Nopţile din Postul 7: Umbrele lui Vurs

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 8 ( ianuarie, 2011 )
Autor:

— Ascultă de mine, îmi zise Vali privindu-mă în ochi pentru a fi cât mai convingător, umbrele sunt vii. Poţi să râzi dacă vrei, nu mă deranjează, dar crede-mă că nu sunt nebun şi ştiu ce vorbesc!

Stăteam pe locul de fumat din faţa unităţii militare, aveam o ţigară aprinsă între degete şi mă întrebam dacă îşi dădea seama Vali că, în ciuda asigurărilor, tot nebun pare. Aşteptam să mai zică ceva, dar tăcea, mă privea fără să clipească şi cred că la fel de fix mă uitam şi eu. Dacă am văzut că nu mai continuă, mi-am zis să-l descos, să aflu mai mult despre boala lui. Zic de boală pentru că nici unul din unitatea noastră nu mai era pe deplin sănătos la cap, după săptămâni şi luni de gardă fiecare se alesese cu câte o dereglare mentală, la unii era mai grav, la alţii mai uşor. Eram, cred, singurul care încă reuşeam să-mi ţin nervii sub control, motiv bun pentru toţi ceilalţi îmi povesteau prostiile care li se năzăreau, dar mai ales să mă botezaseră Unguru’ Nebun. Aşa îmi ziceau numai pe la spate, faţă în faţă eram Felix, cel care îi asculta şi nu era afectat, de parcă ar fi avut nervii de oţel.

— Cum adică umbrele sunt vii? Despre ce drac’ vorbeşti? Despre chestiile astea care ni se întind la picioare? am arătat către umbrele noastre desenate clar în lumina amiezii.

Vali a ezitat o clipă înainte de a da din cap a negaţie.

— Nu, nu astea. Nu cred că sunt vii şi astea, doar cele pe care le vezi noaptea. De la Lună. De la stele. Dar mai ales cele pe care le vezi atunci când nu-i nici Lună, nu se văd nici stelele, nu e nici un bec aprins în apropiere şi totuşi îţi apar în faţă.

M-am gândit serios să plec la culcare pentru că era târziu, dar curiozitatea m-a ţinut pe loc. M-am uitat la ceas, era unu fără un sfert şi ar fi trebuit să fiu la somn de trei sferturi de oră. Colegii mei de schimb, cu care asiguram garda de la patru la opt, dormeau deja demult şi aşa ar fi trebuit să fac şi eu. Cum urma însă schimbul de după amiază şi nu cel de noapte, mi-am permis să mai rămân o vreme. M-am aşezat pe bancă.

— Dacă tot te-ai decis să spui ceva, atunci povesteşte până la capăt. Cum ai ajuns tu la concluzia că umbrele sunt vii?

— Nu am ajuns eu la concluzia asta, se revoltă Vali în faţa felului meu de a vedea lucrurile. Totuşi, s-a aşezat alături de mine înainte de a continua. Atunci când vezi că e zi afară nu ajungi la concluzia asta, ci pur şi simplu vezi, e o constatare şi nu o concluzie!

Am dat din mână a lehamite şi mi-am aprins o altă ţigară de la jarul celei consumate.

— Bine, reformulez. Cum ai făcut această constatare?

Şi-a aprins şi Vali altă ţigară, a suflat fumul către cer şi a rămas o vreme cu privirea pe dealul acoperit de tufişuri din spatele unităţii militare. Nu privea însă în gol, ci căuta parcă ceva, mi-a lăsat impresia că vrea să fie sigur că nu ne aude nimeni. Într-un târziu a tras adânc aer în piept, a oftat şi a început să povestească.

— Eu sunt din Ulieş, un sat de pe lângă Gurasada. E prin judeţul Hunedoara, dar nu cred să fi auzit de ea, e o localitate absolut nesemnificativă din toate punctele de vedere. Trăiesc numai bătrâni pe acolo şi nimeni nu se ocupă cu altceva decât cu agricultură şi cel mult cu oierit. Cu asta îşi câştigă pâinea şi bunicii mei, iar eu, cum îmi petreceam vacaţele mereu la ei, m-am obişnuit încă de copil cu muncile câmpului. Ştiu să cosesc, să dau cu sapa, dar în majoritatea timpului bunicul mă trimitea să am grijă de oi. Nu avea multe, vreo douăzeci numai. Erau blânde şi le plăcea să stea îngrămădite una în alta chiar şi atunci când păşteau. Cred că apropierea celorlalte le dădea un sentiment de siguranţă, aşa că n-am avut deloc probleme cu ele. Mă puteam întinde în iarbă şi chiar dacă dormeam câteva ore bune tot lângă mine erau când mă trezeam. Într-un fel era chiar plăcut să stai toată ziua pe câmp şi să nu ai nimic altceva de făcut decât să te uiţi în jur, să te joci ori să dormi. O zi le duceam pe un deal, în altă zi pe altul şi nu apucam niciodată să mă plictisesc ca aici unde trebuie să stăm tot în acelaşi loc. Tot bântuind cu oile, ba pe ici, ba pe colo, am ajuns într-o vale pe unde n-am mai umblat înainte. Plecând din sat, dacă treceai pe lângă cimitir şi te tot duceai înainte, dădeai la un moment dat peste un drum de ţară care cotea după un dâmb şi continua apoi să urce printre dealuri tot mai sus. Ducea până la stânci în final, le ocolea şi cobora într-un alt sat. Undeva la jumătatea drumului, la marginea pădurii, era stâna. Acolo am fost de zeci de ori şi m-am decis să mai schimb traseul. După ce am pornit pe drumul de ţară, cred că am făcut cale de aproape o oră, am descoperit o cărare. Pleca din drumul de ţară, trecea la marginea unei parcele de porumb, apoi traversa un deal şi se pierdea undeva în spatele acestuia. Cunoşteam întreaga regiune, dar pe acolo încă n-am umblat. Am fluierat la Crăcitu, aşa se numea câinele, să întoarcă oile şi am luat-o pe cărare. Nici nu ştiu cât am mers înainte printre dealuri mânând oile care voiau la tot pasul să se oprească pentru a mânca, ţin minte numai că la un moment dat mi-am dat seama că undeva am pierdut cărarea. Nu am vrut să merg mai departe şi să risc să mă rătăcesc, aşa că m-am trântit la umbra unui cireş sălbatic în coasta unui dâmb şi în timp ce oile păşunau m-am pus şi eu să mănânc. Pâine, slană, brânză, ceapă, roşii. Ca la ţară. Mâncare sănătoasă, aer curat, vară, căldură şi linişte. După ce am umblat câţiva kilometrii pe jos, aşezat la umbră şi sătul m-a lovit somnul. M-am trezit deabia când Soarele făcuse deja un drum considerabil peste cer, a ocolit cireşul şi îmi bătea peste burtă. Am vrut să mă trag iar la umbră, când am văzut ceva sclipind dincolo de frunzişul cireşului. Mai sus de mine, aproape de vârful dealului, acolo unde păşunea făcea loc pădurii, era o căsuţă. Una ţărănească, făcută din chirpici. Soarele se răsfrângea din ferestrele mici şi sclipirea, asta mi-a atras atenţia, altfel cred că nici n-aş fi observat-o. Se vedea clar că e o casă părăsită, nu avea nici gard care s-o împrejmuiască, nici grădină, nici nu se vedea vreo mişcare. Din cele şase ochiuri ale geamului de la patru sticla lipsea, de pe pereţi, pe alocuri, chirpiciul de la suprafaţă se desprinsese şi chiar în faţa uşii de la intrare crescuse un tufiş de trandafir sălbatic. Judecând după ritmul de creştere al măcieşului mi-am zis că nu mai intrase nimeni în casă de cel puţin nouă-zece ani. Deasupra uşii, pe galben-maroniul chirpiciului, folosind vopsea neagră cineva pictase patru litere: VURS. Atât. Patru litere care nu reuşeau să formeze un cuvânt, din câte ştiu nu au nici o însemnătate. O fi rămas omul fără vopsea, mi-am zis în gând, ori poate este prescurtarea unui termen. Curiozitatea m-a mânat mai aproape, am ajuns până în faţa intrării, chiar am pus mâna pe clanţă, dar n-am intrat. Nu-mi dau seama de ce, dar aveam o senzaţie de apăsare, ca atunci când, stând singur, ai totuşi impresia că nişte ochi te privesc. M-am întors îndărăt, am adunat oile şi am plecat de acolo privind din când în când peste umăr.

Nu m-am oprit decât acasă. Înserarea era destul de aproape cât să nu mă întrebe nimeni de ce m-am întrors mai devreme, bunica făcea mămăliga, bunicul trăgea apă din fântână pentru a da la animale şi erau absolut toate ca în oricare seară, cu diferenţa că eu nu-mi găseam locul. Aveam impresia că am uitat să fac ceva, ori din contră, că am făcut ceva deşi nu aveam voie.

Stând de poveşti, după cină, l-am întrebat într-o doară pe bunicul dacă ştie ce înseamnă VURS. A râs şi a zis că e Urs cu un V în faţă. Eu nu am râs. Trebuia să însemne ceva şi voiam să aflu ce, aşa că i-am povestit pe unde am fost cu oile şi i-am zis de casă. M-a ascultat atent apoi, m-a asigurat că pe unde povestesc eu că am fost nu există nici o casă, ci doar o groapă rămasă după ce săpase doamna aia venit de la Cluj. Aia de zicea că era ceva oloagă.

— Arheoloagă, s-a băgat în vorbă şi bunica. A apărut şi în ziar cum s-a pozat cu coaiele lui Varga, pietrele alea două puse una peste alta. Am citit şi ce scria, zicea că dracii aici omorau prizonieri. Îi sacrificau.

— Dacii, tu muiere, nu dracii, o corectase bunicul.

— Bine că eşti tu deştept. Ca arheoloaga aia. Numai minciuni scriu şi ziarele astea, mă copile, doar noi am fi ştiu dacă cineva ar fi omorât oameni pe aici. Venea şi miliţia şi era tărăboi, dar n-a venit nimeni. Acolo, pe dealul acela nu e nimic, numai pământ sterp. Nici viţa de vie nu se prinde, nici cartofii nu se fac şi nici măcar iarba nu-i de treabă.

Cu asta, bătrânii au considerat subiectul încheiat, au început să vorbescă de culesul porumbului şi m-au lăsat pe mine cu o gramadă de gânduri ciudate în cap şi cu o apăsare pe piept cu care am şi adormit. Mi-au trebuit câteva zile să-mi revin la normal…

— Stai, l-am întrerupt eu pe Vali. E târziu şi peste câteva ore va trebui să intru în post. Îmi povesteşti mâine.

Am dat să mă ridic, dar mâna lui Vali m-a tras înapoi.

— Mai stai cinci minute, doar atât durează să termin. Dacă nu o fac acum, nu cred că o să-ţi mai povestesc vreodată. Mi-e destul de greu şi acum să vorbesc despre asta…

M-am uitat în ochii lui. Privirea senină şi rugămintea mută de a nu pleca m-au ţinut pe loc. Mi-am aprins încă o ţigară şi i-am făcut semn să continue.

S-a gândit aproape un minut, de parcă nu ar fi ştiut cum să spună ceea ce avea de zis, apoi, când credeam deja că s-a răzgândit, a continuat povestea.

— Asta s-a întâmplat pe când aveam vreo treisprezece ani. Eram copil încă, aşa că am evitat de departe locul acela, chiar dacă fără motiv m-am speriat, am preferat să nu mai calc în preajma căsuţei. Chiar mai mult, am încercat să mă conving că nu există nici o cărare care se pierde printre dealuri şi nici o căsuţă ca o ţeastă albită la soare ce priveşte cu patru orbite goale către trecători.

A trecut vara fără să se mai întâmple ceva şi până la următoarea mea trecere prin Ulieş am reuşit să ajung la concluzia că am visat cărarea, cireşul, căsuţa oarbă şi măcieşul din faţă. Îmi vedeam de treabă ca în toate verile de până atunci, plecam cu oile sau mergeam la coasă, după cum era nevoie, şi treceau zile după zile, săptămâni după săptămâni.

Din vară au mai rămas doar două săptămâni, când s-a ţinut o sărbătoare. Nici nu mai ştiu pentru ce, nu cred să fi fost nici balul strugurilor şi nici sărbătoarea recoltei, dar ceva s-a sărbătorit. Sătenii s-au strâns cu toţii în faţa bisericii, au participat la slujbă, apoi s-au pus pe petrecut. În curtea Căminului Cultural se frigeau mici şi grătare, berea se vindea la sticlă si la halbă, zeci de carafe de vin îşi aşteptau stăpânii şi mulţi au venit de acasă cu butelcuţe de pălincă. Iar ţăranii când se pun pe băutură o fac vârtos, către seară erau mai toţi torpilaţi, bătrânii au început să se întoarcă la casele lor, doar tinerii, majoritatea sosiţi de pe alte meleaguri, continuau petrecerea. Bunicii mei plecaseră deja de pe la ora cinci pentru a se îngrijii de animale şi pe înserate am pornit şi eu către casă. Singur.

Am ieşit din curtea Căminului Cultural după ce am dat mâna cu noii mei prieteni şi, ocolind denivelările de pe uliţă, am mers agale către capătul de sus al satului unde aveau bunicii mei casa. Am făcut mai bine de jumătate de drum, când l-am văzut pe nea Achim căzut în şanţ. De beat ce era, adormise acolo unde căzuse şi sforâia zgomotos. Am trecut mai departe, apoi m-am întors să-l ridic şi să-l duc acasă.

Nea Achim era puţin într-o ureche, nu te puteai înţelege cu el nici când era perfect treaz. Nu că ar fi fost arţăgos sau rău intenţionat, ci doar pentru că nu-l ajuta capul de când sr întâmplase accidentul cu groapa. Se întâmplase pe vremea când nea Achim avea vreo patruzeci de ani, cu mult înainte ca eu să mă fi născut. Murise cineva din sat şi ajutase şi Achim la transportat coşciugul până groapă. Rămăsese şi la slujba de îngropăciune şi voise să ajute şi la coborârea sicriului. Se apropise de groapă cu intenţia asta, dar îi alunecase piciorul şi, din reflex, se agăţase de marginea sicriul, în tentativa sa de a-şi găsi echilibrul. Până la urmă, căzuse în mormântul proaspăt săpat şi degeaba încercase preotul să ţină sicriul, că acesta-i scăpase din mână şi picase în groapă, peste Achim. După câteva minute, sătenii reuşiseră să ridice sicriul în picioare şi să-l elibereze, dar de atunci omul rămăsese tont.

Ţăranii se obişnuiseră cu el aşa, învăţaseră că nu trebuie să-l întrebe nimic, ci doar să-i spună ce să facă. Se descurca la orice muncă, era puternic ca un taur, dar mintea nu-i mai lucra după logică omenească; chiar şi la cea mai banală întrebare răspundea ori cu înjurături şi blesteme, ori cu ceva absolut incoerent.

Aşa nebun cum îl ştiam, era totuşi consătean cu bunicii mei şi nu puteam să-l las acolo în şanţ. M-am chinuit mult şi bine până am reuşit să-l ridic în picioare, iar atunci mi-a mulţumit, zicând „să te lovească Benga”. Am zâmbit, obişnuit deja cu urările de acest gen. Mi-a luat o oră să-l duc până acasă şi tot drumul cât l-am cărat ca pe un sac mi-a bolborosit cuvinte pe care nu le înţelegeam, dar despre care aveam impresia că aveau un sens într-o limbă necunoscută de mine. Când am intrat cu el pe portă, m-a privit de parcă atunci m-ar fi văzut prima oară şi a zis clar, în româneşte: „Morţii n-au umbră pentru că nu au nevoie. Sângele şi umbra le ia Vurs.”

Am făcut încă doi paşi cu nea Achim până să-mi amintesc de unde cunoşteam termenul. Vurs, cele patru litere de deasupra uşii. Puteam să plec fără nici un cuvânt, fără să întreb nimic, dar trebuia să aflu. Mai bine aş fi plecat.

— Ce ai zis, nea Achim? am încercat să-l conving să repete, dar din ce mi-a răspuns n-am înţeles nimic.

— Marţi. Marţi. Doi Patru patru şase opt patru şase patru doi patru patru.

L-am aşezat pe moş pe băncuţa din faţa casei şi am ales o altă abordare a problemei.

— Vurs. Vurs. Vurs, i-am zis încercând să-l determin să zică ceva.

A sărit în picioare şi a scos un urlet ca de animal rănit.

— VUUUUUUUURS. VURS-VURS-VURS.

În vecini, toţi câinii s-au pus pe lătrat şi mie mi s-a făcut frig. Îl priveam speriat pe nea Achim în timp ce acestuia îi mergea gura ca o moară stricată.

— Rău. Rău. Vurs-vurs-vurs-vurs. Doi patru şase opt. Nu trei Vurs. Unu Vurs, doi vurs-vurs, patru şase opt, nu trei nu cinci. Marţi.

Aveam impresia că încerca să-mi spună ceva, că ceva important îmi scăpa, cu toate că el se străduia cât îi permitea mintea deranjată.

— Vurs-Vurs-Vurs, am zis iar.

De data asta n-a urlat, ci s-a tras înapoi din faţa mea. A întins mâinile spre mine ca pentru a se asigura că nu încerc să-l ating, s-a ridicat în picioare şi, mergând cu spatele, s-a îndepărtat în direcţia uşii. Dar ce mi-a spus atunci am înţeles.

— Tu chemi Vurs. Trei Vurs, chemi Vurs. Doi, doi, doi Vurs-Vurs nimic se întâmplă. Trei Vurs-vurs cheamă Vurs. Umbră Vurs, sânge Vurs. Mort.

Cu asta, mi-a trântit uşa în faţă şi m-a lăsat singur în curte. Am spus numele lui Vurs de trei ori şi prin asta l-am chemat, sau cel puţin aşa am înţeles eu din spusele lui nea Achim.

Mergând spre casă, am întors problema pe toate părţile şi am ajuns la concluzia că bătrânul nebun era cel care pictase deasupra uşii Vurs şi că nu avea sens să acord vreun fel de importanţă aberaţiilor unui nebun beat mort. Adică rupt de beat, fără mort. Mort sună urât, e un cuvânt greu, un cuvânt ca o cădere. Vurs sună şi mai urât, e ca sunetul cu care un monstru soarbe ultimele picături de viaţă dintr-un corp.

M-am uitat iar la ceas. Mai apucam să dorm o oră si jumătate dacă plecam, dar m-aş fi zăpăcit numai de cap. În cele şase luni de gardă am învăţat că e de preferat să nu dorm deloc decât să dorm puţin, aşa că am rămas să ascult povestea lui Vali până la capăt. Recunosc, era şi o doză bunicică de calcul egoist în decizia mea, mă gândisem că ascultând până la capăt istorisirea aveam la ce să mă gândesc în cele patru ore de post, de asta am rămas până la capăt, deşi îmi era clar că pe Vali îl afecta aducerea aminte. El însă continua să povestească adâncit în gânduri, continua să povestească de parcă ar fi scăpat astfel de o povară.

— Cu cinci zile înainte să se termine vacanţa şi să plec din Ulieş, într-o dimineaţă de miercuri, l-au găsit pe nea Achim mort în propria casă. A intrat vecinul să-l cheme la muncă, dar nu mai avea pe cine. Uşa era închisă şi nu a putut intra în casă, dar uitându-se pe geam l-a văzut pe nea Achim şi nu a avut nici un dubiu că era mort. S-a sinucis, cel puţin asta a fost concluzia medicului legist după ce a analizat cadavrul. Şi-a tăiat gâtul cu briciul de la o ureche la alta şi a murit înecat în propriul sânge. Ori a murit pentru că i s-a scurs tot sângele din corp. Prima dată legistul a presupus că era vorba de o crimă şi că fapta se petrecuse în altă parte, pentru că lipsea sângele. Corpul era complet golit, dar nu se vedea nici o urmă pe unde să se fi scurs. Un om are peste cinci litri de sânge, ar fi trebuit să fie o întreagă baltă pe jos, dar nu era nici măcar o picătură. Uşa însă fusese încuiată pe dinăuntru şi cheia lăsată în zar, briciul cu care îşi tăiase gâtul îi era încă în mână şi nu exista altă explicaţie posibilă decât sinuciderea. Asta s-a trecut în acte şi fiind vorba de un bătrân trecut de şaptezeci de ani, cunoscut de toata lumea ca fiind dereglat, nu s-a chinuit nimeni să afle adevărul. Rezultatul nu mai putea fi schimbat, aşa că n-avea nici un sens.

La înmormântarea lui nea Achim n-am vrut să particip, dar nu aveam scăpare de gura bunicilor. O ţineau una şi bună că nu s-a mai pomenit prin Ulieş să moară un om şi să nu participe la funeralii toţi cei care se puteau mişca. Ar fi trebuit să fiu cel puţin paralizat pentru a scăpa… Din moment ce n-aveam de ales, m-am dus. În casă am refuzat să intru, dar am văzut şi aşa prea mult, mai mult decât am vrut să văd. Am observat şi amănuntul care nimănui nu i-a sărit în ochi. Catafalcul a fost întins, din câte am înţeles, în mijlocul bucătăriei, pentru că uşa camerei era prea îngustă încât să încapă sicriul prin ea. Atunci însă când l-au pus pe nea Achim în sicriu şi au vrut să-l scoata din casă, şi-au dat seama că nu încăpea nici prin uşa de la intrare decât întors într-o parte. Aşa însă ar fi căzut mortul din sicriu. Au tot socotit cum să facă, până a zis preotul să scoată sicriul şi mortul pe rând. Aşa au si făcut, şi dintre toţi omenii strânşi eu am fost singurul care am observat că nea Achim nu mai avea umbră. Cei doi care l-au transportat ţinându-l de picioare, respectiv de umăr, aveau umbrele lor, dar între cei doi pământul a rămas luminat, de parcă nu ar fi avut un corp deasupra. Abia am aşteptat să se încheie ceremonia, am fugit până acasă, mi-am împachetat hainele şi am pleca din Ulieş. Dar am plecat degeaba, de Vurs n-am scăpat.

M-am pomenit stând în uşa casei din chirpici fără să am habar cum am ajuns acolo. Era întuneric, doar cuvântul Vurs lumina deasupra uşii, dar nu destul pentru a putea vedea faţa celui sau celei care mă ţinea de mână. Era ori o fată, ori un copil. Avea mână mică şi moale. Cred totuşi că era o fată, ţineam minte foarte vag ceva despre mine însumi lăudându-mă că nu mi-e frică de fantome, spirite şi alte asemenea bazaconii… dar nu ştiam cum sau de ce am ajuns în uşa căsuţei din chirpici. Probabil am vrut să demonstrez ceva. Mi-am făcut curaj şi am apăsat clanţa.

Înuntru era lumină, nu de la bec, nu de la lumânări, ci chiar de la Soare, lumina blândă, gălbuie şi călduţă din mijlocul unei zile de vară. Nu era nici un fel de obiecte nicăieri, nici mobilă, nici covoare, nici măcar un tablou pe perete sau măcar o bucăţică de hârtie pe jos. Nimic, doar foarte mult praf, ca într-o cameră în care nu a mai intrat nimeni de ani de zile. Pereţii fuseseră zugrăviţi într-un alb imaculat şi vremea trecuse fără să îi atingă. Pe jos era parchet din lemn de nuc şi pe unde treceam urmele paşiilor mei rămâneau imprimate în stratul gros de praf. Ţineam minte cât de mică se vedea căsuţa pe dinafară şi nu puteam să nu mă minunez cât spaţiu era înăuntru. Treceam dintr-o cameră în alta şi-n alta şi-n alta, şi nu se terminau. După ce am străbătut câteva încăperi, toate identice până la cel mai mic amănunt, m-am hotărât să mă întorc ghidându-mă după urmele lăsate. Fata care fusese cu mine când am intrat rămăsese undeva în prima cameră şi voiam să ajung înapoi la ea, dar degeaba mergeam înainte, camerele nu se sfârşeau. Urmele mele erau peste toate podelele, însă în spatele meu se ştergeau.

Au trecut ore până să-mi dau seama că, deşi camerele erau luminate, nu exista nici o fereastră. Revelaţia asta nu mi-a fost de nici un folos, iar cealaltă observaţie a mea a complicat mult lucrurile. Am băgat de seamă că în fiecare încăpere, când intram, nu aveam umbră ori, dacă aveam, atunci nu o vedeam, fiind undeva în spatele meu. Apoi, pe măsură ce avansam, pas după pas, umbra mea creştea. N-ar fi fost nimic ieşit din comun în treaba asta, ar fi putut însemna doar că sursa de lumina era deasupra uşii prin care intrasem, numai că, întorcându-mă din prag pentru a traversa încă o dată încăperea, umbra mea dispăruse şi îmi apăruse iarăşi în faţă, pentru a creşte pe măsură ce înaintam. Am încercat să găsesc o explicatie şi, de frustrare că nici un scenariu închipuit de mine nu se potrivea, am înjurat.

În clipa aceea umbra din faţa picioarelor mele a fugit. A plecat de parcă n-ar fi depins deloc de mine, s-a oprit o clipă lângă perete, apoi a dispărut. Ori a trecut prin zid.

Eram obosit, sătul şi uşor speriat. Voiam să ies, dar nu găseam drumul şi, în lipsă de altă idee mai bună, m-am aşezat pe jos în mijlocul unei încăperi. Nu ştiu cât am zăcut acolo până să-mi fie atrasă atenţia de o pată neagră aflată în mijlocul peretelui din stânga. M-am ridicat cu intenţia de a vedea ce-i cu mizeria aia, dar când să o ating, pata s-a tras mai încolo. Instinctiv, am întins mână după ea, obligând-o să alunece mai încolo. Am făcut încă un pas şi m-am blocat. Pata ajunsese la colţul ieşit al zidului şi acolo, în loc să cotească pentru a aluneca în continuare la suprafaţa peretelui, s-a desprins de zid. A rămas plutind în aer.

Deodată nu mai eram singur, acea fată pe care o căutam stătea lângă uşă şi umbra ieşită din zid a pornit spre ea. Ştiam că voia să-i facă rău, aşa că am strigat s-o lase în pace, să se ia de mine, dacă are curaj. Nici n-am terminat bine de vorbit, când m-a înhăţat. M-a prins din spate o mână şi am simţit cum gheare lungi îmi intră în carne, undeva între omoplaţi, şi mă apucă chiar de coloană. Am vrut să strig, dar strânsoarea mi-a tăiat aerul, nu puteam să respir şi mă scuturam inutil.

Întunericul m-a încălecat în cel mai strict sens al cuvântului. Vurs, stăpânul umbrelor, însetat, îmi răscolea prin măruntaie şi am ştiut cumva că imediat ce voi muri sângele meu îi va aparţine. Am încercat să mă rog, să spun Tatăl nostru, deşi nu am fost niciodată credincios. Nu aveam grai, aşa că repetam rugăciunea în gând, automat ca pe un descântec, fără să mă gândesc la sensul cuvintelor.

Chiar înainte de a muri, am simţit că o mână mică mi se lasă pe umăr şi mă scutură. Vurs a dispărut când mi-am deschis ochii.

Totul fusese doar un vis; eram acasă în mijlocul oraşului şi cea care mă trezise era prietena mea. Dacă n-ar fi făcut-o, cred că m-aş fi sufocat; aşa însă scăpasem şi încercam să mă liniştesc, spunând că totul fusese doar un vis. Chiar şi aşa, spatele mă durea teribil şi aveam o zgârietură adâncă între omoplaţi.

Toate ca toate, dar cu asta am considerat că dragul meu prieten Vali a depăşit limita.

— Pentru asta am stat eu treaz atâtea ore? Să-mi povesteşti un coşmar aiurit şi să încerci să-mi prezinţi asta drept argument pentru ce ai spus la început? Prin ce dovedeşte coşmarul tău că umbrele sunt vii?

Eram destul de supărat şi asta s-a simţit şi în tonul meu. Vali nu s-a lăsat însă distras de la povestire.

— Dacă ar fi fost doar acel incident, doar un coşmar, atunci n-aş fi zis nimic. Dar mai sunt trei amănunte importante. Ţi le spun pe rând, promit să nu mă întind prea mult, pentru că trebuie să te cam pregăteşti pentru a intra în post.

Fii atent, ţii minte ziua când am fost repartizaţi la obiective şi ne-au dus în gară, la Bucureşti, pentru a fi expediaţi încoace? Cât am aşteptat venirea trenului ne-am dus la ţiganca aia bătrână care ghicea viitorul în palmă. Mie mi-a zis să mă feresc de numărul şapte şi de zilele de marţi, că îmi poartă ghinion. Am râs şi eu ca toţi ceilalţi, dar când m-am întors să plec, m-a chemat înapoi. A zis că ea vede ce alţii nu pot vedea şi că port în spinare o umbră mare, întunecată, una care abia aşteaptă să ajung într-un loc blestemat pentru a se manifesta. Nu mi-a ars de râs când am auzit-o, pentru că de trei ani încoace, de câte ori mă trezesc, mi-e spatele rece ca gheaţa şi mă doare coloana. Mi-a cerut un milion pentru a îndepărta umbra de mine şi am refuzat să-i dau. Acum îmi pare rău, dar e târziu, de aici nu pot pleca şi nici nu cred că aş mai găsi-o, deşi i-aş da oricât de când nu mă pot feri de numărul 7. Este postul la care ajung în fiecare lună pentru o săptămână şi mi-e groază de acele zile; de fapt, mai ales de acele nopţi. Mi-e groază de când m-a vizitat Vurs în post, acum două luni.

— Poftim? am făcut eu ochii mari. Cum adică te-a vizitat în post? Parcă ziceai că l-ai visat doar. Ce legătură este între un vis şi ce se întâmplă în realitate? Tu halucinezi, frate, şi ar trebui să te tratezi. Dar stai liniştit, halucinaţiile nu-ţi fac nici un rău fizic. Iar psihic văd că eşti deja dus…

Vali m-a privit lung, încercând parcă să ia o decizie, apoi şi-a dat jos vestonul, s-a descheiat la cămaşă şi a lăsat-o să-i alunece de pe umeri. Când s-a întors cu spatele la mine am sărit ca ars de pe bancă. Între omoplaţi avea zeci de cicatrice una peste alta, urme ale unor răni vechi, vindecate, urme purpurii ale unor răni mai recente, zgârieturi adânci făcute destul de curând încât să fie încă acoperite de crustă, dar şi răni proaspete, supurânde.

— Ţi se pare că urmele astea le am de la halucinţii? Ori crezi că mi le-am făcut eu acolo, unde nu am cum să ajung? Astea sunt făcute de Vurs. Mă poate răni, dar nu mă poate ucide. Pentru a obţine ce vrea de la mine, pentru a-mi lua umbra să-i fie sclav şi sângele să se hrănească, trebuie să mă sinucid. Asta vrea de la mine, la asta încearcă să mă împingă şi nu ştiu cât mai rezist. Dacă sunt la un alt post, nu se întâmplă nimic; la postul 7 însă, sunt în lumea lui. Acum două luni, când a murit Marian, m-au mutat la numerele impare. Înainte, am băgat la 2, 4 şi 6, şi n-am avut probleme. Nici la posturile 1, 3 şi 5 nu se întâmplă nimic, dar cu 7-le e ceva tare în neregulă. Acolo au loc toate accidentele, acolo soldaţii înnebunesc, se sinucid sau dispar fără urmă. Acolo nu este soldat care să nu fi văzut sau auzit ceva ciudat. Bine, excepţie eşti tu, dar nu sunt deloc convins că tu n-ai avea ce să povesteşti. Dar treaba ta, dacă aşa vrei, n-ai decât să ţii pentru tine şi să zici că nu ţi s-a întâmplat niciodată nimic.

Dar postul 7 nu-i doar în lumea noastră, ascultă de mine. Locul acela se întinde şi spre o direcţie invizibilă ochiului, e ca o poartă de trecere spre lumea cealaltă. Cred că nu degeaba a fost cândva cimitir acolo… Eu când am intrat prima oară acolo am stat absolut liniştit, nici prin cap nu mi-a trecut că s-ar putea întâmpla ceva şi a şi trecut postul de zi fără incidente. La serviciul de noapte deja e altă poveste. Am intrat la 8 seara şi s-a întunecat de-abia la 10. Până atunci au fost toate bune şi frumoase, dar de cum s-a lăsat întunericul am simţit că ceva se întâmplă. În plină vară, mie îmi era un frig de-mi clănţăneau dinţii şi tremuram ca piftia în farfurie. Am patrulat conştiincios în ideea că mă încălzesc, dar degeaba, îmi era tot mai frig. Mi-au făcut apelul de la zece şi jumătate, am ieşit din gheretă şi m-am oprit lângă piciorul podului. Mă gândeam la civilie, la prietena mea, la părinţi şi la ce voi face când va veni eliberarea. Stăteam cu spatele la gheretă, lumina de pe ecluză bătea de undeva din spate-dreapta şi umbra mi se întindea de la picioare către faţă-stânga. Brusc, am observat că mai am o umbră şi în faţă, chiar în faţă, deşi în spate nu aveam decât dealul cu boscheţi, iarbă, copaci şi pietre de mormânt. Nici n-am apucat să mă întreb cum de am două umbre, când cea aflată chiar în faţa mea a alunecat câţiva metri şi a urcat pe stâlpul de susţinere a podului rutier, până a ajuns să stea faţă în faţă cu mine. Am dat înapoi şi mi-am făcut cruce, dar degeaba. Umbra a păşit afară de pe stâlp şi am auzit o voce în gând. „De două ori m-ai chemat. M-ai invocat şi te-ai oferit în locul altcuiva, aşa că am venit”. Am încercat să fug, dar de cum i-am întors spatele, am simţit că m-a prins. Ghearele au pătruns prin haine şi mi s-au oprit în carne, exact cum am visat cândva, numai că acum era real totul, nu dormeam şi nu visam. Spre diferenţă de cum fusese în vis, acum n-a încercat să mă sufoce. Doar stătea agăţat pe spatele meu, nu avea nici o greutate, dar era rece ca gheaţa. Am vrut să strig, însă nu aveam voce. Am vrut să fug, dar nu puteam. Creatura se instalase comod, o mână şi-o ţinea încleştată pe coloana mea, cu cealaltă mă apucase de gât şi simţeam cum coada îi atârnă şi mă loveşte peste picioare la fiecare pas. De văzut nu l-am văzut niciodată la faţă, nu ştiu ce trăsături are, dacă are aşa ceva; tot ce am văzut a fost o pată neagră, ca o umbră fără corp.

De cum rămân singur, sus la postul 7, se ridică dintre umbre ori iese din întuneric şi mi se aşează în spinare. Îmi şopteşte obscenităţi în minte şi încearcă să mă convingă că nu pot scăpa decât sinucigându-mă. Uneori deja încep să-l cred…

Aş fi vrut să-i spun câte ceva despre ce auzisem sau citisem cândva despre spirite, fantome şi alte creaturi bizare, dar băieţii din schimbul meu deja coborâseră la baie pentru a se spăla la faţă, urma să ridicăm armele şi muniţia, aşa că a trebuit să plec. M-am întors doar cât să-i spun lui Vali că nici o fiinţă supranaturală nu-i poate face rău dacă lui nu îi este frică, dacă el prin teama sa nu se lasă dominat. Apoi am plecat să stau patru ore la blestematul acela de post 7.

A doua zi, de cum am ieşit din post, am încercat să vorbesc despre Vali cu locotenentul-major Mirică. Mă gândeam că poate îl voi convinge să-l scoată pe Vali din gardă şi să-l trimită la un control psihiatric. Cererea mea nu era lipsită de fundament, atât cadrele militare, cât şi medicii specialişti recunoşteau că garda permanentă, în principal cea de 4 cu 4, afectează grav sănătatea psihică a oricărui om normal, de asta nici nu era permis ca o persoană să facă mai mult de nouă luni de gardă.

Mirică m-a ascultat, apoi mi-a zis că pe aiureli din astea ar putea să trimită toată compania la spitalul de nebuni, numai că cineva trebuie să stea şi în post. Am insistat şi m-am ales cu o atenţionare cum că nu sunt purtătorul de cuvânt al nimănui şi că domnul soldat Valentin Grosu are gură, dacă are ceva de spus să se prezinte la raport, nu să trimită reprezentanţi. Nici atunci n-am tăcut, aşa că am luat masca de gaze, am pus-o pe figură şi am dat trei ture de ecluză pentru neobrăzarea de a fi vorbit neîntrebat.

După exact o lună, într-o noapte de marţi, a doua noapte de băgat gardă la postul 7, cândva între ora două şi două treizeci, Vali şi-a tăiat gâtul cu baioneta. Eu am primit două săptămâni de arest pentru că l-am bătut pe caporalul de schimb care nu m-a trezit să-l schimb pe Vali, deşi la verificarea de la ora două vorbise incoerent.

Pentru desfăşurarea anchetei am fost puşi să scriem fiecare câte un raport despre cele întâmplate. Am scris de trei ori cele povestite de Vali şi de trei ori mi-a rupt locotenentul-major Mirică hârtiile. A treia oară m-a avertizat că nu mai prind nici o învoire şi nici o permisie până la trecerea în rezervă, dacă nu încetez să scriu aiureli despre zeul Vurs căruia cândva i s-au sacrificat oameni şi care continuă să-şi ia tributul de vieţi.

Potrivit raportului medicului legist, soldatul Valentin Grosu, în vârstă de 20 de ani, s-a sinucis. Sângele, până la ultima picătură, i s-a scurs pesemne în Dunăre, întrucât nu s-a găsit nici o urmă pe jos, deşi a sângerat prin tăietura de la gât.

Când corpul neînsufleţit a lui Vali a fost urcat în maşina armatei pentru a fi trimis la Bucureşti şi de acolo acasă la părinţi pentru înmormântare, m-am uitat foarte atent. Soarele era sus pe cer şi toate erau la locul lor prin lume. Mortul însă nu avea umbră. Degeaba era vară şi cald, mie mi s-a făcut brusc frig. Foarte frig.

Stând în postul 7, după ce am ascultat povestea lui Vali, pentru a-mi demonstra că sunt într-adevăr ungurul nebun ce nu se teme de nimic, am rostit Vurs, Vurs, Vurs. Trei Vurs, rău Vurs. Sânge Vurs, Umbră Vurs. Atunci nimic se întâmplă, vorba tontului Achim, dar de când Vali a murit mă trezesc cu spatele rece ca gheaţa…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

6 comentarii »

  • Revista Suspans, nr. 8 « Mircea Pricăjan said:

    […] BALIN Feri — Nopţile din Postul 7: Umbrele lui Vurs […]

  • ben ami said:

    BINE TUUU 🙂
    hehe, nu te mai saturi sa scrii.
    FELICITARI PENTRU TEXT!

  • Balin Feri (author) said:

    Mulţumesc, Ben!
    Am momente când mă apucă şi scriu aproape zilnic, apoi vine un timp când nu se mai leagă nimic…

  • Garmae said:

    Nu pricep… Daca si Unguru’ l-a chemat pe Vurs, cine mai spune restul intamplarilor din postul 7?

  • Balin Feri (author) said:

    Autorul Nopţilor din Postul 7 vă spune restul întâmplărilor din Postul 7. Întro zi, peste ( stai să socotesc 🙂 6-2+1 = 5 ) cinci luni vă va spune ( probabil) şi de ce Ungurul Nebun nu păţea nimic în Postul 7…( Încă nu m-am decis dacă să-l pun să încheie un pact cu Necuratul, să-l fac extraterestru care studiază fenomenul, călător în timp sosit din viitorul în care manifestările din Postul 7 sunt privite ca efecte normale asociate unor fenomene actualmente necunoscute, ori să-l las pe Ungurul Nebun om obişnuit cu doar o mică „deformaţie”, o anume receptivitate la spiritul locurilor. Primesc sugestii, dacă sunt . 🙂

  • marton said:

    Yo zic sa-l faci pe unguru nebun,un psihopat kre pune la cale toate astea si face sa moara colegii de frica.Si dupa aia apare detectivu colombo,descifreaza treaba,vrea sa sune la garda dar nu apuca pt ca urmareste un ozn si cade in dunare exact unde e secata apa si isi rupe capu pe un bolovan kre de fapt nu e bolovan ci o creatura bizara deghizata in bolovan si executa ordinele ungurului nebun,dar se satura sa mai execute ordine si il ataca si pe el cu o coasa ruginita,numai k unguru apuca sa sune la plutenier si vin toti acolo,mi-l aresteaza pe creatura-bolovan si il baga la jilava pt 30 ani. De aici incolo faci cum vrei,poti sa-l evadezi de la jilava sau poti sa il vizitezi saptamanal,numai sa-i duci tigari k e mult sa stai 30 ani fara sa fumezi.De fapt oricum nu-si ispaseste pedeapsa k iasa dupa cativa ani pt buna purtare, prinde un job la pentagon unde ajunge sef si cumpara postu 7 cu tot cu padure,unde isi face o cabana si se aseaza la casa lui…..ajunge cu golania,e timpul sa se maturizeze si el.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.