în ochi înainte de a-i scrie numele şi a pus un semn în dreptul celor care şi-au ferit privirea. Şapte din cei zece au fost însemnaţi şi trecuţi din start pe lista celor care mai rămâneau o săptămână în schimbul de la liber. Ceilalţi trei erau consideraţi apţi de gardă.

— Soldat Bradin!

— Ordonaţi, domnule locotenent-major!

— Aşteptaţi până vă întreb şi răspundeţi la întrebare, fără formalisme, să terminăm mai repede. Poate domnul Felix e nerăbdător deja să dea ture de ecluză cu masca de gaze şi nu-i frumos să-l reţinem. Deci să ne grăbim. La ce post ai fost, Bradin?

— La 7, în schimbul unu.

— Bun. Intri la postul 1, în schimbul trei.

— Soldat Goga, tu?

— La 6, schimbul doi.

— Intri la 1, schimbul unu.

Dintre noii sosiţi l-a ales pe primul din listă considerat apt.

— Soldat Gelu, intri la postul 1, schimbul doi.

I-a luat la rând pe toţi şi i-a repartizat. Într-un târziu, a ajuns şi la Felix.

— Tu, ungure, la ce post ai fost?

— La postul 7, schimbul doi.

— Hmmm…, a căzut pe gânduri locotenentul-major, de când eşti la postul 7 în schimbul doi?

— De o lună şi două săptămâni. De când s-a prăpădit Marius…

Mirică n-a zis nimic multă vreme şi se vedea după cum se bătea cu pixul peste frunte că se gândea intens la ceva. Avea de luat o decizie dificilă şi nici una dintre variantele posibile nu-i erau pe plac.

— Ieşi la liber şi tu. Iar pentru luna asta de gardă te iert de turele de ecluză.

A aruncat o privire în carneţel şi s-a oprit asupra numelui unui biban.

— Soldat Roşu Silviu, tu intri la postul 7, în schimbul doi.

Silviu avea aproape doi metri şi cel puţin o sută de kilograme, era un bărbat prezentabil, un bărbat adevărat care părea să nu se sperie prea uşor. Totuşi când a auzit de schimbul doi la postul 7, culoarea i-a dispărut din obraji. A răspuns cu jumătate de gură.

— Am înţeles, domnule locotenent-major!

Mirică l-a privit lung şi i-a observat agitaţia.

— Ai vreo problemă, Silviu? Dacă ai, spune-o şi te repartizez la alt post. Eu mi-am jurat să nu mai oblig pe nimeni să intre în gardă acolo, dacă nu vrea.

Mândria nu l-a lăsat pe Silviu să-şi recunoască teama, dar a intervenit Felix, chiar dacă n-a fost întrebat.

— Nu-l pune pe Roşu la 7, locotenente, că nu-i bine. Iar dacă vrea totuşi acolo, pentru a-şi demonstra ceva, pune-l ori de la opt la doi’şpe, ori de la patru la opt, dar nu în schimbul de la miezul nopţii.

— De ce?

— I-i frică de câini. L-am văzut cum îi ocoleşte de departe şi-i mereu alert când apare un căţel. Iar acolo orice teamă are efecte urâte. Dacă nu ai pe cine altcineva să repartizezi acolo, lasă-mă tot pe mine; cum am stat şase luni, cu mici pauze, mai pot sta încă două.

Mirică era de acord cu ce spunea Felix, dar nu putea accepta propunerea.

— Ştiu că mai poţi sta două luni, dar ce fac după ce voi treceţi în rezervă? Acum te am pe tine pentru schimbul doi, pe Brad pentru schimbul unu şi pe Ciont pentru schimbul trei, dar şi după ce voi plecaţi va trebui să stea cineva în gardă acolo. Iar dacă nu găsesc pe nimeni dispus să facă asta, atunci ce fac? Nu pot să desfiinţez un post doar pentru că le este frică soldaţilor…

Roşu Silviu s-a uitat atent la Ungurul Nebun şi s-a trezit în el mândria.

— Sunt cel puţin la fel de bărbat, domnule locotenent-major, ca ungurul. În plus, tot ce poate să facă el ca ungur, pot face şi eu ca român.

Cu asta l-a prins pe Mirică. Naţionalismul era un punct sensibil al locotenentului-major şi vorbele lui Silviu l-au uns pe suflet.

— Bravo, soldat! Aşa trebuie pusă problema. Îmi place de tine că eşti hotărât şi nu te sperie nişte poveşti. Dacă stai şi tu o lună şi două săptămâni, cât a a stat Felix, îţi dau o săptămână de permisie.

Ungurul Nebun n-a mai zis nimic, a dat doar a lehamite din mână şi a pornit spre locul de fumat. Mirică s-a gândit să-l strige, apoi şi-a zis că-i mai bine să-l lase în pace. Oricum nu rezolva nimic, cel mult îşi punea iar nervii pe bigudiuri …

— Dacă nu mai are nimeni nimic de raportat, atunci sunteţi liberi.

Ofiţerul a urcat în cancelarie, o parte dintre soldaţi l-au urmat pe scări până în dreptul camerei de veghe, ceilalţi s-au îndreptat către locul de fumat de lângă poarta unităţii. Roşu Silviu, iritat pe Felix din cauza intervenţiei acestuia, s-a postat lângă banca pe care şedea acesta.

— Tu chiar crezi că e aşa o mare grozăvie că ai stat şase săptămâni în post?

Felix a tras din ţigară, a scos fumul pe nări şi se gândea dacă să-i răspundă ori ba.

— Mie mi se pare o grozăvie că eşti dispus să bagi şi tu şase săptămâni. E un act de curaj pentru care te felicit. Dar s-ar putea să fie doar o îndrăzneală care are la bază lipsa cunoaşterii situaţiei reale…

— Nu e nici lipsă. Am auzit toate poveştile de speriat copii şi babe, dar asupra mea n-au efect. Şi nu mă sperie nici atitudinea unui bozgor tâmpit!

Felix s-a uitat indiferent la Roşu Silviu, la mâna strânsă în pumn al acestuia şi la nările care-i fremătau în aşteptarea unei eventuale confruntări. Pentru o clipă privirea i-a alunecat în spatele celui care căuta scandalul şi a poposit asupra lui Airinei, moldoveanul care îi fusese coleg de pluton şi în perioada de instrucţie şi în comparaţie cu care Silviu, în ciuda staturii impozante, părea un copil. Airinei avea cincisprezece centimetri peste doi metri şi umerii îi erau atât de laţi, încât intra chiar şi printre uşile duble întorcându-se într-o parte. Acum venea agale prin curte şi cu siguranţă auzise declaraţia lui Roşu despre bozgorii tâmpiţi. Iar asta nu era deloc bine. Dar chiar deloc! Airinei avea un temperament vulcanic şi reacţiona violent ori de câte ori cineva îşi permitea să se tragă de şireturi cu colegii şi prietenii lui, iar asta putea însemna că peste două minute Silviu va zăcea sub bancă, plin de sânge, ori că va fugi prin curte vânăt sub ochi şi cu nasul rupt.

— Airinei, hai stai jos.

— Imediat, Felix, numai să aplic cuiva o mică lecţie, pentru că din câte am auzit şi-a luat nasul la purtare.

Ungurul Nebun a sărit în picioare şi s-a postat în faţa lui Silviu.

— N-ai treabă cu el, uriaşule. E doar un copil care se ţine grozav, în plus ţi-e vecin, sunteţi amândoi din Vaslui.

— Nu contează, Nebunule. Dă-te din faţa lui, să-i arât eu cine-i bozgor tâmpit.

Silviu şi-a dat seama că o făcuse lată şi s-a retras, cerându-şi scuze. Când a dat să treacă pe lângă Airinei, acesta a vrut să-l pleznească, dar Felix s-a aruncat înainte şi l-a prins de braţ.

— Termină cu prostiile, Airinei! Am zis să-l laşi în pace, pentru că nu te priveşte situaţia. Ce-i între mine şi el rezolv eu. N-am nevoie de avocaţi, mai ales nu de unul care rezolvă conflicte cu pumnul.

L-a apucat pe Airinei de cămaşă şi l-a tras către bancă. L-a împins cât să se aşeze şi a rămas în faţa lui pentru a fi sigur că nu ajungea la Silviu. Moldoveanul mare cât un munte a dat să se ridice, dar Felix l-a împins înapoi.

— Stai acolo şi lasă-l pe Silviu în seama mea. Te rog!

— Numai o dată lasă-mă să-l pleznesc! Nu are asta legătură cu tine, că deja din prima zi am băgat de seamă că-şi poartă nasul cam pe sus…

Ungurul a făcut un pas în spate şi şi-a ridicat mâinile cu palmele în sus.

— Eu te-am rugat. Dacă chiar nu înţelegi, e treaba ta, dar nici tu să nu mă mai rogi nimic.

Nervii lui Airinei au dispărut ca prin farmec şi a devenit împăciuitor. Îi era dator lui Felix din noaptea în care fugise din postul 7, după ce îşi văzuse bunicul mort de zece ani apropiindu-se dinspre tufişurile de la marginea cimitirului. Îl văzuse Brad Sorin, santinela de la şase, şi sunase la corpul de gardă. Iar cel care venise fuga şi stătuse cu el în post până la venirea schimbului, dimineaţa la ora patru, fusese Ungurul Nebun. Aşa ceva nu se uită…

— Bine, Felix. Nu te supăra, că nu-i fac nimic.

Soldaţii care s-au tras deoparte pentru a nu fi prinşi la mijloc într-o bătaie au răsuflat uşuraţi şi s-au întors la locurile lor. A revenit lângă bancă şi Silviu, cu o atitudine total schimbată.

— Îmi zice şi mie cineva ce-i cu postul ăsta? Am auzit deja poveşti horror cât să mă plictisesc, dar tot nu înţeleg de ce se feresc toţi să intre la 7. Doar poveştile nu omoară pe nimeni.

Airinei a preferat să se uite în altă parte şi şi-a aprins o ţigară. Încă îl mâncau palmele, dar se străduia să se controleze. Şi-a amintit de seara când s-a luat şi el prosteşte de Felix, cu mult înainte ca acesta să-l îndatoreze cu acel serviciu, şi de reacţia acestuia. Îi trăsese un pumn în piept, iar acesta în loc să cadă i-a zâmbit. Apoi când a vrut să-l lovească iar, s-a eschivat şi l-a smucit de mână, dându-i şi peste picioare în acelaşi timp. S-ar fi dus de-a berbeleacul pe scări, cu capul înainte, dacă ungurul i-ar fi dat drumul la mână. Dar l-a ţinut cât să-şi recapete echilibrul şi i-a spus doar să se oprească înainte ca cineva să se accidenteze urât. Aşa că se putea apăra şi singur dacă Silviu îşi mai permitea vreo ieşire în decor. În fond şi la urma urmei, n-are nici o vină copilul, se gândea Airinei, doar tot aşa luase şi el în derâdere poveştile de la postul 7 când le auzise prima oară.

— Nu omoară poveştile, bibane! Problema e că toate poveştile au o întâmplare adevărată în spate, nu sunt simple născoceli. Eu nu mai intru la 7 de când l-am văzut pe bunicul meu mort venind către gheretă.

Ceilalţi soldaţi s-au grăbit să completeze.

— Eu nu mai intru de când m-am sprijinit de stâlpul podului şi acesta s-a scuturat şi mi-a zis să mă dau mai încolo.

— Eu de când am văzut o piatră de mormânt transformându-se într-o chestie neagră cu blană şi colţi…

— Bine, bine! i-a oprit Silviu, exasperat. Toate astea le-am auzit de zeci de ori şi, sincer, par doar baliverne de om beat sau de ţânc speriat de întuneric.

Felix i-a atras atenţia asupra unui alt amănunt, ignorat de toţi cei marcaţi de propriile păţanii.

— Astea aşa par, într-adevăr. Dar gândeşte-te la cei care au murit, ori au dispărut în postul 7. Poate n-ai auzit pe nimeni vorbind de Ababei, de Vali Grosu sau de ceilalţi pe care nu am apucat să-i cunoaştem nici noi, dar au plecat în sicriu de aici.

Silviu s-a gândit puţin înainte de a răspunde. Iar când a vorbit, a pus degetul pe rană.

— Ştiu că au fost şi câţiva care au murit, dar asta nu înseamnă că o păţesc toţi. Sorin Brad de ce nu păţeşte nimic? Sau Ciont? Să nu mai zic de tine, Felix!

Sorin tăcuse până atunci, dar la întrebarea pusă de Silviu a considerat că era cel mai în măsură să răspundă.

— Eu nu păţesc nimic pentru că mă feresc. Stau la postul 7 doar cel mult două ore pe întuneric, cu toate simţurile în alertă. La cel mai mic semn că ceva ar fi în neregulă, plec de acolo. Dacă am impresia că mă priveşte cineva, dacă mi se pare că sunetele se aud prea clar ori prea estompat, dacă se face brusc mai rece ori dacă se aud zgomote pe care nu le pot identifica, mă duc la jumătatea podului şi stau acolo până vine schimbul. Cred că la fel face şi Sorin, pentru că deseori când m-am dus să-l schimb mă aştepta pe pod sau chiar la postul 6. Despre motivele pentru care Felix nu păţeşte nimic, eu zic să-l întrebăm chiar pe el. Poate are o explicaţie bună…

— Sau poate n-are, a răspuns Ungurul Nebun. Poate nu am nici un fel de explicaţii de dat. Poate sunt norocos şi nu mi se întâmplă nimic rău, poate reuşesc să mă detaşez de toţi şi de toate suficient cât să nu mă atingă nimic, sau poate sunt atât de a dracului încât până şi relele mă evită. Dar cred că ar trebui să vă preocupe mai mult propria persoană decât persoana mea. Nu încercaţi să înţelegeţi ce nu-i de înţeles şi învăţaţi să ascultaţi mai mult din ce vă spune instinctul decât din ce zice mintea. Când ceva nu e bine puneţi mâna pe telefon şi sunaţi la corpul de gardă, vin şi vă schimb şi va fi bine pentru toţi. Nu încercaţi să faceţi pe grozavii, să nu păţiţi ca ceilalţi, cei de care e mai bine să nu vorbim.

Înainte ca cineva să fi apucat să mai întrebe ceva, Felix s-a ridicat, a ieşit pe poartă şi a dispărut în direcţia turnului de control al ecluzei. S-a dus să caute un oarecare nea Mihai, căruia îi vânduse bocancii noi în schimbul câtorva cărţi.

S-a ridicat şi Silviu Roşu pentru a merge la baie, apoi la masă şi să se pregătească pentru primele sale patru ore de gardă la postul 7.

*

A trecut o lună fără ca ceva semnificativ să dea peste cap liniştea subunităţii. Silviu a rezistat două săptămâni în schimbul doi şi câte o săptămână în schimburile unu şi trei, mereu la postul 7. S-a obişnuit cu întunericul, cu izolarea şi pietrele de mormânt afundate pe trei sferturi în pământ i-au devenit prieteni buni. Primele nopţi a avut o senzatie de nelinişte la fiecare privire aruncată peste gardul de sârmă ghimpată, după un timp însă şi-a repetat de suficiente ori că acolo îşi dorm somnul de veci nişte omeni care şi-au încheiat definitiv socotelile cu viaţa cât să capete convingerea că mult mai periculoşi şi mai ameninţători sunt cei vii decât cei morţi. Nu auzise de nici un caz, în afară de născocelile unora, în care un mort să fi făcut ceva rău cuiva. Dar de cei vii auzise destule cât să fie dezamăgit.

Undeva pe pod, în spatele stâlpilor de susţinere sau la adăpostul tăbliei metalice aplicate peste traverse, o privighetoare cânta din adâncul sufletului despre minunea vieţii, despre bucuria de a trăi sau despre farmecul nopţilor de vară când Luna se joacă de-a v-aţi ascunselea printre nori, greierii îşi cântă nesfârşitele ode în iarba înaltă şi Dunărea se rostogoleşte la vale răbdător prin albia-i largă.

În depărtare, luminile oraşului sclipeau ca o imitaţie a cerului, vântul foşnea tainic printre crengile aplecate ale salciei plângătoare de pe marginea şanţului şi din mijlocul fluviului fuioare de ceaţă se înălţau ca misterioase creaturi din alte vremuri ce se străduiesc să revină în lume prin această poartă fluidă. Uneori câte un pleoscăit întrerupea sunetele aproape monotone, dar Silviu nu se alarma. Erau doar peşti care săreau prin apă pentru a scăpa de urmăritorii lor, nimic neobişnuit pentru acel colţ al lumii.

Întunericul care învăluise lumea, răcoarea plăcută a nopţii, norii leneşi din înaltul cerului şi până şi sunetele îndepărtate ale oraşului, cu degete catifelate împingeau în jos pleoapele soldatului. A tresărit de câteva ori şi a încercat să se scuture de somnul după care îi tânjea fiecare celulă, dar toate eforturile au fost inutile. A aţipit stând în picioare, în faţa gheretei. Doar pentru câteva secunde, apoi genunchii i s-au înmuiat şi s-a trezit, cu doar o clipă înainte să cadă. A făcut câţiva paşi de-a lungul gardului de sârmă ghimpată, a evitat stâlpii pe care se sprijinea foişorul şi scara care ducea pe platforma acestuia şi a mers mai departe. Doar opt paşi avea de făcut până la limita de patrulare, dar n-a reuşit să rămână treaz. La al cincilea pas mecanic, ochii, deşi-i erau deschişi, nu mai vedeau. La al şaselea pas a ieşit de pe cărarea făcută de atâta patrulare, la al şaselea pas i-a picat capul în piept şi aşa a făcut paşii şapte, opt, nouă… şi s-a tot dus înainte şi s-ar fi dus probabil cale de câteva sute de metri, dacă nu călca în gol când ajunse la şanţul plin de apă murdară. Picioarele i s-au afundat în mocirlă până la genunchi şi de la contactul cu apa rece i-a sărit somnul. A ieşit pe mal, s-a curăţat cât de cât şi s-a întors lângă gheretă, unde la luminile ecluzei distingea cadranul ceasului.  Până la apelul de la ora unu mai erau doar câteva minute şi a aşteptat ţârâitul telefonului cu spatele sprijinit de un picior al foişorului. Cu toate că aştepta sunetul ascuţit ce spărgea în cioburi liniştea nopţii la fiecare jumătate de oră, totuşi a tresărit. Aproape că aţipise din nou…

— Santinelă postul 7, soldat Roşu. Ordonaţi!

— Probleme?

— Nu sunt probleme, domnule plutonier.

— Închide!

A aşezat receptorul în furcă, şi-a ascuns arma sub gheretă şi a coborât panta abruptă de la capătul podului feroviar până pe malul Dunării. Şi-a dat jos bocancii şi pantalonii, i-a spălat cât a putut de bine, apoi s-a aşezat pe ponton, cu picioarele în apă şi a fumat o ţigară. Clipocitul molcom îl ademenea, dar nu-şi putea permite plăcerea înotului. A oftat, a stins ţigara şi s-a îmbrăcat. Şosetele ude le-a îndesat în buzunar şi a încălţat bocancii pe piciorul gol.

Era de-abia la jumătatea pantei când a sunat telefonul, dar la al patrulea ţârâit a reuşit să răspundă.

— Santinelă. Postul 7. Soldat Roş-Roşu. Ordonaţi !

— De la ce sufli aşa, soldat? Te-am deranjat de la ora de lucru manual?

— Nu, dom’le plutonier. Suflu pentru că am fugit să răspund.

Câteva secunde linişte, apoi s-a auzit iar vocea plutonierului, cu o octavă mai sus.

— Cât de prost trebuie să fii ca să recunoşti că ai părăsit postul? Ai răspuns abia la al patrulea apel.

— N-am părăsit postul, dom’le plutonier. Eram la limita de patrulare, dar telefonul în loc să sune doar a păcănit. Când a sunat am venit fuga pentru că mi-am dat seama că şi păcăniturile de dinainte veniseră de la telefon.

— Mda. Te-au învăţat deja şi pe tine ăştialalţi să dai vina pe telefon. Probleme ai?

— Nu am, domnule plutonier.

— Bine, domnule soldat. Închide, domnule soldat, şi vezi să nu mai pleci din post, că te ia dracu’!

Silviu a aşezat receptorul în furcă şi s-a grăbit să-şi recupereze arma de sub gheretă, nu pentru că i-ar fi folosit vreodată la ceva, ci pentru că eventuala ei pierdere echivala cu câţiva ani de batalion disciplinar.

A şters cu grijă urmele de pământ de pe ţeavă, apoi şi-a pus arma la spate cât să-şi aprindă o ţigară. Dar degeaba s-a căutat în buzunare, pachetul lipsea. Îl pierduse probabil când urca dealul în fugă sau când îşi spălase pantalonii. De fapt avea încă ţigările când terminase de spălat, doar îşi aprinsese una.

A verificat ceasul şi s-a decis să coboare iar dealul, dar n-a fost nevoie. Şi-a găsit pachetul chiar pe buza dealului şi s-a bucurat ca un copil în faţa cadourilor de Crăciun. Cele două ore şi jumătate rămase până la venirea schimbului ar fi trecut tare greu fără ţigări…

S-a gândit să se aşeze în fund în gheretă pentru a fuma, dar îi era teamă că va aţipi. Iar dacă se întâmpla una ca asta, atunci era de preferat să fie într-un loc mai greu accesibil, cum ar fi foişorul. A urcat scările, s-a aşezat pe parapet cu picioarele în gol, apoi s-a răzgândit şi s-a întins pe spate, pe duşumeaua de scânduri. Arma a sprijinit-o în colţ, o mână şi-a pus-o sub cap şi şi-a aprins ţigara.

Nu ştia cât timp a stat scufundat în gânduri şi în aduceri aminte, dar s-a dezmeticit când vezica l-a obligat să revină cu picioarele pe pământ. Poate doar câteva minute, sau poate chiar ore… Apel nu i s-a mai făcut, dar asta putea însemna nu doar că nu trecuse încă jumătate de oră, ci şi că plutonierul adormise fără să însărcineze caporalul de schimb cu efectuarea apelurilor. La ceas s-a uitat inutil pentru că nu distingea nimic în întunericul care părea să se fi îndesat cât stătuse el rupt de lume. De fapt se înnorase şi Luna, ca un imens ochi înecat în sânge, arunca doar timide priviri prin spărturile accidentale ale norilor. Pantalonii încă uzi accentuau nevoia de a urina, dar şi-a înfrânt pornirea de a slobozi jetul din vârful foişorului şi a pornit grăbit către scară.

Arma a luat-o din reflex şi a pus-o la spate. Când mai avea trei trepte a sărit, a fugit până la capătul perimetrului de patrulare şi aproape s-a scăpat în pantaloni cât s-a chinuit să tragă fermoarul ruginit.

— Bine-i, Doamne, când strănuţi, când te pişi şi când te…, exclamă în gând, dar vorba mută se frânse înainte să încheie propoziţia. Ceva nu era în regulă. Ceva se întâmpla. Cineva sau ceva s-a apropiat de foişor cât a stat el întins şi acum pândea undeva în adâncul umbrelor. Şi era frig. Foarte frig. Prea frig cât să creadă că senzaţia se datora doar pantalonilor şi bocancilor uzi. Nici n-a terminat bine şi ultimii stropi au ajuns în chiloţi din cauza grabei de a se îndepărta de boscheţii înalţi de dincolo de gard. La jumătatea drumul către gheretă s-a împiedicat de un bolovan care parcă n-a fost acolo înainte. S-a sprijinit în mâini, arma i-a alunecat în faţă şi a căzut peste capul lui, dar n-a dat drumul curelei. În patru labe s-a târât peste smocuri de iarbă, pământ şi pietricele, până la gheretă. Kalaşnikovul rusesc scrâşnea în contact cu nisipul şi cu pietrele de pe jos, dar nu-i păsa. Se aştepta din clipă în clipă să vadă ceva monstruos păşind afară din beznă, îşi închipuia că vede forme întunecate materializându-se din întunericul de dincolo de gard şi se străduia să audă o respiraţie grea, un scrâşnet de colţi ori un urlet de vânatoare, dar liniştea nopţii era deranjată doar de sunetele agitaţiei proprii.

S-a proptit cu spatele de gheretă şi a strâns patul armei în mână. Iar îl încerca nevoia de a urina, cu toate că nu trecuseră nici zece secunde de când fugise de lângă gard. Nu se vedea nimic, nu se auzea nimic, totuşi ceva nu era bine. Toate simţurile îi erau în alertă şi vocea cuiva aproape recunoscut îi urla în creier: „FUGI!” Nu, nu era vocea iubitei şi nici a mamei lui. „FUGI, FUGI, FUGI…” Inima îi bubuia în urechi, totuşi a realizat că vocea aparţine unui bărbat, cuiva apropiat. Sau nu, mai degrabă cuiva cunoscut. Cuiva… care de curând îi zisese „sună şi vin să te schimb”. Vocea lui Felix, vocea Ungurului Nebun, ca un ecou întârziat, ca ceva pierdut şi regăsit acum la marginea prăpastiei, a hăului care se căsca invizibil, dar se întindea către el aproape palpabil în întuneric.

— Cine-i aici? A scâncit Silviu ca un ţânc speriat, dar nu i-a răspuns decât foşnetul ierburilor sub mâna mângâietoare a vântului.

Tremurând, cu picioare moi şi genunchi de piftie s-a chinuit să se ridice. Ca un beţiv, cu spatele proptit de lemnul gheretei, a început să înainteze către intrare, decis să dea ascultare Nebunului. Apoi, exact în clipa când credea deja că a reuşit, când a pus mâna pe telefon, prin geamul gheretei a văzut vizitatorul nocturn. Nimic altceva decât un copil de maximum zece ani. Îmbrăcat în uniforma şcolară, de parcă ar fi chiulit de la ore şi s-ar fi rătăcit în cimitirul transformat în teren de joacă, se uita cu ochii mari în jur. S-a strecurat pe sub firele de sârmă ghimpată exact pe unde urinase Silviu cu câteva minute mai devreme, şi-a şters scârbit mâinile de pantaloni, a înaintat câţiva paşi, apoi s-a aşezat pe marginea locaşului de tragere. Părea speriat şi obosit, nu o ameninţare, ci mai degrabă o cerere de ajutor. Silviu a luat mâna de pe telefon, a tuşit pentru a atrage atenţia înainte de a păşi afară din gheretă, apoi s-a apropiat încet de copil.

— Ce faci pe aici noaptea? Te-ai rătăcit?

Copilul s-a întors fulgerător către el, dar n-a răspuns. Nu schiţase nici măcar un gest de aprobare sau de negare, ci-l privea doar, ca pe o curiozitate sau ca ceva vag întrezărit dincolo de o sticlă fumurie.

Silviu mai făcu doi paşi.

— Unde stai? Cum te cheamă? Câţi ani ai?

Întrebări fără răspuns, fără reacţie.

Încă doi paşi, apoi când să-l facă şi pe a-l treilea, a văzut ochii copilului. Nu se uitau la el, priveau mai degrabă prin el, erau focalizaţi pe ceva aflat în spatele său. Speriat, a aruncat o privire înapoi, dar nu era nimic acolo, doar decorul dintotdeauna, doar obiectele cunoscute.

A mai făcut un pas şi s-a oprit în faţa puştiului. Dacă întindea mâna, îl putea mângâia pe păr, dar n-a făcut-o. A deschis gura să-l întrebe încă o dată de nume, dar n-a mai apucat. Brusc, mai iute decât gândul, şi-a deschis copilul gura, nu pentru a vorbi, ci pentru a mârâii, nu pentru a spune ceva, ci pentru a-şi arăta colţii şi pentru a lătra.

Silviu a sărit înapoi, s-a împiedicat de un smoc de iarbă şi a căzut. Copilul, cu faţa schimonosită ca de un zâmbet, l-a scuipat. Dar nu cu salivă, ci cu jăratec. Din gură i-au ţâşnit flăcări şi tăciunele care-i ţinea loc de salivă s-a lovit de pieptul soldatului. Mirosul de ars, de păr pârlit s-a răspândit în aerul nopţii, apoi jăratecul a trecut prin haine şi i s-a lipit de piept. L-a fript groaznic, suficient de tare cât să… sară în picioare şi aproape să cadă peste parapetul foişorului.

Aţipise cu ţigara în mână şi asta îi căzuse pe piept şi-l fripsese. Iar mintea îi proiectase instantaneu un vis care să corespundă senzaţiei simţite…

Odată găsită explicaţia, i-a venit inima la loc. Pentru o clipă, doar. Până a sesizat că-i este foarte frig şi că-i vine să se urineze. Până a realizat că se uită degeaba la ceas, că nu distinge nimic. Doar până a observat că cerul s-a acoperit de nori şi Luna ascunsă s-a transformat într-o pată sângerie. Prea multe puncte comune cu începutul visului, motiv pentru care voia să facă ceva diferit şi a dat să coboare din foişor fără să-şi ia arma. S-a răzgândit pe ultima treaptă şi s-a întors după pistolul mitralieră. Dacă ceva faţă de vis trebuia schimbat, atunci renunţarea la armă cu siguranţă n-ar fi fost o alegere înţeleaptă. Mai bine îşi alegea un alt loc, un tufiş mai apropiat. Sau mai bine unul mai îndepărtat, pentru a nu lăsa impresia că-i era frică. Poate avea dreptate Ungurul Nebun când zicea că nimic ce nu te sperie nu poate să te atingă.

S-a îndepărtat de-a lungul liniilor de cale ferată cu mai bine de zece metri faţă de locul ales în vis, a ochit un boschet înalt şi l-a udat din plin, înainte s-o facă ploaia. Numai ce s-a încheiat la pantaloni, când s-a auzit un râs. O voce subţire, ca de copil şi un râs vesel, cum râd copiii mici când cineva se maimuţăreşte. Copii care nu se sperie… spre diferenţă de Silviu, care a îngheţat cu mâna pe fermoarul pantalonilor. De-abia când râsul s-a stins, luând cu sine şi celelalte sunete ale nopţii, a îndrăznit Silviu să facă un pas înapoi şi să-şi smulgă arma de la spate. La început încet, apoi cu paşi tot mai mari şi mai repezi s-a grăbit către foişor. N-a ajuns nici la jumătatea drumului când chicotitul zgomotos s-a reîntors.

Dar ceva s-a schimbat, nu era un râs vesel, ci mai degrabă unul ironic. Şi nu se oprea, nu se stingea, creştea, scădea, dar nu dispărea. Evolua ca un lucru viu, se transforma încet în altceva şi când Silviu a recunoscut scheunatul unui câine, a rupt-o la fugă. A ajuns la câţiva metri de foişor, deja se vedea punând mâna pe balustradă şi piciorul pe scară, când, dintre umbre, s-a separat o pată mai deschisă la culoare. Era un câine enorm, un ciobănesc mioritic de un alb murdar şi se apropia cu salturi de peste doi metri. Mârâia ameninţător, îşi arăta colţii şi Silviu n-a avut nici cel mai mic dubiu că va fi muşcat, sfâşiat, poate chiar ucis, dacă nu se apăra în toate felurile posibile. Nu putea risca să tragă cu arma, asta ar fi alarmat întreaga unitate, însemna că postul 7 a fost atacat şi nu doar că ar fi râs colegii de el, dar ar fi fost şi aspru pedepsit pentru irosirea unui cartuş dintr-un motiv considerat obligatoriu insuficient…

A întors arma invers, a apucat-o de ţeavă şi a lovit capul câinelui din lateral, de parcă ar fi avut o bâtă de baseball în mână şi ar fi vrut să degajeze mingea. Javra s-a rostogolit până sub gard, scuipând sânge, dar după câteva secunde a pornit iar la atac, de data asta cu ceva mai multă precauţie. Din lovitura primită a înţeles că omul e decis să se apere şi s-a apropiat cu capul plecat, cu colţii rânjiţi, dar fără să mârâie şi fără să-şi ia ochii de pe armă. Când braţul lui Silviu a lansat următoarea lovitură, câinele era pregătit. S-a lăsat pe burtă şi patul puştii i-a trecut vâjâind pe deasupra capului. Soldatul s-a dezechilibrat şi inerţia armei ţinută de ţeavă l-a răsucit, moment în care câinele a sărit în picioare şi şi-a înfipt colţii în gamba expusă a lui Silviu. În următoarea clipă soldatul a uitat de toată frica sa, în ciuda senzaţiei că cineva i-a înfipt un fier înroşit în picior, a găsit forţa să riposteze. A lovit câinele cu pumnul şi l-a nimerit ori peste nas, ori peste ochi, nu ştia nici el unde, dar javra a dat înapoi scâncind. Nu mult, doar câţiva paşi, suficienţi cât să dea ocazia omului să contraatace. A făcut doi paşi rapizi şi cu piciorul sănătos a trimis câinele şi pentru a doua oară sub gard. Şi-a învăţat şi el lecţia, ştia că fiara nu va renunţa şi, înainte ca acesta să se ridice, a păşit pe scara foişorului. A trecut deja de jumătate, când, din săritură, a încercat câinele să-l înhaţe de picior, dar a ratat şi o a doua şansă n-a mai avut. Silviu a ajuns sus şi s-a pus să pândească prin pătratul din podea mişcările câinelui. Era convins că va renunţa, că se va recunoaşte învins şi că se va retrage cu coada între picioare, ori lătrând, mârâind sau poate chiar râzând ca un copil, dar o va face…

Dar s-a înşelat. Câinele a privit de câteva ori în sus, a făcut câteva salturi, cât să se convingă că astfel nu va putea ajunge la soldat, apoi a început să escaladeze scara. Lui Silviu nu i-a venit să creadă la început, dar când botul rânjit a ajuns la nici jumătate de metru de platforma foişorului, a recţionat promt. Un pat de armă, bine direcţionat, a trimis câinele înapoi la baza scării. Pentru scurt timp, căci acesta şi-a reluat imediat urcuşul, în timp ce din tufişuri s-au auzit alte câteva mârâturi şi râsete, de parcă ar fi fost coioţi acolo sau nişte oameni foarte bine dispuşi.

Silviu a doborât şi pentru a doua oară câinele, dar degeaba. Între timp s-au arătat şi ceilalţi membri ai haitei şi au înconjurat foişorul, obligându-l pe soldat să se gândească la a cere ajutor. Telefonul era la doar câţiva paşi, pe suportul său, dar nu putea ajunge la el decât părăsindu-şi locul strategic de lângă capătul scării. La ce ar fi însemnat să ajungă câinele lângă el cât vorbea la telefon, nu voia să se gândească. Nici măcar să scape de el sărind din foişor n-ar fi putut din moment ce jos îl aştepta întreaga haită. Nu-i rămânea altă soluţie decât să lovească cu arma, iar şi iar, câinii care păreau tot mai turbaţi şi tot mai hotărâţi să ajungă la el. O dată, de două ori, de zeci sau sute de ori, până îşi pierdea orice urmă de judecată. A întors arma al cărui pat a ajuns să fie înpodobit cu urme de muşcături şi a băgat cartuş pe ţeavă. Următorul câine care a încercat să urce a fost iar şeful haitei, ciobănescul alb murdar şi Silviu i-a trimis un glonte în creier.

Focul de armă s-a auzit până în oraşul de peste Dunăre, unde au început să se aprindă luminiţe în geamuri. S-a auzit şi în corpul de gardă, suficient de tare cât să sară plutonierul din pat. Când a luat telefonul în mână să afle la ce post s-a tras, în uşă a apărut Felix. Era complet echipat, arma şi-o ţinea în mână şi s-a dus direct la dulapul cu muniţia fără să ceară permisiunea plutonierului. N-a aşteptat nici măcar ca acesta să reacţioneze, a luat cheile, a descuiat dulapul şi cu mişcări precise a început să bage cartuşele în încărcător.

— Sunaţi la postul 7, domnule plutonier. E vorba de Roşu Silviu, cu certitudine. Să sperăm că vă răspunde. Eu am plecat.

A luat un singur încărcător, l-a introdus în armă, a dezasigurat, a băgat cartuş pe ţeavă şi a asigurat arma.

Când să iasă pe uşă, a fost oprit de plutonier.

— Nu pleci nicăieri, Felix. Nu singur. Ia încă doi baieţi de la liber şi fugiţi. Ia gloanţe şi pentru ei, armele le puteţi încărca şi pe drum, dar aflaţi urgent ce dracu’ s-a întâmplat.

El a luat receptorul şi a apăsat butonul sub care strălucea un 7 verde. Silviu a răspuns la al doilea ţârâit.

— Santinelă postul 7, soldat Roşu. Ordonaţi!

— Raportează! Ce s-a întâmplat?

La celălalt capăt – linişte, doar vântul se auzea cum şuiera şi, într-un târziu, vocea lui Silviu.

— Am fost atacat de o haită de câini, domnule plutonier. N-am putut scăpa de ei, deşi am urcat în foişor.

— Acum vorbeşti de la telefonul de acolo? l-a întrerupt plutonierul.

— Da, domnule. Câinii au vrut să urce şi aici după mine, aşa că…

— Ce mă-ta ai băut, soldat? Ori mă crezi tâmpit? De când se poartă câinii de parcă ar fi maimuţe sau pisici? În mintea ta îţi închipui că cineva te crede? Te-au atacat nişte câini care se ştiu căţăra pe scări?

— Da, domnule plutonier… asta am zis. Dar aşa a fost.

Zaharia Pamfil nu ţinea minte să se fi enervat vreodată în cei douazeci de ani de când era plutonier, cum a făcut-o atunci.

— Ai zis un căcat, dobitocule. Termină cu idioţenia asta şi recunoaşte mai bine că te-a mâncat în cur să te joci cu arma şi ai tras din greşeală un foc! Că asta faceţi toţi, cretinilor! În loc să patrulaţi ori să dormiţi, mai bine vă arde de joacă.

Silviu nu l-a intrerupt, l-a lăsat să urle până a rămas fără suflu şi atunci i-a raportat în continuare.

— N-am tras în aer, domnule plutonier. Am tras în şeful haitei. L-am împuşcat în cap, exact între ochi, şi a căzut sub foişor. Ceilalţi câini au fugit, dar mi-e frică să cobor, că poate n-a murit şi aşteaptă să fac o greşeală crezând că am scăpat.

Dacă exista o dovadă palpabilă a spuselor soldatului, atunci situaţia se prezenta în cu totul alt mod, unul care cerea un ton mai cumpătat.

— Bine, soldat! În acest caz, te felicit. Bine că te-ai apărat. Vezi că ajunge în câteva minute Ungurul Nebun, îi predai postul şi vii să stăm de vorbă. Acum, închide.

Aşa da, dom’le, îşi zise Silviu în gând. Ia să-l aud eu pe ăla care zice că frica-i periculoasă când tocmai asta ne face să ripostăm cum trebuie. Poate să tot dea din gură Felix, în locul meu el nu s-ar fi descurcat.

Atunci însă când Felix a trecut podul cu Gelu şi Sorin pe urmele lui, Silviu a simţit o mare uşurare. Era ceva în atitudinea Nebunului care anula spaimele şi readucea lucrurile pe linia de plutire. De data asta însă Felix n-a zâmbit cum o făcea de regulă, numai ce ieşise de pe pod, era la mai bine de douăzeci de metri de foişor, când s-a oprit pentru o clipă de parcă i-ar fi prins picioarele rădăcini. Ori de parcă i-ar fi şoptit cineva în urechi ceva incredibil. De unde stătea nu putea vedea câinele împuşcat, totuşi a strigat la Silviu.

— Ce ai făcut, tâmpitule?

Santinela n-a ştiut cum să reacţioneze pe moment, s-a aşteptat la orice, dar nu la a fi felicitat de plutonier şi luat la rost de Felix, aşa că a tăcut. Ungurul nici nu aştepta răspuns, fusese doar o întrebare retorică…

— Sorin, ia arma cretinului şi conduceţi-l la corpul de gardă. Consideraţi-l arestat, reţinut sau cum vreţi voi, dar aveţi grijă să nu scape şi să nu vă facă vreun rău.

Însoţitorii lui Felix n-au înţeles pe moment despre ce era vorba, dar când au aruncat o privire sub foişor au dat înapoi, îngroziţi. Pentru o clipă, iar în următoarea au urcat pe scara foişorului, de ziceai că-l luau cu asalt. Sorin a smuls arma din mâna unui Silviu uluit, iar Gelu l-a împins peste parapet, înainte ca acesta să fi apucat să reacţioneze.

— Ce pu…, a dat Silviu să înjure, dar de unde aterizase vedea perfect sub foişor. Iar acolo, în locul ciobănescului, într-o baltă de sânge, cu o gaură în frunte, era un copil de vreo şapte-opt ani.

Sorin şi Gelu, mergând la un pas în spatele celui arestat, au traversat podul. Când coborau scările de la postul 6, Silviu a aruncat o privire peste Dunăre, în direcţia blestematului post 7. I s-a părut că printre umbre îl zăreşte pe Felix aplecat peste gardul de sârmă ghimpată pentru a vedea ceva. Sau poate pentru a mângâia un câine lăţos, alb-murdar? Probabil i s-a părut doar… A fost îmbrâncit de Sorin şi a continuat să coboare către postul 3, fără să-i mai pese de ce se întâmpla.

*

Pe drumul până la corpul de gardă, Silviu a îmbătrânit. Părul i s-a albit, statura semeaţă de dinainte i-a dispărut, înlocuită fiind de nişte umeri gârboviţi, vocea i-a devenit mai piţigăiată şi mâinile îi tremurau ca ale unui bolnav. Multe ar fi crezut despre sine, nu însă şi că va deveni criminal. Dacă ar fi împuşcat un om era altceva, s-ar fi considerat că o făcuse din datorie, pentru a apăra postul şi propria persoană, dar un copil atât de mic nu era o ameninţare.

Până în ultima clipă, chiar şi în faţa Tribunalului Militar, a susţinut că el împuşcase un câine, nu un copil. Totuşi, dovezile erau dovezi, exista un cadavru şi acela nu aparţinea unui animal. Urmele de dinţi de pe patul armei, urmele lăsate de câini pe marginea şanţului cu nămol de la postul şapte şi de jur împrejurul foişorului au fost fotografiate, dar ca probe n-au fost luate în considerare şi judecătorul i-a dat zece ani de Batalion Disciplinar lui Silviu, în ciuda muşcăturii de pe gambă pentru care a primit injecţie cu tetanos si două săptămâni de spitalizare.

Felix s-a reîntors la programul de dinainte, săptămână de săptămână schimbul 2 de la postul 7 îi era repartizat, dar nu părea deranjat de acest lucru. Mult mai mult îl iritau altele. Cum ar fi faptul că niciodată, nimeni, nu l-a căutat pe copilul împuşcat de Silviu. Că nu s-a aflat cine a fost şi de unde a apărut în noaptea aceea. Nu ştia nimeni nimic, iar singurul care susţinea că-l cunoscuse cândva, nu era o sursă demnă de încredere, iar mărturisirea făcută el, într-o noapte de beţie, cu doar câteva săptămâni înainte ca Felix să fie trecut în rezervă, ţinea mai degrabă de fantastic decât de real.

— Ştii cine-i copilul ăsta, Nebunule? Îţi zice nea Achim, nu că m-aş aştepta să mă crezi, dar vreau să ai măcar o idee despre ce-i acolo sus, la postul ăla nenorocit. Copilul ăsta împuşcat mi-a fost coleg de clasă. A dispărut în clasa a doua, chiar în a treia zi de Paşti. L-au găsit după o săptămână de căutare, dar era de nerecunoscut. Hâc! Hâc!

S-a oprit din povestit cât să mai ia o gură de vin în încercarea de a-şi potoli sughiţul.

— L-au prins câinii, în cimitirul abandonat. L-au sfâşiat şi aproape l-au şi mâncat. A fost identificat după haine şi după geanta cu cărţi şi caiete. Hâc! Că la şcoală plecase, dar n-a mai ajuns. Hâc! Hâc!

Felix l-a ascultat răbdător şi n-a comentat nimic. N-a zis nici că-l crede, nici că nu. Doar a strâns mâna bătrânului înainte de a pleca.

— Mă duc, nea Achim. E deja unşpe’ jumate şi trebuie să intru în post.

Bătrânul l-a ţinut mai mult de mână decât era cazul, a încercat să-i spună ceva, dar sughiţatul nu-l slăbea nici o clipă.

— Hâc! Hâc! Vezi să… Hâc!

Ungurul Nebun şi-a tras mâna şi l-a bătut pe spate.

— Stai liniştit, nea Achim. Mie nu mi-e frică de câini, din contră, chiar îmi plac. Iar postul 7 mă lasă să citesc. Aş zice chiar că mă păzeşte…

— Hâc!

— …şi mă anunţă dacă se apropie cineva.

*

După zece ani, când Felix a trecut prin Oradea şi s-a întâlnit cu fostul său coleg Sorin Brad, a aflat că Silviu nu îşi ispăşise decât jumătate din pedeapsă. Fusese „eliberat” de un ciobănesc mioritic care îi sfâşiase beregata într-o noapte înnorată, pe când Silviu ieşise la baie. L-au găsit căzut într-o baltă de sânge şi câinele încă se înfrupta din el…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Suspans « Balinferi’s Blog said:

    […] pe i : Către elevi şi …da, a apărut şi următorul episod din Nopţile din Postul 7: Haita , a […]

  • oliviu craznic said:

    taman pe gustul meu:)

  • omul cu caruta said:

    Da, scrie feri ceva de groaza. Mi-e si frica sa citesc ce scrie el ca, daca mai citesc una ca Damnatul, ma las de scris

  • Balin Feri (author) said:

    Ce răutate domnule, adică scriu chiar de groază? 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.