Nopţile din Postul 7: Noaptea contactului

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 13 ( iunie, 2011 )
Autor:

— Drepţi!

Ordinul a fost dat de plutonierul Zaharia Pamfil la apariţia locotenentului-major Mirică, un ofiţer tinerel, destul de bine legat şi cu nişte ochi albaştri cu care părea capabil să vadă până în fundul sufletului oricărui soldat.

— Staţi jos. Cum staţi cu învăţatul?

Nici unul dintre soldaţii proaspăt sosiţi la obiectivul Ecluza n-a considerat că întrebarea îi fusese adresată şi, sub privirea scrutătoare a ofiţerului, majoritatea şi-au plecat privirea. Unii îşi admirau bocancii, alţii căutau de zor ceva prin buzunare, pe când ceilalţi stăteau aplecaţi asupra Regulamentului de Gardă, ca pentru a demonstra că ei se străduiesc, chiar dacă nu se prea vedea. Doar ochii moldoveanului Airinei şi ai orădeanului Sorin Brad stăteau aţintiţi asupra lui şi din asta a tras concluzia sunt singurii pe care i-ar putea repartiza la Postul 7. La postul care i-a scos perii albe şi i-a răpit câte doi-trei soldaţi din fiecare ciclu sosit să-şi facă datoria faţă de ţară. Bine măcar că din cei doisprezece nou sosiţi doi erau bărbaţi.

Atenţia ofiţerului a fost atrasă brusc de un al treilea soldat care nu-şi privea bocancii şi nici nu se prefăcea că învaţă. Dar nici la el nu se uita, ci privea undeva dincolo de curte, dincolo de gard, dincolo de tufişuri şi de deal. Nu făcea nimic, ci doar privea visător, de parcă ar fi fost undeva în vârful muntelui şi nu într-o încăpere înghesuită, constrâns să înveţe nişte legi care probabil nu-l interesau, dar pe care era obligat să le cunoască şi să le respecte. Problema lui, îşi zise iniţial în gând Mirică, apoi şi-a amintit numele soldatului. Felix. Doar numele mic, pentru că drept nume de familie avea ceva imposibil de pronunţat sau de ţinut minte, ceva străin, probabil de ungur. De bozgor. De descendent al nenorociţilor care au invadat cândva patria mult iubită a ofiţerului. Iar acum, acest soldat Felix Fos…, Fes…, dracu’ mai ştie cum îl cheamă, stă aici şi îl ignoră de parcă ar avea de-a face cu un iobag şi nu cu ofiţerul său direct.

— Drepţi!

De data asta Mirică a fost cel care a răcnit.

Soldaţii s-au ridicat toţi în picioare şi au încremenit, inclusiv enervantul de Felix.

— La dunga galbenă, alinierea!

Tropăit de bocanci pe gresie, îmbrânceli în dreptul uşii, câteva sudalme printre dinţi şi cei doisprezece bibani au ocupat poziţie în faţa unităţii militare. Mirică, zâmbind satisfăcut, i-a urmat cu mâinile în şold. În spatele lui, agale, venea domnul plutonier Zaharia, vestit pentru faptul că pe cât de multă dulceaţă purta în nume, chiar atâta acreală avea în vorbe. La geamurile de la etaj s-au ivit capetele soldaţilor bătrâni şi urmăreau rânjind spectacolul. Ei deja ştiau ce urmează, mai ramânea doar să afle cine l-a supărat pe domnul locotenent-major şi câte ture de ecluză cu masca pe figura vor da bibanii până se calmează.

— Aşadar, îşi începu Mirică discursul, pe domnii soldaţi îi doare în cur când le vorbeşte ofiţerul. Ei îşi permit să privească pe geam şi să se gândească la civilie. Aşa-i, domnilor soldaţi?

N-a răspuns nimeni nici un cuvânt, doar şi-au îndreptat cu toţii privirea în jos. Excepţie tocmai tâmpitul care a reuşit să-l scoată din sărite. Acum îl privea în ochi şi-i zâmbea.

— Tu de ce rânjeşti, soldat?

— Doar vă zâmbeam, domnule locotenent-major. Doar zâmbeam.

— Da? Şi de ce, mă rog, îmi zâmbeşti?

Ungurul în loc să-şi plece privirea şi să murmure ceva scuze, a râs.

— Domnule locotenent-major Mirică, soldat Felix Festetich, permiteţi să raportez! Vă zâmbeam pentru că îmi sunteţi din cale afară de simpatic.

De data asta bozgorul a sărit calul, dar rău. De sus, din gemurile de la etajul unu s-a auzit un chicotit înfundat şi Mirică l-a surprins chiar şi pe plutonierul Pamfil muşcându-se de buze pentru a nu râde.

— Da? Foarte bine, soldat!

Şi-a ridicat privirea, a ezitat o clipă, apoi a strigat la voioşii din geamuri.

— Ia treceţi şi voi la dungă, că mi se pare că v-am devenit simpatic şi vouă.

Bătrânii s-au conformat, nu tocmai bine-dispuşi. Privirile aruncate lui Felix nu prevesteau nimic bun, dar acesta zâmbea dezinvolt fiecăruia, de parcă tocmai ar fi auzit cine ştie ce glumă bună.

— Aşa, domnilor! Ia să vedem cât de simpatic vă este regulamentul  de gardă. Soldat Ciobanu, câtă armată mai ai?

— Două zile, domnule locotenent-major.

— Doar două zile? Frumos aşa! Ia zi-ne cum sună consemnul particular de la postul 1.

— Da, domnule locotenent-major. Să trăiţi, domnule locotenent-major.

Cam atât a fost bine, apoi s-a poticnit.

— Postul unu este amenajat la poartă.

— Stai! Amanejat, aşa sună? Ne poate spune cineva?

Nu s-a grăbit nimeni, aşa că a ales Mirică pe cineva la întâmplare.

— Soldat Felix! Cum e cu postul unu?

Felix a dat din cap, a facut un pas în faţa şi a început să recite.

— Postul unu este dispus la intrarea în corpul de gardă, în imediata apropiere a porţii principale a unităţii. Are în pază şi protecţie  calea de acces de la drumul naţional la subunitatea militară, coasta dinspre nord şi nord-est a dealului ce se înalţă în spatele unităţii şi terenul situat între intrarea principală şi culea 1 a ecluzei. Serviciul de gardă se îndeplineşte cu…

— Stai!

Mirică l-a întrerupt, chiar mai nervos decât era înainte.

— Soldat Ciobanu, ia pune-ţi dumneata masca de gaze pe figură şi dă câteva ture de ecluză, poate îţi aminteşti şi tu consemnele particulare.

Ciobanu înainte să-şi pună masca, bazându-se pe faptul că era soldat bătrân şi avea cu cel puţin  treizeci de kilograme mai mult decât Felix, nu s-a abţinut să nu-i spună acestuia:

— Vorbim noi diseară, bibane, după ce pleacă Mirică.

Ofiţerul s-a prefăcut că n-a auzit nimic, în schimb Felix a reacţionat.

— Oricând vrei, dragule! Mai ales că-mi eşti aproape cât Mirică de simpatic.

Asta a auzit-o şi ofiţerul. I-a privit fulgerător pe cei aliniaţi la dunga galbenă şi i-a însemnat în gând pe cei care şi-au permis să zâmbească. Jumătate dintre soldaţii aliniaţi au făcut această greşeală, şi-au pus masca pe figură şi au tulit-o după Ciobanu. Iar Mirica s-a întors către următorul bătrân.

— Soldat Simion, cum sună consemnul general?

— Soldatul care-i santinelă…

Simion în loc să citeze litera legii a început să povestească ce a înţeles el din regulament. Mirică l-a lăsat câteva minute, apoi i-a făcut semn să se alăture alergăreţilor. Şi a revenit asupra problemei principale.

— Soldat Felix, ce este serviciul de santinelă?

— Este singura misiune de luptă şi pe timp de pace, domnule locotenent-major.

— Uzul de armă!

— Nici o problemă, domnule locotenent-major.

Mirică l-a lăsat să recite două din cele trei pagini, apoi, când s-a convins că nu greşeşte nici măcar o literă, l-a oprit. I-a rechemat şi pe cei care dădeau ture şi a făcut prezenţa. La numele lui Csont, pronunţat Ciont, a lui Farkas transformat în Fărcaş şi a lui Felix a făcut câte o pauză mai lungă, probabil pentru a accentua ceva. Apoi, după ultimul nume de pe listă, a făcut un pas în spate şi a dat explicaţii.

— Ştiţi, eu nu sunt naţionalist. Aşa că vă atrag încă de pe acum atenţia, să nu uitaţi ce vă spun nici o clipă, pentru a nu avea probleme. Cum vă spuneam, nu sunt naţionalist. Eu sunt super ultra mega naţionalist. S-a înţeles?

Toţi au înţeles şi nimeni n-a avut nimic de comentat, excepţie Ungurul Nebun.

— Dacă prin acest mult lăudat super ultra mega naţionalism înţelegeţi să vă iubiţi propriul popor, atunci nu văd ce probleme am avea. Dar dacă înţelegeţi cumva şi o oarecare ură pentru ceilalţi, atunci cu mine garantat veţi avea probleme. Mari probleme. Super ultra mega probleme, domnule locotenent-major Mirică. Consideraţi că v-am atras atenţia, pentru a nu uita niciodată şi pentru a evita măcar o parte din probleme.

În faţa nemaipomenitului tupeu al ungurului, Mirică a rămas fără cuvinte. A întors problema pe toate părţile, în gând, dar o soluţie tot n-a găsit. L-ar fi pedepsit pe Felix, dar spusele acestuia nu erau un motiv suficient, iar altul nu găsea. Putea fabrica unul, dar s-a gândit că poate ungurul are un spate puternic şi de aia îşi permite să vorbească aşa…S-a hotărât s-o lase moartă.

— Pe loc repaus, soldaţi! Împrăştierea.

*

A doua zi dimineaţa plutonierul Pamfil l-a aşteptat pe Mirică în faţa porţii.

— Ce s-a întâmplat? S-a alarmat acesta.

— Nimic important, dar s-au schimbat multe. A avut loc o mică ciocnire aseară între bibani şi bătrâni. Nu ceva grav, dar au rămas urme.

Mirică a urcat zâmbind la etaj, dar în loc să-l întâmpine imaginea unui Felix cu ochi învineţit, a dat nas în nas cu Ciobanu şi i-a luat ceva timp până să-l recunoască.

— Ce ai păţit, soldat?

— Nimic, domnule locotenent-major, doar am alunecat pe scări şi am căzut.

Între timp a apărut din camera de gardă şi soldatul Simion, cu un cucui vizibil în frunte. Şchiopăta rău, dar nu se lăsa, vroia să ajungă la locul de fumat.

— Şi tu ai căzut pe scări, Simioane?

— Nu, domnule, m-am lovit de o uşă lăsată deschisă. Iar Marcu a căzut din pat, aşa şi-a rupt mâna.

Mirică nu era deloc prost, a înţeles imediat de unde suflă vântul.

— Altcineva s-a mai accidentat?

— Nu, domnule. Doar Cosmin şi-a scos doi dinţi din faţă pentru că îl dureau şi lui Marcu i-a căzut în cap un dulăpior care nu a fost fixat bine…

— Hmmm. Dar din câte ştiu nu avem nici un dulăpior suspendat…

Simion, după o clipă de gândire, a răspuns senin.

— Nu avem, domnule, dar poate ne aduce cineva unul.

Ofiţerul a dat doar din cap în semn că a luat la cunoştinţă noutăţile, deşi îi venea să se apuce de cap urlând. Ştia că majoritatea soldaţilor nu sunt campioni de inteligenţă, dar cu prostia dusă la nivel de artă nu se putea obişnui. Auzi, dom’le, că i-a căzut unuia în cap un dulăpior care deocamdată  nu există… A intrat în cabinet, dar înainte de a trânti uşa a strigat la Simion.

— Trimite-l pe Felix la mine.

N-a aflat niciodată nimeni ce au discutat cei doi în spatele uşii închise, dar începând din acea zi Mirică l-a lăsat în pace pe Felix, în ciuda super ultra mega naţionalismului său. La fel ca ungurul au fost chemaţi în cancelarie Brad Sorin şi Airinei. Nu pentru a fi pedepsiţi, nici gând, ci doar pentru că Mirică a simţit nevoia să demonstreze tuturor că ştie exact ce s-a întâmplat în absenţa lui şi care au fost protagoniştii.

Odată cu ninsoarea a venit şi ziua trecerii în rezervă a bătrânilor. Mirică i-a aliniat la dunga galbenă pentru ultima oară, a dat mâna cu ei, i-a felicitat pentru îndeplinirea stagiului militar, s-a strâmbat la vederea vânătăilor cu nuanţe verzui şi le-a urat drum bun către casă, succes şi încă ceva, dar cuvintele i-au fost înghiţite de viscol. Au dat mâna şi bibanii cu bătrânii, Ciobanu şi-a exprimat regretele pentru incidentele din ultimele zile, iar Airinei şi-a cerut scuze pentru cucuiele şi vânătăile unora, pentru mâna ruptă a lui Marcu.

Poarta s-a deschis şi treisprezece soldaţi din cei cincisprezece câţi au fost la recrutare, îmbrăcaţi deja în haine civile, au păşit spre libertate. Pentru ei armata a devenit o amintire, un fragment din lungul drum al vieţii, o treaptă pe care deja au suit-o. A fost grea, dar nici unul nu regreta că a făcut-o. Au intrat pe poarta unităţii copii şi după un an au ieşit ca bărbaţi, chiar dacă la venire au fost tăcuţi, iar la plecare li s-au auzit chiuiturile multă vreme. S-au oprit pe pod, doar cât să arunce o ultimă privire ecluzei, Dunării cu apele îngheţate la mal, dealurilor acoperite de omăt şi soldaţilor îngheţaţi în post. Păcat că doi dintre colegii de un leat cu ei au plecat înainte. În sicriu.

La prima schimbare a gărzii, din pură întâmplare, cei trei scandalagii, Airinei, Sorin şi Felix, au fost repartizaţi la postul 7.  A fost evident tuturor că Mirică aşa s-a gândit să se răzbune, iar pe tema asta s-au distrat aproape o săptămână. Atunci când, la următoarea schimbare a gărzii, toţi ceilalţi au fost repartizaţi la alte posturi, dar pe ei i-a uitat locotenentul-major la postul cel mai temut, deşi nu le-a picat bine, au râs iar. Dar pentru scurt timp, până au înţeles că locul acela are într-adevăr ceva neobişnuit, ceva malefic, ceva…

— Mă enervează că nu stiu ce dracu’ să pot face- izbucni într-o după-amiază Airinei.  Nu mi-a fost frică niciodată de nimeni şi de nimic, dar de cum ramân singur la postul 7 mă ia cu friguri. Nu ştiu cum să reacţionez, cum să-mi gestionez frica… De fapt nu ştiu nici măcar de ce mi-e frică…

Felix a dat zăpada de pe marginea băncii şi s-a aşezat. În brichetă gazul îngheţase în orele de post şi s-a aprins de-abia la a patra încercare. Nu ştia nici el ce să zică, mai ales că nu vroia să-l supere pe Airinei. Era mare moldoveanul, un munte de om, iar Felix, pe cât posibil, evita scandalurile. Dar un drăcuşor îl împingea să facă mişto, cu toate că nu ştia la ce reacţie să se aştepte din partea colegului său.

— Probabil te temi să nu te faci de râs, dar cred că poţi să te linisteşti şi să te împaci cu soarta… Nu poţi evita ceva ce deja se întâmplă.

Pe moment n-a reacţionat Airinei în nici un fel, dar şi-a amintit mai târziu, când se puse să doarmă şi şi-a dat seama că ungurul făcuse băşcălie. Iar problema asta trebuia tranşată. S-a îmbrăcat la loc şi a pornit să-l caute pe Felix.

L-a găsit în camera de veghe citind o carte ascunsă între copertele desprinse ale Regulamentului De Gardă.

— Felix!

Ungurul şi-a ridicat privirea din carte şi aştepta.

— Hai până afară să-ţi zic ceva.

— E urgent?

— Este. Nu vreau să mă culc înainte să lămurim o chestie.

Felix s-a ridicat de pe bancă şi cu cartea în mână l-a urmat pe Airinei până la capătul holului.

— Ce mi-ai zis azi?

— Când azi?

— Când am fumat.

Felix şi-a amintit şi a zâmbit.

— Te referi la gluma pe care n-ai înţeles-o?

— N-a fost nici o glumă. Iar tu nu-ţi permiţi să faci astfel de glume cu mine, ai înţeles?

Ungurul nu se grăbea să-şi ceară scuze şi nici speriat de încruntătura lui Airinei nu părea.

— Eu înţeleg multe, dragul meu, dar aleg singur cu cine să glumesc şi cu cine nu. De regulă glumesc cu cei capabili să înţeleagă şi cu cei care pot râde cu aceaşi poftă şi de ei înşişi cu care râd de alţii.

Moldoveanul îl privea fix, a aşteptat să termine ungurul de vorbit, apoi, în loc de răspuns i-a tras un pumn în piept, suficient de tare cât să-l lipească cu spatele de perete. Dar a rămas în picioare şi continua să zâmbească de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Acum, după ce ţi-ai dovedit apartenenţa la australopiteci şi ţi-ai reparat orgoliul, te duci să te culci? Ori nu te potoleşti până nu te trimit eu la somn?

Tare în clanţă bozgorul, dar asta nu-l ajută, şi-a zis Airinei în gând şi a dat să-i mai tragă un pumn. De data asta însă nu l-a nimerit. Felix s-a întors puţin într-o parte şi s-a eschivat, doar cât să-i treacă pumnul prin faţă. Uriaşul a dat cu mâna în perete şi şi-a dat seama că este prins cu garda jos, dar ungurul n-a ştiut să profite, n-a încercat să-l lovească, ci îl privea zeflemitor.

— Vezi să nu strici tencuiala, uriaşule. Stai! Dacă tot vrei să ne antrenăm împreună, nu mai bine coborâm în curte? Acolo e zăpadă şi nu te loveşti când cazi.

Mintea lui Airinei s-a întunecat de nervi, s-a aruncat asupra lui Felix cu pumnii, iar acesta parcă tocmai asta a aşteptat. S-a lăsat jos şi i-a atins picioarele, doar cât să-l dezechilibreze, apoi, când moldoveanul se şi vedea căzând pe scări cu capul înainte, a apucat cu o mână balustrada şi cu mâna cealaltă l-a oprit pe Airinei.

— Eu zic să ne oprim înainte ca vreunul din noi să se accidenteze urât. Oricum, holurile şi scările astea n-au fost gândite pentru astfel de sporturi. Decât să ne batem ca proştii, hai mai bine să fumăm o ţigară şi să stăm de vorbă ca oamenii.

S-au lămurit cu de toate şi s-au despărţit ca prieteni când Airinei s-a decis să plece la somn.

La o lună şi jumătate după acest incident, pe la sfârşitul lui martie, într-o noapte înnorată, stând în gardă la postul 7, pe la două după miezul nopţii, Airinei şi-a văzut bunicul. Pe bătrânul mort de câţiva ani.

Speriat, a fugit din post. A trecut podul feroviar, a coborât de la postul 6 pe scări până la postul 3 şi a pornit către corpul de gardă. Era hotărât să nu se oprească decât în camera de veghe, acolo unde lumina arde continuu şi unde morţii nu vin să-şi bântuie nepoţii şi să le strice liniştea sufletească.

La jumătatea drumului dintre postul 3 şi corpul de gardă, s-a întâlnit cu Felix. Acesta a fost trezit de santinela de la postul 6 şi s-a grăbit să-l oprească pe Airinei înainte să afle plutonierul că a parăsit postul. L-a convins să se întorcă înapoi şi a stat cu el până la ora patru. Umbrele ameninţătoare au dispărut, sunetele nu mai păreau ciudate şi parcă toată zona a revenit la normalitate.

— Ţie nu ţi-e frică, Felix?

Ungurul şi-a amintit ceva şi l-a bufnit râsul.

— Ai citit tu câte ceva la viaţa ta, Airinei?

Moldoveanul a făcut doar ochii mari pe moment, neînţelegând ce legătură o exista între citit şi frică, dar pân’ la urmă a răspuns.

— Aveam lecturi obligatorii…

— Las-o baltă. Alea-s tâmpenii. Sistemul e de vină pentru toate astea, pun la conducere numai cretini. Un aiurit care viaţa vieţii lui n-a citit nimic pune în programa şcolară toate titlurile de care a auzit şi în loc să prindă copii drag de carte, li se acreşte pentru o viaţă de citit. În loc să-i pună să citească ceva interesant îi obligă să înceapă cu istoria literaturii, de parcă n-ar avea timp pentru asta atunci când au reuşit să transforme copilul în cititor. Dar, mă rog, sa revenim la oile noastre. Are Marin Sorescu o scurtă povestioară „Gligore ăl’ Moale”, redată la mare artă de Tudor Gheorghe.

Airinei privea nedumerit.

— Chestia aia cu moroiul…

— Aaaa! s-au luminat a înţelegere ochii uriaşului. Nu ştiam că aia-i o chestie scrisă de… de cine ai zis?

— Marin Sorescu.

— Aşa, Marin Sorescu… a repetat Airinei şi şi-a pus în gând să ţină minte. Piesa aia în care întreabă speriatul care a văzut moroiul pe cel la care fugise să scape, dacă-i este frică.

— Exact. Şi-l sperie ăla şi mai rău.

— Da, măi! De i-a zis că nu-i mai este de când e mort.

— Nu, Airinei, nu aşa i-a zis. I-a zis că lui i-au luat frica încă de pe vremea când trăia.

Au râs amândoi cu poftă şi, lucru cunoscut, dacă reuşeşti să râzi de sperietura altcuiva dispare frica proprie.

— Vezi tu, uriaşule, mie nu mi-e frică. Asta numai din cauza la ce şi cât am citit. De la un timp ajungi la un soi de înţelegere şi de ce cunoşti nu te temi.

— Ete, nu! Adică poate că nu, dar mai rău te sperii când nu reuşeşti să înţelegi ceva.

Ungurul dădea din cap a negaţie.

— Poate în unele situaţii, dar nu cred. Dacă depăşeşti un anumit nivel ajungi să înţelegi că toate au o explicaţie naturală, că toate ţin de o anume normalitate, dar că ori îţi lipsesc cunoştinţele pentru a interpreta totul corect, ori ai printre ipoteze o eroare.

Airinei a întors cele auzite pe toate părţile, dar n-a reuşit să le prindă sensul.

— Ce vrei să zici cu asta?

Ungurul s-a gândit o clipă cum să explice, apoi şi-a zis că-i mai uşor să-i arate.

— Dă-mi o fisă.

Când a primit-o şi-a aşezat-o în palmă, a închis degetele, a ridicat şi cealaltă mână şi a arătat moneda între arătator şi degetul mare. Apoi a strâns mâinile pumn, le-a întors, a suflat şi a desfăcut palmele. Moneda nu mai era nicăieri.

— Vezi?Asta se cheamă magie sau truc ieftin, funcţie de cât cunoşti şi cât de bun  observator eşti. La fel se întâmplă în toate situaţiile. Dacă cineva ar fi aprins o lanternă acum o mie de ani ar fi fost considerat vrăjitor şi oamenii ar fi fost speriaţi. Tot aşa, când ceva nu-mi pot explica e posibil să fie nu vrăjitorie, ci doar o chestie firească, necunoscută mie. Până şi când se întâmplă ceva ce ţine de paranormal, se mişcă pietrele singure, de exemplu, este vorba de ceva firesc. Cu certitudine există nişte legi ale naturii care determină acea mişcare, atâta tot că nu cunoaştem noi aceea lege. Încă.

Airinei a aprobat, dar nu era de acord în totalitate.

— Nu se reduce problema la atât. Un lucru, chiar dacă îl înţelegi, poate să-ţi facă rău. Cu ce te ajută să ştii că n-ai de-a face cu ceva supranatural, dacă acel ceva te omoară?

Felix avea răspuns şi pentru asta, dar unul tare ciudat.

— Priveşte puţin în jur. Oriunde te-ai uita vezi viaţă. Chiar şi în interiorul tău trăiesc o sumedenie de fiinţe vii şi toate vor să supravieţuiască. Totuşi, la un moment dat, moare fiecare. Au trăit înaintea noastră sute, mii şi miliarde de oameni. Sute de mii de miliarde de fiinţe, de toate felurile si au murit toţi. Reţine asta. Adaugă apoi celălalt detaliu: mărimea. Cea mai mare formă de viaţă cunoscută de noi, balena albastră, e doar un fir de praf raportat la planetă, tot Pământul e un bob de mei şi întregul nostru sistem solar e ceva mărunt şi nesemnificativ în cadrul galaxiei. Iar galaxia noatră e doar una oarecare din zeci sau sute de mii de galaxi. Aşadar suntem nesemnificativi din toate punctele de vedere, atât ca mărime cât şi ca forme de viaţă.

— Cu ce mă consolează asta?

— Cu nimic, dar reduce problema la una din două variante. Putem spune că suntem lipsiţi de importanţă şi ne consolăm cu gândul că nu ni se întâmplă nimic mai grozav decât li s-a întâmplat tuturor dinaintea noastră. Au murit toţi şi de bine, de rău, s-au descurcat cu chestia asta. Aşa că de bine, de rău, mă voi descurca si eu când îmi vine rândul. De murit aproape nimeni n-a vrut să moară, totuşi li s-a întâmplat şi mi se va întâmpla si mie, inevitabil. La ce ar fi bun să mă agit? Vorba lui Coşbuc: „de mori târziu, ori mori curând, de mori sătul ori mori flămând, tot una e, căci rând pe rând ne ducem toţi”. Eu cred că e o atitudine mai înţeleaptă să te ocupi de cele în care ai un cuvânt de spus decât să te frămânţi pentru ce nu poţi evita.  Ori poţi nega că suntem lipsiţi de importanţă, iar în acest caz, acel cineva, hai să-i spunem Dumnezeu, ştie mai bine de ce suntem importanţi şi de ce trebuie toate să fie aşa cum sunt. Dacă el există atunci suntem cu toţii la cheremul lui, de ce ne-am mai agita?

Airinei cu mintea îi dădea dreptate, dar instinctul îi soptea că ceva în toată logica asta şchioapătă. Până la urmă a reuşit să spună ce anume.

— Dacă există Dumnezeu, atunci există şi opusul Lui. Iar acest amănunt nu e unul tocmai liniştitor, nu crezi?

Dincolo de podul mixt, la postul 6, santinela a ocupat poziţie în locaşul de tragere şi a somat sergentul de serviciu sosit cu schimbul.

— Stai! Cine-i?

— Caporal de schimb.

— Luminează-ţi faţa!

— Termină cu prostiile că doar mă vezi clar că eu sunt.

Un soldat a ieşit din coloană, şi-a dat jos arma de la spate şi şi-a pus-o pe umăr. Cel ieşit din schimb i-a luat locul în formaţie şi paşii soldaţilor au început să se auda ca un tropăit pe tablele metalice ale podului.

Airinei aştepta răspuns la ultima întrebare şi l-a primit când credea deja că Felix nu mai are nimic de zis.

— Dacă există, atunci e suficient de puternic cât să nu-mi permit eu să mă lupt cu el. E suficient de puternic şi cât să nu mă considere pe mine un adversar demn. În plus, cred că acel cineva ar fi destul de ocupat să se apere de Dumnezeu şi să contra-atace când poate.

Airinei a râs la imaginea care i s-a născut în minte la auzul vorbelor lui Felix.

— Cam ca la fotbal, ungure?

— Da, dar nu ştiu care-i Steaua şi care Dinamo. Mergi să nu mai vină Florică până aici cu schimbul doar să te ia pe tine. Oricum, eu urmează să intru aici, aşa că n-au pe nimeni de lăsat…

Moldoveanul a pornit în direcţia podului, dar s-a răzgândit după câţiva paşi.

— Îţi mulţumesc, Felix! Poate într-o zi mă voi revanşa…

— Nu-mi mulţumi, în locul meu ai fi făcut la fel. Sau cel puţin lasă-mă să cred aşa.

Au râs amândoi gândindu-se că nimeni nu are de unde să ştie cum ar fi fost dacă s-ar fi inversat rolurile şi era mai bine aşa.

*

Felix s-a uitat cum coboară scările de la postul 6 cei ieşiţi din posturi, îl salută pe cel de la postul 3 şi se topesc în umbrele de pe drumul către corpul de gardă. Santinela de la postul cinci nu se vedea, probabil stătea ascuns în gheretă pentru a fuma, cel de la postul 3 îşi făcea de lucru cu ceva ţinut în palmă, iar Marcu, aflat la celălalt capăt al podului, căuta ceva printre pietrele concasate de sub şinele de cale ferată. O maşină a trecut pe podul rutier aflat deasupra celui feroviar şi lumina farurilor a făcut pentru o clipă să fie vizibilă coasta dealului din spatele gheretei. Tufişurile răzleţe şi iarba înaltă foşneau şi se unduiau în slaba adiere a vântului, pietrele de mormânt scufundate, ca nişte paznici pitici rămaşi dintr-o vreme când toate au fost mai mici, stăteau neclintite şi dintr-un copac aflat pe marginea şanţului noroios o bufniţă speriată de lumină şi-a luat zborul, în linişte ca o fantomă. Ungurul şi-a zis în gând că nu înţelege ce din toate astea ar putea să sperie pe cineva, apoi s-a întors cu spatele şi s-a postat pe culea podului, acolo unde luminile ecluzei îi permiteau să vadă literele. A scos cartea din sân, a deschis-o acolo unde un fir de iarbă îi ţinea semn de carte şi a început să citească.

S-a făcut apelul de patru şi jumătate şi Felix şi-a zis că peste o oră va fi deja suficientă lumină cât să poată citi oriunde. Probleme nu avea, cum nu avea de regulă…A închis telefonul şi a pornit către locul în care citea fără să arunce măcar o privire în direcţia mormintelor vechi. A scos cartea, dar înainte s-o deschidă s-a oprit. Ceva nu era în regulă. Ceva se întâmpla. Liniştea era mai adâncă, mai deasă, avea o consistenţă aproape materială. S-a întors încet cu faţa către deal de parcă ar fi avut de-a face cu un animăluţ uşor de speriat, pe care nu vrea să-l pună pe fugă cu mişcări bruşte. A mers până lângă gardul de sârmă ghimpată şi s-a aplecat cu palma pusă paravan pentru a-şi proteja ochii de lumina singurului bec al ecluzei care bătea în direcţia lui. Dincolo de gard nu vedea nimic, de dincolo de gard nu auzea nimic. Vântul continua să adie, crengile proaspăt înverzite ale tufişurilor apropiate se mişcau, dar foşnetul frunzelor era înghiţit de consistenţa mieroasă a aerului. Şi-a apăsat palmele peste urechi crezând că a surzit el pe moment, a înghiţit de câteva ori pentru a-şi desfunda urechile dar nu s-a întâmplat nimic, sunetele continuau să lipsească. A bătut de trei ori din palme, de două ori în linişte absolută, apoi la a treia bătaie, dintr-odată s-au întors sunetele în lume. Nu doar foşnetul vântului şi clipocitul molcom al Dunării, ci şi un bâzâit ciudat, ca al liniilor de înaltă tensiune, cu toate că altceva  tensionat în apropiere decât proprii nervi nu ştia Felix să existe. Sau da?, a venit recunoaşterea imediat. Putea fi vorba de liniile de curent ale căii ferate…Dar sunetul nu se auzea dinspre linii ci dinspre cimitir. Mai exact din colţul din stânga a cimitirului, de acolo unde se întindea şanţul plin de apă şi nămol tot timpul anului, de acolo de unde povestea nea Achim că luau apă localnicii în anii secetoşi pentru a-şi uda grădinile, cu mult înainte ca Ceauşescu să decidă construirea canalului Dunăre-Marea Neagră. De acolo unde parcă era mai multă lumină decât în altă parte. Impresia de moment a soldatului s-a transformat în certitudine după nici două secunde, când, din pământ, dintre firele de iarbă, o ceaţă albă, lăptoasă s-a înălţat  şi a rămas suspendat în aer la ceva mai bine de jumătate de metru de sol. „Creierul are capacitatea de a umple golurile” , şi-a zis în gând Felix. „Eu aveam sunetul şi mintea mea a născocit o explicaţie, probabil”. Atent fiind mai degrabă asupra celor care i se petrec în spatele ochilor, decât asupra celor văzute, a sesizat o atingere. Nu, nu una fizică ci una mentală. Parcă un fulg i-ar fi străbătut neuronii în căutare de ceva. De cum sărea de la o celulă la alta acel ceva nedefinit, în mintea soldatului reveneau la viaţă clipe demult apuse, imagini văzute cândva demult, oameni, fapte şi vorbe aproape uitate. Fulgul s-a oprit când a dat peste o informaţie şi ceaţa albă ieşită din pământ s-a tulburat. A luat forma unui câine negru, imens, cu o pată albă în formă de cruce pe piept.

— Ursu, câinele care îmi bântuia coşmarurile copilăriei. Mi-a fost teribil de frică de acest animal, dar acele vremuri au trecut- s-a pomenit Felix vorbind singur.

Câinele s-a topit instantaneu lăsând în loc ceaţa de dinainte. Iar atingerea fină a fulgului şi-a continuat căutarea. S-a oprit asupra imaginii bunicii moarte a ungurului şi ceaţa a îmbrăcat de îndată această formă. Felix însă, în loc să se sperie a zâmbit.

— Nu ştiu cine sau ce eşti, dar cu imaginea bunicii mele nu mă sperii. Ea mi-a zis cândva să ţin minte toată viaţa că mă iubeşte şi că mă va iubii chiar şi atunci când nu va mai fi printre cei vii, iar eu îţi mulţumesc că mi-ai permis s-o văd cu ochii aşa cum trăia în amintirile mele.

A urmat imaginea unei creaturi acoperite de păr, cu coarne ascuţite şi ochi roşii, dar Felix a dat din cap a negaţie şi la această imagine.

— Frumos diavol ai creat, dar nu mă mai sperie forma asta. Nu mai am paisprezece ani, dragul meu. Între timp am învăţat că Lucifer este cel mai frumos înger al Domnului, dacă înţelegi ce vreau să zic…

Diavolul a urmat calea luată de imaginea bătrânei şi a câinelui de dinaintea ei. Iar ceaţa, după o clipă de ezitare în care fulgul a căutat o altă amintire, s-a transformat într-o fată. O blondă de maxim douăzeci de ani, bine dotată de mama natură. Era îmbrăcată într-o rochiţă albă cu buline roşii, dar şi-a tras-o peste cap dintr-o mişcare, şi-a aruncat sutienul de-o parte şi şi-a dat jos si bikineii. Complet goală cum a rămas s-a întors de jur împrejur zâmbind, în timp ce Felix râdea în hohote.

— Asta da chestie! Recunosc că m-a speriat Kati când a făcut treaba asta pentru a mă întreba dacă-mi place ce văd, m-a speriat îndeajuns cât s-o tai la fugă. Dar dacă cercetezi mai atent vei vedea că mi-am învins teama şi m-am întors în chiar acea noapte pentru a-i arăta cât îmi place.

Sunetul telefonului l-a smuls din conversaţia cu fulgul care-i bântuia creierii şi s-a grăbit să răspundă.

— Santinelă postul 7, soldat Felix. Ordonaţi!

— Probleme?

— N-aş zice, dar am o ciudăţenie aici…

— Ce ciudăţenie? s-a arătat interesat plutonierul Zaharia.

— O… chestie. Un fel de ceaţă.

— Ce face?

— Se vălureşte. Şi are glume în program.

Linişte la celălalt capăt, apoi vocea iritată a plutonierului.

— Eşti beat, soldat?

— Nu dom…

Negaţia soldatului a fost întreruptă de strigătul subofiţerului.

— Atunci bagă-ţi minţile în cap şi lasă-mă în pula mea să dorm. Închide, futu-ţi…

Felix n-a stat să asculte înjurăturile plutonierului considerat de el un idiot desăvârşit, ci i-a trântit telefonul în nas. Normal, după nici două secunde telefonul a sunat din nou.

— Santinelă postul 7, soldat Felix. Ordonaţi!

Era tot Zaharia, cine altcineva.

— Am impresia că ţi s-a suit la cap, soldat. Îmi închizi telefonul în timp ce vorbesc?

Lui Felix i-a cam sărit muştarul şi a dat uitării că vorbeşte cu plutonierul.

— Măi Zaharescule, eu am impresia că pe tine încă nu te-a pus nimeni la punct, aşa că o fac eu. Dacă mă suni când sunt în post şi mă întrebi ceva fă bine şi ascultă ce-ţi zic. Am zis că este ceva aici, aşa că i-aţi dracului hoitul şi mişcă încoace dacă ai sânge pe instalaţie. Iar dacă n-ai atunci vezi cum mă înjuri că s-ar putea sa mi se întunece mintea şi să bag treizeci de plumbi în tine când vin la corpul de gardă. Iar acum închide, dobitocule.

Linişte ca în mormânt  la celălalt capăt. Apoi urlete.

— Soldat, cum vorbeşti cu mine?

— Mai frumos decât meriţi, Pamfil. Acum lasă-mă în pielea mea şi dacă simţi neaparat nevoia vom continua conversaţia când ies din post.

I-a închis telefonul şi a doua oară. A ieşit din gheretă nervos şi s-a răstit la ceaţa care continua să se vălurească fără să se decidă asupra unei forme.

— Iar tu ori zi-mi ce eşti şi ce vrei, ori ieşi din mintea mea definitiv.

Fulgul continua să caute ceva fără să formuleze vreun răspuns, iar Felix s-a concentrat să-l respingă. O clipă cele două voinţe s-au opus, apoi cea a ceţii a dat înapoi, a bătut în retragere simţind că pierde teren. A încercat să se agaţe de ceva, dar soldatul nu-i lăsa timp.

— E vorba de corpul meu, de mintea mea, iar cu astea eu fac ce vreau, nu alţii.

Înainte să scoată de tot acel ceva din minte, a sunat iar telefonul.

— Santinelă postul 7, soldat Felix. Ordonaţi!

Era tot plutonierul, dar cu o atitudine schimbată.

— Felix, am vorbit cu Marcu de la postul 6. Zice că şi el vede chestia care e la tine la post. Ai nevoie de ajutor?

— Nu, domnule plutonier. Mă descurc, dar mulţumesc pentru întrebare.

Subofiţerul n-a zis nimic multă vreme, aşa că tot Felix a vorbit.

— Alo! Mai sunteţi acolo? Pot să închid?

— Da, sunt. Poţi să închizi. Stai! Vreau să-ţi spun că… eşti dat dracului, ungure! Eu în locul tău fugeam…

— Ştiu, domnule plutonier. Poate că în locul dumneavoastră aş fi fugit şi eu, dar spre norocul nostru suntem fiecare în propriul loc.

— Acolo au murit cam mulţi soldaţi…

— Ştiu. Dar eu nu păţesc nimic.

A aşezat receptorul în furcă, a ieşit din gheretă şi şi-a aprins o ţigară înainte de a se concentra asupra confruntării mentale cu uzurpatorul gândurilor sale.

— Sunt eu – a şoptit o voce în capul său.

— Eu cine? – a întrebat Felix cu voce tare.

— Eu. Doar eu. Atât. Nu pot mai mult să explic.

Soldatul a intuit care-i problema celuilalt.

— Nu ai un nume, aşa-i? Pentru că n-ai nevoie. Iar să-mi spui ce eşti nu poţi pentru că nu există cuvânt care să te definească. Eu sunt un om, dar ăsta-i un termen menit să mă diferenţieze de animale, mă cheamă Felix pentru a mă diferenţia de ceilalţi oameni. Tu însă n-ai fost niciodată om, aşa că nu ai nume. Nu există nimeni altcineva ca tine, iar asta te face suficient de diferit cât să nu fi fost niciodată denumit cumva. Am dreptate?

— Cred că da, dar nu înteleg tot ce-mi spui. Trebuie să caut sensul cuvintelor în mintea ta.

— Caută-le. De ce faci asta?

— Asta ce?

— Asta ce ai făcut cu mine? Ai încercat să mă sperii, să mă îngrozeşti. Apoi…ce? Ce urma?

— Te anulam. Te omoram.

— De ce?

— Aşa trebuie.

— De ce?

— Nu am răspuns. Stai să caut.

Senzaţia unui deget ce alunecă uşor prin capul lui Felix, apoi răspunsul sub forma cuvântului descoperit.

— Aşa am fost programat.

— De către cine?

— Dumnezeu.

Felix a dat din cap. A înţeles. Nu era vorba de Dumnezeul oamenilor aici, ci de un ceva aflat dincolo de toate capacităţile vizitatorului nocturn, un cineva ipotetic în existenţa cui pipăiala asta mentală credea. Era la fel de Dumnezeu ca cel uman…

— Dacă nu-mi poţi spune cine eşti, spune-mi ce poţi face. Asta cred că ne defineşte chiar mai bine decât un nume. Deci ce poţi face?

— Pot comunica cu tine…

— Văd. Zi-mi ceva ce nu ştiu. De când exişti?

— Nu există răspuns. Nu găsesc răspuns. Stai să înţeleg întrebarea.

O nouă căutare mentală, apoi s-au format cuvintele unui nou răspuns în mintea soldatului.

— Am învăţat ce înţelegi prin „când”. Eu nu percep timpul ca tine. Pentru mine nu trece, eu nu mă deplasez în lungul unei linii, nu parcurg o anume durată, nu călătoresc către viitor. Sunt dincolo de trecerea asta şi sunt în oricare punct vreau. Aşa cum alegi tu în ce direcţie să te uiţi aleg eu la ce moment să fiu.

Felix avea după fiecare răspuns primit şi mai multe întrebări.

— Exişti dintotdeauna?

— Nu ştiu. Poate că da. Nu ştiu ce se întâmplă în altă parte, doar acolo unde sunt. Pe ce numeşti tu Pământ, eu am căzut de sus. Acum… demult. De atunci ştiu ce e aici unde sunt. Înainte eram afară, unde nu era Pământ şi ştiu ce se întâmplă acolo. Nu e nimic, foarte mult timp nu e nimic. Foarte rar vine ceva şi trece. Obiecte. Foarte rar vine cineva şi este speriat, anulat. Să te duc să vezi? Te pot duce.

— Nu. Acolo eu nu pot să trăiesc. Nu, nu încerca să mă sperii cu asta, dacă faci asta mă omori, dar nu mă sperii.

— Nu fac asta. Tu pleci de aici viu. Pot să văd asta. Înveţi de la mine şi mă înveţi multe. Dar pleci şi nu poţi să mă iei.

Felix s-a uitat la ceas. Timpul a zburat fără să-şi fi dat seama. În curând se lumina de ziuă.

— De ce faci asta numai noaptea?

— Noaptea vă pot pune mai uşor faţă în faţă cu fricile voastre. Zilele mă plictisesc, aşa că privesc mai mult nopţile. Atunci pot acţiona…Am încercat şi ziua, dar voi, oamenii sunteţi mult mai puternici când vedeţi.

În mintea lui Felix se învălmăşeau gândurile, ar fi avut încă o mie de întrebări de pus, dar şi-a dat seama că întrebând fără o ţintă precisă va obţine un amalgam de răspunsuri care nu se vor lega într-o imagine generală coerentă. Omul trebuie să privească lucrurile din perspectiva temporală, trebuie să ţină cont de succesiunea întâmplărilor, pentru el, fără înlănţuirea cauză-efect, lucrurile nu pot fi înţelese. În schimb pentru acel ceva căzut de sus şi capabil să se strecoare în mintea omului pentru a-l împinge în moarte folosindu-i frica, pentru el toate aveau loc concomitent. Timpul era comprimat pe un CD, sub forma unui film şi el nu trebuia să urmărească derularea cadrelor într-o ordine anume, putea să vadă oricare imagine oricând dorea, ori le putea vedea pe toate deodată. Producerea unui eveniment nu era condiţionată de nimic, toate câte existau erau prezente şi nici o schimbare nu era posibilă deorece exista şi era cunoscută forma zilei de mâine. Trebuia cumva să ţină cont de toate astea în comunicările cu acel ceva şi trebuia s-o facă să înţeleagă că există şi o percepţie diferită a timpului, că, deşi din punctul de vedere al capacităţii intelectuale se situau cam pe acelaşi palier din moment ce comunicarea era posibilă, pentru om exista doar clipa, nu tot trecutul, prezentul şi viitorul ca o prezenţă reală continuă. Dar avea timp. A reuşit prin ceva să-i capteze atenţia, să-i impună acceptarea existenţei unei egalităţi între ei şi se transformase din subiect de experiment sau din sarcină de serviciu  în altceva. Poate într-un prieten sau doar într-o curiozitate care merita lăsată în viaţă din cine ştie ce considerente.

*

La corpul de gardă, după ce a fost schimbat, Felix a încercat să vorbească despre toate câte se întâmplaseră în timpul ultimului său post, cu singurul om pe care îl credea capabil să înţeleagă şi anume cu Sorin Brad. Dar se înşelase. Acesta râse de cele povestite şi-i spuse doar că e nebun. Şi că nu e de condamnat o nebunie care te ţine în viaţă…

Zaharia Pamfil, l-a întâmpinat pe Felix cu o atitudine total schimbată faţă de cum îl trata de regulă.

— Ungure, dă-mi voie să te cinstesc cu o cafea. Altceva n-am voie să-ţi dau, aşa că nu are sens să ne gândim la o bere sau la un pahar de vin. Dar trebuie să stau de vorbă cu tine şi să-ţi spun că, oi fi tu nebun, cum îţi zic majoritatea, dar eşti bărbat. Ce era cu chestia aia?

— Nu ştiu, domnule plutonier. O ceaţă ieşită din pământ, dar a stat doar locului, nu s-a apropiat şi nu mi-a făcut nimic.

Din acea zi s-a schimbat însă totul. Pentru Felix garda în loc să fie un chin a devenit o plăcere. Aştepta nerăbdător să intre în post şi nu rata nici o ocazie de a-şi schimba colegii repartizaţi la postul 7. Pe el îl aştepta cineva acolo, un cineva fascinant, botezat la un moment dat Dana, după numele ultimei sale prietene de dinaintea armatei. Un cineva în aceaşi măsură fascinant cât şi periculos, aproape atotputernic, dar la fel de inocent ca un copil.

— Poţi să-mi arăţi cum era lumea când tu ai căzut?

— Pot. Ce-mi arăţi în schimb?

— Ca de obicei…

Asta însemna încă o poveste. Pentru Dana poveştile, romanele citite cândva de Felix şi repovestite, precum şi toate întâmplările născocite de dragul ei erau o nouă dimensiune, o lume la care nu avea acces şi echivalau cu un fel de cunoaştere a unor momente din trecut sau din viitor pentru un om. Iar schimburile se făceau unu la unu, pentru fiecare poveste Felix primea o călătorie, dar n-a aflat niciodată dacă ajungea într-adevăr într-o lume de cândva, ori se întâmplau toate doar în capul său.

A vizitat neozoicul timpuriu când Dobrogea era doar o imensă mlaştină, aflată aproape în întregime sub ape şi noroi, când creaturi monstruoase se aflau în vârful lanţului trofic şi când om nu exista nu doar în Europa, ci nicăieri în lume. Ameţea când se gândea că a ajuns pentru câteva minute în lumea peste care trebuie să treacă  aproape şaizeci de milioane de ani până să nască Propliopithecusul şi apoi încă cel puţin trei milioane până să apară Lucy. A plătit călătoria cu „Sfârşitul copilăriei” şi atât el cât şi Dana au fost convinşi că au făcut cel mai bun târg posibil. A urmat apoi călătoria în lumea de acum două milioane de ani, când pe continentul african începeau să-şi facă de cap primii homo erectus. Mlaştinile Dobrogene au secat cândva şi ţinutul a devenit deşert, doar nisip presărat cu stânci erodate, până hăt departe. Undeva, aproape de linia orizontului, se întindea o fâşie verde şi Felix a ghicit că e vorba de un râu, poate chiar de Dunăre. Nu era nimic  extraordinar în acele lumi, erau seci, lipsite aproape în totalitate de viaţă şi Felix n-a reuşit să dea o explicaţie inteligibilă când a fost întrebat de ce este atât de fascinat din moment ce nu are nimic de văzut. Dar a repovestit „Oraşul şi Stelele” , iar Dana a recunoscut că a abandonat câţiva soldaţi în acele timpuri îndepărtate. Motivul? Pentru că cea mai mare teamă a lor era să ajungă departe de semenii lor. Ungurul a încercat s-o convingă să nu mai facă asta, dar cu acelaşi rezultat ar fi putut să încerce şi să convingă pietrele să nu mai fie pietre.

— Nu fac eu decât ce trebuie. Explorez ceea ce numeşti tu minte, apoi îmbrac o formă sau îl arunc pe om undeva, în funcţie de ce îl sperie. Nu aleg să fac asta ci pur şi simplu se întâmplă, la fel de firesc cum tu respiri. Nu eu omor, asta se întâmpla din cauza minţii. Ea transformă în real tot ce credeţi că vedeţi şi simţiţi.

— Tu respiri?

— Nu. N-am nevoie de aer şi nici de hrană. Iar energie obţin de la avatarul meu.

De când îi povestise „Avatarul” lui Poul Anderson ea s-a decis să-şi numească astfel materializarea în forma ceţii.

— Dar tu nu ai un avatar, încerca Felix să-i explice. Ceaţa eşti chiar tu.

Apoi şi-a dat seama că nu ştie sigur dacă e aşa.

— Sau nu?

— Nu. Ce numeşti tu ceaţă este doar o manifestare a mea. O parte a mea care poate fi detaşată şi trimisă să îndeplinească diferite sarcini, dar nu la distanţă mare.

Soldatul a recunoscut în sinea sa că în ciuda lunilor petrecute cu Dana tot nu o cunoaşte.

— Aş putea să te văd?

— Da, dar nu o vei face. Ar trebui să sapi o groapă de mai bine de douăzeci de metri, m-ai găsi, dar nu m-ai recunoaşte. Dar nu o vei face şi nu o va face nimeni. Tu pleci şi nimeni altcineva nu va veni să-mi povestească. La un moment dat, în ce numeşti tu viitor, vor pleca toţi soldaţii. Cândva va pleca şi ce numeşti pod, va fi ridicat la alte câteva sute de metri şi cândva se va prăbuşi şi acela. De la un timp toţi oamenii vor pleca undeva, sau vor muri. Nu am de unde să ştiu ce se întâmplă cu ei, dar nu va mai veni nimeni în apropierea mea multă vreme. Doar fiinţe lipsite de raţiune, uşor de speriat. Apoi, cândva…

— Stai. Nu-mi spune, mai bine arată-mi.

— Nu pot. Am încercat să te duc, dar tu ai rămas pe loc.

Asta era ceva nou.

— Cred că ştiu de ce. Nu poţi să mă duci în nici un alt timp în care conştiinţa mea mai există undeva. Corect?

— Nu ştiu. Pentru mine exişti şi în ce numeşti tu mâine, poimâine şi chiar şi în timpul de peste câteva săptămâni. Apoi nu mai exişti, dacă eşti undeva dincolo de limita mea de percepţie tot ce ştiu e că pentru mine nu exişti. Nu e distractiv când pui întrebări. Mai bine povesteşte-mi.

Iar Felix i-a povestit. Astfel a aflat Dana despre întreaga istorie a omenirii, despre ce a fost din cărţi precum „Mizerabilii”, „Cetatea Blestemată” şi „Faraonul”, despre ce ar fi putut să fie din „Băieţelul cel Urât”, „Înainte de Adam” şi „ Întâmplare din Epoca de Piatră”, despre cum ar fi putut să arate viitorul omenirii din „Poştaşul”, „Ciuma Albă” şi „Telepatul”.

Informaţiile au fost extrase din mintea soldatului aşa cum existau ele acolo. Nu ca poveşti născocite de dragul distracţiei cuiva, ci ca întâmplări suficient de importante cât să fie ţinute minte. Nu ca ceva inventat, ci ca ceva real căci ele trăiau la fel de viu în mintea lui Felix cum trăiau propriile amintiri. Zeci, sute şi mii de poveşti, toate pe care le-a citit cândva soldatul ori pe care şi le-a imaginat, înregistrate toate, catalogate şi înmagazinate după cum prevedea programarea artefactului botezat Dana.

Iar cei care au construit cândva acest aparat, atunci când l-au recuperat într-un târziu, au rămas stupefiaţi. Civilizaţia lor n-a născocit literatura, aşa au ajuns la concluzia că în braţul galaxiei unde Dana şi-a  îndeplinit misiunea trăieşte cea mai puternică specie inteligentă dintre toate, una capabilă să rescrie istoria, să-i dea oricâte feţe doreşte, una capabilă să manevreze legile fizice după bunul plac şi să cucerească întregul univers dacă vrea. O civilizaţie care potrivit unor mărturi aduse de artefact au şi făcut deja acest lucru. O specie pentru care singura limită existentă este cea a imaginaţiei, una  care nu poate fi cucerită şi trebuie evitată cu orice preţ.

Sfârşitul ciclului

Din ciclul Nopţile din Postul 7 mai fac parte:

Copacul bântuit

Umbrele lui Vurs

Zeul Tunetului

Paznicul

Haita

Djin

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

6 comentarii »

  • oliviu craznic said:

    Feri!! sper ca ai ceva pregatit sa ia locul Noptilor, nu? Doar nu ne lasi asa?:)

  • Balin Feri (author) said:

    Am făcut o propunere…mai ramâne să primesc răspuns. Eu sper să fie da, rămâne însă să decidă Mircea dacă se încadrează în specificul revistei propunerea mea.

  • Mircea Pricăjan said:

    Propunerea se află în analiză, în redacţia revistei. 😀 Glumesc – îţi spun, Feri, ce propun eu în câteva zile. Până atunci musai să-mi trag sufletul o ţâră.

  • Balin Feri (author) said:

    Stai liniştit, Mircea că nu te stresez eu şi nici nu încerc să-ţi forţez mqna, doar ştii tu bine ce ai de făcut şi la cum arată revista acum e clar că te pricepi de minune. Indiferent ce mi-ai propune, eu sunt în proporţie de 97,49% convins că-mi va fi pe plac.

  • Mihaela said:

    Nu au inventat literatura, dar au inventat un „robotel” caruia ii place sa asculte povesti, nu doar ii place, il pasioneaza teribil. Sa fii in stare sa te joci cu timpul, cu energiile mintale, chiar si cu spatiul si cu toate astea sa admiri puterea imaginatiei. Ciudat, dar nu imposibil.
    Totusi, ca sa faci toate astea si in special sa apreciezi imaginatia, ceva imaginatie trebuie sa ai.
    Pana la urma te-ai decis la varianta ET. Frumos si asa, mai ales ca ai avut grija de Felix, asa cum ai promis 🙂 si vad ca finalul e deschis.

  • Balin Feri (author) said:

    L-am lăsat în viaţa pe Felix, doar pt că am promis că voi avea grijă de el. Altfel îl lăsam să fie mâncat şi înlocuit… :))

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.