Nopţile din Postul 7: Paznicul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 10 ( martie, 2011 )
Autor:

Marius Cătană nu-şi făcea griji inutil. Imediat ce rămânea singur în post, după plecarea schimbului, se lăsa jos în foişor, pescuia o ţigară din pachet, o pufăia în palmă, verifica dintr-o privire să nu fie nimeni în preajmă, după care se sprijinea de un stâlp al foişorului astfel încât să fie vizibil de la distanţă, închidea ochii şi dormea. Se obişnuise să facă asta mai ales când era de serviciu pe timp de noapte, dar dormise de câteva ori şi ziua în amiaza mare. Reuşea să doarmă chiar şi cu ochii deschişi, numai să fie lăsat.

În acea noapte nu se grăbi să se refugieze în somn. Stătu multă vreme după plecarea celorlalţi şi ascultă zgomotele nopţii. Undeva sub foişor un şoarece rodea ceva, departe în pădure ţipă de câteva ori o pasăre de noapte, greierii cântau cu intermitenţe, de undeva dintr-o baltă invizibilă o broască orăcăia şi în lemnul foişorului, cu cârâieli regulate, îşi săpa tunel o carie.

Apoi peste toate se suprapuse o bubuitură, ca sunetul unei enorme inimi. Sau ca un dangăt îndepărtat. Şi linişte ca în mormânt timp de secunde lungi, apoi se porniră iarăşi toate vietăţile nopţii, de parcă ar fi uitat de orice ameninţare. Revenit însă, brusc, acel sunet înfundat, transmis cumva mai degrabă prin pământ decât prin aer. Ucidea orice sunet.

Marius, amorţit de oboseala posturilor regulate, asculta, dar nu acorda importanţă prea mare decât celor văzute, iar de văzut în bezna nopţii, întreruptă doar pentru scurt timp de răzleţele raze ce pătrundeau uneori printre nori, nu vedea nimic alarmant. Număra secundele şi aştepta următoarea bătaie a inimii gigantice. Să fi fost tunete îndepărtate, explozii ale unor grenade de mână în îndepărtatul poligon ori paşii unui titan bătrân ca timpul, trezit la viaţă de un vraci?

Nu contează, îşi zise în gând, dar i se părea interesant că putea ghici când se producea din nou sunetul. Cri-cri! făceau greierii; oac! intervenea şi broasca; câr-câr! săpa caria înainte; uhu-uhu-buhuhu! povestea bufniţa printre copacii îndepărtaţi. Unu, doi, trei, patru,  apoi încă o dată unu, doi, trei, patru şi o a treia oară, apoi bum. Tăcere. Linişte ca în mormânt, doar propria respiraţie, ca pentru a confirma că era totuşi viu. Cri. Cri-cri, reîncepeau timid greierii. Oac-oac, confirma broasca spusele lor; câr-câr-câr! dădea glas scepticismului caria; uhuhu-buhuhu! se minuna bufniţa. Unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru… Bum? Oare a greşit socoteala? Unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru… Bum? Dar bum-ul nu mai venea. Inima încetase să bată ori se opriseră oare paşii undeva departe? S-o fi terminat antrenamentul din poligon ori muncitorii din subteran nu mai aveau nimic de aruncat în aer? Marius adormi înainte să-şi răspundă ceva…

Se trezi înainte de răsăritul soarelui. Se întinse, căscă, apoi coborî din foişor pentru a-şi goli vezica. Porni să urce înapoi, când atenţia îi fu atrasă de o strălucire în iarbă. Privi mai atent în jur şi abia atunci observă că fiecare fir de iarbă purta mici diamante strălucitoare. Adună roua în palmă şi se spălă cu ea. Era răcoare, dar răcoarea plăcută a dimineţilor proaspete, răcoarea specifică pădurilor de munte, acolo unde aerul parcă scrâşneşte între dinţi.

„Cred că aş putea muşca din aer”, îşi zise Marius în gând, apoi porni hotărât către foişor. Urcă scările, se sprijini de un stâlp şi privi înspre dealurile îndepărtate de la răsărit.

Vârfurile erau scăldate într-o lumină roz care prevestea apropierea răsăritului, pe când prin fundul văilor şi în adâncul pădurii sălăşluiau încă umbrele nopţii. Departe, râul se rostogolea alene la vale şi era atâta pace în lume, încât Marius oftă involuntar. De mult nu mai văzuse lumea aşa frumoasă. Câmpul presărat cu flori multicolore şi verdele crud al frunzelor salciei din apropiere îl îndemnau parcă să coboare iar din foişor şi să zburde precum un copil. Nu putea însă, avea o datorie de îndeplinit şi chiar dacă nimic nu ameninţa securitatea zonei păzite nu putea risca să fie văzut de cineva cum încălca regulamentul, aşa că rămase locului şi se mulţumi cu admiraţia. Într-un târziu, scoase o ţigară din pachet şi şi-o aprinse. Nici măcar n-o palmă, convins fiind că va observa din timp pe oricine s-ar fi apropiat pe cărarea de dinspre corpul de gardă. Suflă fumul către cer, apoi se întoarse iarăşi spre răsărit. Vârfurile dealurilor se scăldau deja într-o lumină sângerie, dar soarele încă nu apăruse. Întunericul se scurgea parcă în pământ pe fundul văii şi se retrăgea pas cu pas printre copaci.

Apoi îl văzu pe bătrân. Departe, la doi, poate chiar trei kilometri, acesta ieşi din pădure şi porni agale, cu mers anevoios, către râuleţ. Era îmbrăcat în straie tradiţionale, cu ie albă, brodată, iţarii imaculaţi, pălăria neagră şi brăcinar lat – părea desprins din poveste. Purta opinci în picioare, ca ţăranii de cândva, mergea fără să se întoarcă în stânga sau dreapta, ci cufundat parcă în gânduri.

Pe Marius îl neliniştea ceva la aspectul bătrânului, nu-şi dădea seama ce. Era ceva diferit, ceva ce nu ţinea de normalitate, deşi n-ar fi putut spune ce. Poate din cauza acestei impresii neliniştitoare, sau poate din cauză că era singura mişcare din câmpul lui vizual, Marius îl urmări atent.

Moşul, ca orice cioban care se respectă, avea un toiag în mână şi se sprijinea în acesta la fiecare pas. Ajuns la râu, se lăsă într-un genunchi şi se aplecă deasupra apei. Bău îndelung, apoi se îndreptă de spate, lăsă toiagul din mână şi mai bău o dată. Apoi porni înapoi către pădurea din care ieşise, fără să-şi ia şi toiagul cu el. Marius chiar se gândi să strige la el pentru a-i aminti de bâtă, dar n-o făcu. L-ar fi putut auzi cei din corpul de gardă şi ar fi dat de belele, aşa că se mulţumi să privească şi chiar să se amuze în sinea sa la gândul că bătrânul va trebui să se întoarcă după toiag.

Totuşi, ceva nu era în regulă cu moşul… Ce-o fi căutând la ora asta pe câmp? Dar mai ales ce-o fi făcut prin pădure toată noaptea? Avea el un toiag precum ciobanii, dar nu părea a fi unul dintre cei care îşi petrec nopţile sub cerul liber, alături de mioare…

Marius încă se mai întreba ce nu era oare în regulă, când moşul parcurse deja jumătate din drumul de întoarcere, ajungând lângă căsuţa părăsită. Atunci observă Marius ce îl neliniştise. – Moşul nu era om, nu putea fi om, nu la statura aceea. Casa îi ajungea doar cu puţin mai sus de genunchi, iar Marius simţi cum toate firele de păr i se îndreaptă către cer şi pielea i se face ca de găină. Dădu involuntar în spate, se dezechilibră când ajunse la parapetul foişorului şi căzu peste margine.

Scoase un strigăt de surprindere, speriat, apoi se grăbi să se târască până sub tufişurile din apropiere. De-abia acolo îşi adună curajul să privească iarăşi spre căsuţa părăsită, iar ceea ce văzu îi îngheţă sângele în vine. Moşul se oprise locului şi privea în direcţia lui. Căuta probabil sursa strigătului… Marius cu greu îşi adună curajul ca să se lase complet jos, să se lipească  de pământ – de ar fi putut s-ar fi scufundat ca în apă. Îşi îndreptă şi ochii în jos, ca nu cumva bătrânul să simtă că era privit, şi stătu multă vreme aşa, mulţumind în gând celui care inventase ţinuta de camuflaj ce-i permitea să se contopească perfect în peisaj.

După un timp, auzi un sunet. Un bubuit ca bătaia unei inimi gigantice sau ca sunetul unui pas îndepartat. Ascultă o vreme, apoi, speriat de gândul că s-ar putea ca bătrânul să se apropie de el, ridicat uşor capul. Inima îi mai venit la loc când îl văzu pe acesta mergând cu spatele la el, apropiindu-se de pădure şi continuând să se îndepărteze. Merse înainte printre copaci şi, pas după pas, se făcu tot mai mic, de parcă l-ar fi înghiţit pădurea. Sau, mai degrabă, se făcea una cu ea, căci nu doar descreştea, ci i se ştergea şi conturul, până se risipi complet, ca ceaţa absorbită de codru când Soarele urcă pe cer. Doar bubuitul ritmic se auzi încă multă vreme.

Marius îşi adună curajul şi urcă înapoi în foişor doar cât să răspundă la apelul de la ora cinci şi jumătate, apoi se ascunse iar printre tufişuri. La fel procedă şi la şase, apoi la şase şi jumătate şi, în sfârşit, la ora şapte decise să rămână în foişor.

*

În corpul de gardă râseră toţi soldaţii până nu mai putură, când Marius le povesti ce văzuse. Nu-l crezu nimeni până când nu auzi povestea nea Achim, bătrânul care lucra la centrală.

— Voi n-aţi auzit de vâlva pădurii?

— Ce-i aia? au întrebat mai mulţi.

— E un spirit, un paznic al copacilor. Se zice că-i bătrân ca timpul şi că se arată uneori înainte de răsăritul soarelui, uneori sub aspectul unei bătrâne gârbovite, alteori ca un moş, dar bunicul meu de cândva, Dumnezeu să-l ierte că a murit demult, zicea că l-a văzut întrupat în urs, într-unul mare cât… cât o casă!  De regulă nu are treabă cu nimeni, se plimbă uneori până la râu să bea apă, altădată a fost văzut stând întins la soare şi un cioban povestea că l-ar fi văzut îngrijind copacii, le rupea crengile uscate, apoi le uda cu apă adusă în clop. Nu trebuie să vă faceţi griji în privinţa lui, cât timp respectaţi nişte reguli.

— Ce reguli? a vrut Marius să ştie.

— Nu cine ştie ce… doar să nu aveţi treabă cu copacii păziţi de el, să nu tăiaţi niciodată copacii bătrâni dacă mai au vlagă în ei, dar mai ales să vă prefaceţi că nu-l vedeţi pe moşneag nici dacă stă chiar în faţa voastră, altfel, dacă îşi dă seama că l-aţi privit, vă ia lumina ochiilor şi veţi rămâne în beznă. Rămâneţi orbi ca o cârtiţă. S-ar putea să vă strige chiar pe nume, dar prefaceţi-vă că nu-l auziţi, altfel va fi ultimul lucru auzit de voi. Iar dacă vreţi să-l provocaţi faceţi foc în pădure, apoi vedeţi voi ce păţiţi…

Printre soldaţi, cum era inevitabil, erau şi câţiva sceptici, însă niciunul ca Marin Simion. Acesta găsea un mod să facă mişto de orice, aşa că nu tăcu nici acum.

— Ce-mi face, nene, mă caută de ouă?

— Cam aşa ceva, îi zâmbi nea Achim. Dar pentru asta te întoarce pe dos ca pe o haină, îţi bagă mână în gură atât de adânc, încât te apucă de coaie, apoi trage de ele şi, când îţi dă drumul, pielea o să-ţi fie înăuntru şi toate organele pe afară.

Pe moment, soldaţii nu ştiură dacă să râdă ori să fie îngroziţi. Acum, ziua în amiaza mare, cu ceilalţi soldaţi aproape, părea totul o glumă, dar majoritatea se gândeau că îşi vor aminti povestea stând noaptea singuri în post…

— Da’ mă laşi cu basme de astea nene? Cine te crede? Ia zi că te-a apucat şi pe tine de coaie… trecu imediat Simion de la tupeu la nesimţire.

— Eu îl cred, zise Marius. Iar dacă veniţi careva cu mine şi dacă ne lasă Florică să plecăm, atunci veţi crede şi voi. Doar v-am zis că şi-a uitat toiagul pe malul râului, acolo unde a îngenunchiat să bea.

Caporalul de schimb se gândi o clipă, apoi ajunse la concluzia că nu scrie nicăieri în regulament că ar fi ceva interzis din ce intenţiona Marius să facă. Din contră, dacă exista vreun potenţial pericol, acesta se cerea cercetat.

— Nu doar că vă las, dar vin şi eu. Facem controlul la posturi, apoi mergem până la râu. Costel, Simion, Gelu şi tu, Marius, luaţi-vă armele şi haideţi.

Cei cinci se întoarseră după două ore şi atunci nu mai râdea nimeni. Aduseră cu ei un trunchi de copac şlefuit, lung de mai bine de şapte metri, terminat într-un nod rotunjit acolo unde punea Vâlva Pădurii mâna când se proptea în toiag. Pe toată lungimea trunchiului erau sculptate simboluri, cum obişnuiesc să-şi încrusteze ciobanii bâtele de plictiseală în timp ce stau lângă oi. Toiagul era greu de parcă ar fi fost umplut cu plumb, aşa că îl căraseră cu rândul, câte doi.

La corpul de gardă îl depuseră lângă intrare, apoi îl mutară lângă zidul lateral, întrucât se împiedicau  de el cei care ieşeau. Acolo stătu luni în şir, arătat bibanilor ca o dovadă palpabilă a faptului că în gardă există şi ameninţări reale din partea unor fiinţe considerate de regulă imaginare.

*

Vremea trece însă nu doar peste lume, ci şi peste oameni. Nu doar peste corpuri, ci şi peste minţi şi chiar şi peste inimi. Ceea ce azi pare miraculos, mâine poate deveni banal. Asta se întâmplă şi cu toiagul bătrânului paznic al pădurii, stând în curtea unităţii militare, zilnic sub ochii soldaţilor. Se transformă într-un obiect oarecare. Lemnul alb se înnegri puţin şi măciulia se acoperi de muşchi. În lungul trunchiului apărură crăpături şi câinii vagabonzi, aciuiţi pe lângă soldaţi, erau singurii care mai acordau atenţie obiectului prin ridicarea piciorului…

Peste lume trecură anii. Marius şi colegii lui fură trecuţi în rezervă, armata nu mai era obligatorie şi mica unitate militară se desfiinţă.

Criza economică mondială lovi mai întâi în muncitori şi în miezul harababurii generalizate se descurca fiecare cum putea. Aşa apărură coteţele de porci în spatele fostei unităţi militare, ridicate de câţiva muncitori de pe ecluză. Iar toiagul sculptat, uitat cândva pe malul râului de Vâlva Pădurii, ajunse bârna cea mai joasă din ţarc şi zăcea uitat în mizerie …

Apoi, într-o noapte adâncă, într-o noapte grea, când cerul bubuia şi Dumnezeu vărsa lacrimi grele peste pământ, Vâlva Pădurii îşi revendică toiagul.

Nu o văzu decât bătrânul Achim, din pură întâmplare. Privea ploaia cum biciuia viţele de vie întinse pe araci, când o pată ca de abur îi atrase atenţia. Ceaţa se adună încet sub nucul ce se înălţa mândru în mijlocul viei, se îndesă, se înălţă tot mai sus şi prinse formă omenească. Un vânt răzleţ, pornit parcă de nicăieri, împrăştie ceaţa şi, în locul care cu câteva minute înainte era gol, apăru un bătrân aplecat asupra pomului. Nucul îi ajungea doar până la mijloc când, după ce mângâie frunzişul de parcă ar fi fost părul nepotului preferat, se îndreptă de spate. Păşi peste clădirea unităţii şi se opri lângă coteţe. Smuls toiagul din gardul încropit de muncitori, îi şterse măciulia cu mâna şi coborî pe malul râului pentru a bea. Îşi  curăţă mâinile de mizeria porcilor, apoi trecu din trei paşi Dunărea şi se topi printre copacii de pe celălalt mal. Probabil definitiv, se gândi ultimul străjer al unităţii militare părăsite, pentru că nu mai e loc în lume de miracole.

Ţarcurile distruse şi porcii împrăştiaţi produseră atâta supărare, încât nimeni nu remarcă dispariţia toiagului şi nici cele două urme imense ale unor picioare desculţe, rămase imprimate în noroiul amestecat cu gunoiul porcilor. Iar Achim nu povesti nimănui…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • oliviu craznic said:

    buna treaba cu noptile astea…

  • Balin Feri (author) said:

    Mii de mulţumiri pentru apreciere!

  • Dua said:

    Pentru ca nu pot sa pun doar doua puncte si paranteza deschisa la stanga, desi asta am facut atunci cand am terminat de citit, scriu: nostalgic si frumos…:)
    Totusi, loc de miracole s-ar parea ca mai e… la sarbi sau la bulgari.
    Iar Felix, Felix de data asta nu a aparut. 🙂

  • Balin Feri (author) said:

    Felix n-a mai apărut pentru că a fost doar unul din sutele de soldaţi care au trecut prin acea subunitate şi au admirat ciomagul pierdut…
    Mulţumesc, Dua!

  • Cuisoru said:

    Mai accepti o admiratoare in plus?

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.