Nopţile din Postul 7: Zeul Tunetului

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 9 ( februarie, 2011 )
Autor:

Marian Ababei mai avea două săptămâni de armată şi scăpa definitiv. Era deja sătul de gardă, ceea ce era de înţeles după aproape nouă luni trăite la un program de patru ore de post, patru de veghe şi cam trei, cu mare noroc trei şi jumătate, de somn.

La început îi fusese tare greu, apoi se obişnuise să nu se mai gândească la nimic. Când era trezit pentru a intra în post îşi gonea gândurile şi, cu mintea la fel de goală ca o coală albă de hârtie, îşi lua arma pe umăr şi se punea pe patrulat. Delimitarea de zece metri lungime şi de tot atâta lăţime nu era o suprafaţă suficientă pentru o plimbare, mai mult de atât nu avea voie să se îndepărteze de gheretă, aşa că plimbarea consta din câţiva paşi, întoarcere, iar câţiva paşi şi iarăşi stânga-împrejur. De observat nu mai avea ce să observe după atâta amar de timp petrecut în acelaşi loc, cunoştea deja în detaliu fiecare pietricică, fiecare creangă a copacilor aflaţi la vreo cincizeci de paşi dincolo de gărduleţul de sârmă ghimpată, fiecare floricică ivită pe marginea şanţului şi a gropii numite pompos „locaş de tragere”. Ştia deja fiecare crestătură de pe lemnul gheretei şi, de la o vreme, parcă până şi norii care străbăteau cerul erau identici cu norii zilelor trecute.

Monotonia zilelor, trecerea timpului oră după oră fără nici cea mai mică schimbare naşte o plictiseală atât de teribilă, încât omul ori îşi educă mintea să se decupleze automat şi să rămână doar un corp ce umblă automat ca un roboţel lipsit de conştiinţa sinelui, ori începe să alunece către nebunie. La început încet, câte puţin în fiecare zi, doar o idee, apoi tot mai mult şi, în final, ajunge să străbată mile către alienare în cele patru ore de singurătate. Oboseala fizică în combinaţie cu amorţeala psihică are un efect destabilizator asupra realităţii. Bine, nu a realităţii absolute, ci doar asupra celei personale, dar ce îl încălzeşte pe om să ştie că stâlpii de iluminat confecţionate din beton şi încastrate bine în asfalt sunt lipsite de viaţă şi nu au cum s-o ia din loc dacă el le vede aplecându-se asemeni unor bătrâni ori plecând la plimbare? Degeaba îşi zice de mii de ori că obiectele sunt moarte dacă ghereta îi urează o seară frumoasă şi stâlpul de susţinere a podului îl întreabă dacă ştie cât e ceasul…

O fi importantă realitatea fizică a lumii, dar pentru individ contează mai mult ce percepe. Asta o învăţase Marian pe propria piele după ce plecase podul la plimbare.

Da, dom’le, podul mixt de peste Dunăre, cu toate cele câteva sute sau mii de tone de beton şi fier ale sale, cu parapete, stâlpi, şine, traverse şi cu tot asfaltul de pe partea superioară unde circulau maşinile, o luă într-o zi din loc. O clipă se întoarse Marian în altă parte, doar cât să arunce o privire în semiîntunericul înserării la copăceii răzleţiţi printre pietrele de mormânt afundate pe trei sferturi în sol, şi, când se reîntoarse cu faţa către oraş, podul nu mai era. Adică era, dar nu acolo unde fusese înainte. Se mutase cu vreo trei sute de metri mai aproape de oraş şi Marian păzea cu străşnicie locul rămas gol.

Se scărpină în cap, gândindu-se dacă nu trebuia să urmeze podul; doar misiunea lui era să se asigure că nimeni nu încearcă să-l distrugă, nu să stea degeaba. Numai că locaţia postului 7 fusese stabilită cu precizie de superiori, fusese clar delimitată cu gărduleţ de sârmă ghimpată şi cu indicatoare pe care scria negru pe alb: Limită De Patrulare, aşa că trebuia să rămână locului. Se gândi apoi la consemnul particular al postului şi se zăpăci de tot. „Postul şapte este situat la capătul dinspre gară al podului mixt…”, capăt care se dăduse mai încolo. Acum el ce să respecte? Delimitarea suprafeţei sau descrierea locului din consemn? Oricum ar fi făcut, încălca o parte din ordine, aşa că se învârtea pe loc neştiind încotro s-o apuce.

Apoi îi veni ideea salvatoare. Se uită la santinela de la postul şase, cel care era plasat la celălalt capăt al podului şi care îi putea servi drept exemplu. Mai bine nu ar fi făcut-o, pentru că ceea ce văzu, în loc să-l lămurească, îl zăpăci şi mai tare. Vasilică Goga era la locul său. În contradicţie cu normele clar enunţate în Regulamentul De Gardă, stătea sprijinit de gheretă şi din mâna stângă, de la ţigara palmată, îi ieşea fum. Nu părea deloc deranjat de comportamentul ciudat al podului, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit. De fapt, nici nu se întâmplase; partea podului de dinspre postul 6 era la locul ei, se sprijinea în continuare de stâlpii de susţinere şi pe culee. Imaginea ei se ştergea însă undeva pe la jumătate.

Se uită şi spre santinelele de la posturile 3 ş 5, dar nici aceştia nu păreau să fi observat ceva în neregulă la pod, lucru care nu putea însemna decât că doar el vede o altă realitate, gând absolut neliniştitor. Dacă de mâine toţi oamenii se tâmpesc, nu-i atât de grav pe cât ar fi dacă eu aş tâmpi, iar ei, nu, se gândi Marian. Halucinaţiile mărunte, cum ar fi ghereta vorbareaţă sau stâlpul preocupat de ora exactă, le acceptase pentru că se sugestionase că sunetele le auzise cu mintea, nu cu urechile, că veneau din capul său şi nu de afară. Acum însă altfel stăteau lucrurile: podul chiar nu se afla acolo unde trebuia să fie. Era la câteva sute de metri şi arăta diferit, era mai lat, mai masiv şi era clădit din ceva alb, nu din metal. Degeaba îşi zicea că i se părea doar lui şi că halucinaţia va trece curând, podul alb continua să existe şi cel negru să lipsească.

Merse până în locul unde ar fi trebuit să înceapă podul şi pipăi betonul zdrenţuit al culei. Zdrenţuiala nu se datora unei rupturi recente, ci uneia vechi de sute de ani; betonul expus la acţiunea ploii, vântului şi a îngheţului-dezgheţului repetat i se rupea sub degete de parcă ar fi fost o coajă de pâine.

Păşi hotărât în gheretă şi ridică receptorul cu intenţia de a suna la corpul de gardă ca să raporteze ciudăţenia şi să ceară indicaţii, dar ceea ce văzu cu coada ochiului prin gemuleţul de deasupra telefonului îl făcu să se răzgândească.

Podul era din nou la locul său.

Dacă nu privea direct spre el, acesta stătea unde trebuia să fie. O umbră suprapusă peste noua imagine a lumii.

Fi-ţi-ar mă-ta a dracului, blestemă Marian printre dinţi, apoi trase concluzia: Nu-ţi place să mă uit la tine. Atunci, nu mă uit

Aşa stătură lucrurile timp de aproape o oră, apoi, cu puţin înainte de trecerea rapidului ce ducea oamenii la Mare, lucrurile reveniră la normal. Se întoarseră toate acolo unde trebuiau să fie, mai puţin liniştea în sufletul lui Ababei. Iar întrebarea care nu-i dădea pace era legată de trecerea trenului. Oare ce s-ar fi întâmplat daca podul n-ar fi revenit la locul său? Ar fi trecut rapidul peste golul care se căsca între maluri de parcă ar fi mers pe şine, ori s-ar fi prăbuşit în gol?

După ce fu înlocuit, stând la veghe, încercă să discute cu colegii despre ceea ce văzuse, dar asta nu-i folosi la nimic. Jumătate din ei îi râseră în faţă, cealaltă jumătate se puseră pe născocit poveşti fantastice despre întâmplări din post cu singura intenţie de a demonstra că şi ei trecuseră prin încercări teribile, dar, ca orice brav soldat, făcuseră faţă.

Aceasta fu o lecţie utilă pentru Marian, aşa că, indiferent ce mai văzu sau auzi apoi acolo sus, la postul 7, ţinu pentru el. Părea o decizie înţeleaptă. Măcar nu-l agitau alţii cu poveşti tâmpite mai mult decât era deja.

Trecură zile după zile, săptămâni după săptămâni şi chiar dacă mărunţişuri bizare îi mai dădură uneori liniştea peste cap, nu-l acuză nimeni că cedase psihic.

Cele două săptămâni rămase trec fluierând, se încuraja Marian, dar se înşela.

Pentru el, cele două săptămâni nu mai trecură…

De când fu trezit, avu senzaţia că se întâmpla ceva. Impresia că ceva nu era în regulă, ca atunci când animalele se agită fără un motiv aparte, ca atunci când, deşi nu adie vântul, frunzele pomilor se înfioară ca atinse de o mână invizibilă. Ceva rece simţea Marian cum i se întindea de la ceafă în jos, de-a lungul spinării, de parcă i-ar fi strecurat cineva o bucată de gheaţă sub haine. Părul i se zbârli şi pielea i se făcu de găină, cu toate că era încă în corpul de gardă şi avea colegi în jur. Ar fi vrut să sune acasă pentru a se asigura că toate erau bune, că nimeni dintre cei dragi nu păţise ceva şi că ciudata senzaţie cu care se trezise este doar o alarmă falsă şi nu presimţirea unor evenimente dramatice. Dar nu sunp. Fiind aproape miezul nopţii, se gândi că orice ar fi spus şi-ar fi alarmat inutil părinţii. În plus, nici nu avea ce zice. Să fi vorbit despre ce? Că se trezise speriat şi că îl îngrozeau cele patru ore pe care trebuia să le petreacă singur în întuneric?

Îşi luă arma din rastel, ridică muniţia de la plutonierul de serviciu şi, în prezenţa caporalului de schimb, a băgă cartuşele în încărcătoare. Apoi coborî în faţa unităţii. Ca de fiecare dată, era primul care-şi ocupa locul la linia galbenă.

Când fu chemat de caporal, făcu pasul în faţă, aşeză arma pe rastel, încărcă în gol, apăsă trăgaciul, asigură arma, apoi introduse încărcătorul în locaşul lui. Kalaşnikovul 7.62 îi era cunoştinţă suficient de veche, încât s-o poată încărca chiar şi cu gândurile umblându-i aiurea. Nu era nevoie să fie atent, mâinile executau automat operaţiile necesare, la fel de automat cum îi spunea gura „Sunt santinelă postul 7, soldat Ababei. Ordonaţi!” dacă suna telefonul în post pentru verificare. Majoritatea soldaţilor considerau că arma din dotare era o bătaie de cap inutilă, nu-i ajuta cu nimic în îndeplinirea misiunii primite, ci doar complica lucrurile. Nu venea nici dracu’ să arunce podul în aer, ori să atenteze la porţile ecluzei; în schimb, dacă ar fi fost posibil, orice trecător le-ar fi furat arma, aşa că mai degrabă îşi păzeau arma din dotare decât obiectivul. Pentru Marian, lucrurile stăteau altfel: arma nu-l neliniştea şi nu însemna o bătaie de cap inutilă, ci îl ajuta, era prietena de nădejde care-i dădea încredere în sine, chiar dacă în faţa ciudăţeniilor din postul 7 nu era de nici un folos.

În timp ce se făcea schimbul la postul 1, situat la intrarea în unitate, Marian se gândi că se putea considera norocos. Faţă de păţaniile altora, faţă de toate câte se povesteau despre postul 7, el scăpase uşor cu deplasarea podului pentru o oră, o singură dată în aproape nouă luni. Fuseseră alţii, soldaţi pe care nici nu-i cunoştea, despre care auzise poveşti cum că ar fi înnebunit complet, ar fi dispărut fără urmă ori chiar ar fi murit făcând de gardă la postul 7.

Prima dată când auzise aceste poveştile, râsese. Ceva mai târziu ajunsese să zâmbească amar şi acum, după ce se întâlnise el însuşi cu inexplicabilul, se vedea nevoit să privească cu alţi ochi acele incidente. Iniţial le considerase simple baliverne, născoceli ale unor soldaţi plictisiţi, mai târziu ajunsese la concluzia că toţi aceia au halucinat din cauza oboselii, iar acum, după ce podul îi lipsise o oră, se vedea nevoit să reconsidere totul. Acum era în faza convingerii că el era suficient de puternic, încât să reziste.

Pe când ajunseră la postul 3, încrederea i se evaporă. Mergând pe pod către postul 7 pentru a-şi lua în primire misiunea, lucrurile se vedeau altfel. Nu conta deloc cât era cineva de puternic, ci doar cât noroc avea. Dacă e să tragă cineva după tine din beznă, nu contează cât eşti de puternic, ci doar norocul. Te nimereşte? Te ratează?… La fel şi dacă forţe ciudate, inexplicabile se pun în mişcare; tot ce contează este dacă se nimereşte să fii atunci în post sau dacă, dimpotrivă, dormi liniştit în patul tău.

Sus, la postul 7, era parcă mai linişte decât în altă parte. Poate din cauză că până acolo nu răzbătea clipocitul molcom al Dunării, dar poate şi din cauză că acolo aerul avea de regulă altă consistenţă, mai cremoasă, mai densă, mai pufoasă, capabilă să înghită sunetele. Uneori chiar şi soldaţii, îi trăsni prin minte lui Marian în timp ce schimbul se îndepărta pe pod şi sunetul bocancilor soldăţeşti pe tablă se stingea. Aşteptă până îi văzu ieşind de pe pod la postul 6, îi urmări cum coborâră în şir indian pe cărare la postul 3 şi cum porniră apoi încolonaţi către corpul de gardă, către siguranţă, către lumea normală.

Rămase singur. Izolat. Pentru a fi auzit ar fi trebuit să strige foarte tare şi, chiar dacă ar fi făcut-o, nu l-ar fi putut ajuta nimeni, întrucât era prea departe de ceilalţi pentru ca cineva să intervină în timp util.

Eu cu mine însumi, dar voi face faţă! Aşadar să izgonim gândurile…” îşi zise Marian.

Uşor de spus, greu de făcut. Spre deosebire de alte nopţi, acum gândurile refuzau să plece, amintirile refuzau să se stingă. Îşi auzea fiecare pas, era conştient de ritmul respiraţiei, de bătăile inimii, de fiecare formă ce se contura vag în bezna deasă. Simţurile, în loc să-i amorţească, parcă i se ascuţeau, după un timp ajungând să audă şi gândacii cum mişcau în iarba înaltă de dincolo de gard. Undeva foarte departe ţipă o pasăre şi, când pe podul rutier trecu o maşină, făcu o larmă ca un tren rablagit. Aerul se curăţase; în loc să estompeze sunetele, ca altă dată, acum acţiona ca un amplificator. Dacă se concentra, reuşea să audă chiar şi paşii lui Vasilică Goga de la postul 6.

Măcar nu se apropie nimeni fără să observ din timp, reuşi Marian să vadă partea bună a lucrurilor.

Patrula. O vreme privi în jur, dar nu văzu mai nimic şi cum de câteva ori se împiedică în smocurile de iarbă, lăsă ochii în pământ. Tocmai când, într-un târziu, reuşi să scape de gânduri, sună telefonul, întorcându-l la realitate.

— Santinelă postul 7, soldat Ababei. Ordonaţi!

— Probleme?

— Nu am probleme.

— Închide!

Aşeză receptorul în furcă şi se întoarse la plimbarea sa.

Paisprezece paşi înainte, întoarcere. Paisprezece paşi, întoarcere. Poc-poc-poc de paisprezece ori, apoi hârşt şi iarăşi poc-poc-poc. Încă o tură, încă una, încă una. Fără număr. Mecanic ca un roboţel, fără gânduri, fără frică, fără conştiinţa sinelui şi a lucrurilor din jur. Un minut, două, zece, o veşnicie.

Apoi se opri bruscă, tresări şi inima i-o lună nebuneşte la galop. Beznă în jur. Întuneric în care nimic nu se vedea. Mai mult, nici nu se auzea nimic. O linişte totală,  încât Marian se întrebă dacă mai există lumea în jurul său. Ecluza, deşi ar fi trebuit să fie luminată, nu se vedea; nu se vedeau însă nici Luna şi nici stelele. Ghereta ar fi trebuit să fie undeva în stânga, la o lungime de braţ, dar degeaba o căuta. Se aplecă şi îşi scoase bricheta din bocanci. Mâna îi tremura, aşa că o scăpără de patru ori până reuşi s-o aprindă. Nu se vedea nimic nici aşa.

Şi nici încercarea de a aprinde bricheta nu fusese însoţită de vreun sunet.

Film mut, îşi zise Marian, înainte de a constata speriat că nu-şi vede nici măcar propria mână, cea cu care ţine bricheta. Flacăra se vedea, dar nu lumina nimic în jur.  Îşi simţea mâna, braţul, bricheta în palmă, dar de văzut nu se vedea nimic. Cu cealaltă mână încercă să ascundă flacăra, dar nu se întâmplă nimic: ori îi era mâna perfect transparentă, ori nu exista în aceeaşi lume cu flacăra.

Brusc, liniştea absolută, mormântală fu spulberată de un ţiuit ascuţit. Lui Marian îi trebuiră câteva secunde bune până să înţeleagă că ceea ce auzea nu era un ţiuit, ci un  ţârâit, acela al telefonului. Se aruncat în gheretă şi răspunse.

— Santinela postul 7, soldat Ababei. Ordonaţi!

— De ce răspunzi aşa greu? Dormeai?

— Domnule plutonier, soldat Ababei, permite-ţi să raportez!

— Zi dracului ce ai de zis, răspunde la ce te-am întrebat şi lasă naibii formalismele. Dormeai?

— Nu domnule plutonier. Eram la limita de patrulare şi am venit fuga imediat ce a sunat telefonul.

— Ai venit un drac. Sun de două minute şi de-abia acum ai răspuns. Ai plecat din post?

— Nu, domnule plutonier. Am auzit un pocnet vag dinspre telefon, dar de sunat a sunat abia acum.

— Da? Să sperăm că nu-i o defecţiune. Verificăm mâine. Ai probleme?

— Nu am probleme.

— Închide! Stai! Vezi poate îmi răspunzi tot aşa greu dacă mai sun. Să te pună Împieliţatul să adormi în post, că te şi trăsneşte. E unu noaptea, ora la care spiritele morţilor încep să umble, fă să te găsească dormind, că nu te mai scoli în veci. Acum închide.

Marian trânti receptorul în furcă, deşi îi venea să-i zică plutonierului unde să-şi îndese poveştile tâmpite. Cunoştea deja obiceiul acestuia de a încerca să sperie cu basme pentru copii mici soldaţii din post, crezând probabil că astfel de texte ar putea să ţină treaz pe cineva somnoros. Totuşi, se enerva de fiecare dată.

Păşi afară din gheretă, făcând tot felul de asocieri mentale între strămoşii de gen feminin ai plutonierului şi diferite reprezentante al regnului animal, merse până la capătul podului pentru a arunca o privire în lungul liniilor de cale ferată, apoi se întoarse lângă gheretă. Se pregătea să-şi aprindă o ţigară, când îşi văzu umbra acolo unde aceasta nu avea ce căuta.

Chiar dacă luna se întorsese pe cer şi ecluza era iarăşi scăldată în lumină, nu avea nici o sursă de lumină în spate. Acolo era doar un cimitir părăsit cu sute de ani înainte, poate chiar cu mii; dâmburile mormintelor dispăruseră de mult, pietrele de căpătâi se afundaseră deja aproape complet în pământ, seminţe străvechi apucaseră să încolţească, să crească şi să devină copăcei. Acolo nu era decât iarbă până la genunchi şi întuneric. Atunci, de unde lumină care să proiecteze o umbră?

Marian se întoarse speriat, cu ţigara în mână. Primul său gând fu că cineva venise în control şi îl surprinsese chiar atunci când se pregătea să încalce regulamentul de gardă. Credea că lumina venea de la o lanternă, însă când văzu despre ce era vorba îşi dori să fi fost un superior pus pe verificări nocturne.

Din pământ, la vreo douăzeci de metri dincolo de gard, creştea ceva. Era albastru deschis, vag fosforescent ca un glob de iluminare stradală, numai că mult mai mare. Avea aproximativ un metru în diametru. Se ridică deasupra firului ierbii, pâlpâi de câteva ori, apoi se stabiliză şi, timp de zece-doisprezece secunde, lumină uniform.

Fenomenul fu observat şi de Vasilică Goga la postul 6, însă ceea ce urmă fu perceput diferit de cei doi soldaţi. Atunci când globul lumină brusc mai tare şi străluci pentru o clipă asemeni soarelui, Vasilică îi întoarse spatele. Imediat ce se reinstaură întunericul, se întoarse înapoi. Nu vedea însă nimic schimbat. Rămase astfel convins că asistase un fulger globular.

Când fu orbit de descărcarea luminoasă, se întoarse şi Marian cu spatele, dar când ochii i se readaptară la întunericul pogorât după dispariţia globului, pentru el lucrurile nu fură deloc normale.

Ghereta nu mai exista, la fel nici podul şi nici măcar ecluza. În locul oraşului îndepărtat, trădat de luminile care ardeau şi noaptea pe străzi şi la unele geamuri, acum se întindea un deal golaş scăldat în lumina albă a lunii. De unde stătea Marian începea o zonă mlăştinoasă, noroioasă, cu pâlcuri de stuf şi papură. Aerul era îmbibat de mirosurile grele ale putreziciunii şi din când în când se auzea bolboroseala gazelor ce răzbăteau la suprafaţă.

Soldatul ieşi cu spatele din balta în care stătea. Urcă aşa cale de câţiva metri pe panta dealului, căutând din priviri un amănunt cunoscut, şi se întoarse surprins când se lovit de ceva.

Era un gard împletit din crengi, înalt de numai un metru, făcut mai degrabă pentru a ţine animalele departe, întrucât un om nu avea cum să oprească. Marian păşi peste el fără a mai sta pe gânduri. I se părea că dincolo de gard va fi mai în siguranţă, cu toate că nu vedea nimic ameninţător, ci doar absolut inexplicabil.  Piciorul i se agăţă într-un ciot mai lung şi ţesătura pantalonilor săi se sfâşie, lăsând o bucată triunghiulară de material să atârne ca un buzunar pe jumătate rupt.  Soldatul uită pe moment de situaţia neobişnuită în care se găsea şi se uită atent la ruptură, încercând să-şi dea seama dacă o putea coase. Era vorba de hainele statului şi orice degradare a ţinutei era aspru pedepsită. După ce termină de inspectat ruptura, privirea i se întors înspre gard.

Într-o parte, acesta se pierdea în întuneric undeva la marginea unei liziere, iar în cealaltă după curbura dealului. Marian degeaba încerca să ghicească unde era înăuntru şi unde afară, gardul putea fi o împrejmuire făcută zonei mlăştinoase pentru a opri eventualele animale domestice să se înece, dar putea fi şi un gard făcut ca împrejmuire a dealului. În fond şi la urma urmei, nu contează, se gândi Marian, important este că, la o adică, indiferent de unde s-ar apropia ceva sau cineva, am unde să mă ascund. Îşi dădu jos arma de pe umăr şi, pentru orice eventualitate, băgă cartuş pe ţeavă. Nu puse siguranţa, pentru a putea folosi arma imediat ce era nevoie.

Se aşeză lângă gard şi scoase o ţigară din pachet. Bricheta şi-o căută însă în zadar; o pierduse undeva: atunci când văzuse acel glob luminos ori când trecuse peste gard. Puse ţigara înapoi în pachet şi porni prin iarba înaltă în susul dealului.

Unde era un gard trebuia să fie şi oameni. Dacă îi găsea, poate avea să primească şi lămuriri. Se întrebă dacă nu cumva visa, dar excluse repede această posibilitate când îşi dadu seama că locul unde se zgâriase îl ustura pe bune. În plus, panorama nu arăta ca într-un vis, avea prea multe detalii, firele înalte de iarbă foşneau în vânt, mlaştina bolborosea, mirosurile se amestecau şi toate erau cât se poate de reale, şosetele i se umeziseră de la apa bălţii, vântul domol îi mângâia răcoros obrajii şi muşchii picioarelor îi oboseau. Pentru a se odihni se rezemă o clipă de o piatră ce se ridica din iarbă ca un ultim dinte rămas într-o gură bătrână, apoi observă şi dâmbul ce se ridica în spatele pietrei. Se aplecă pentru a se uita mai bine şi presupunerea i se adeveri. În slaba lumină nocturnă se distingeau vag nişte litere. Caracterele folosite îi erau necunoscute, aşa că nu putea descifra scrisul, dar îi era clar că se găsea într-un cimitir.

Sunt în cimitirul din spatele postului 7, înţelese brusc, pe vremea când pietrele de căpătâi erau încă la suprafaţă şi scrisul nu a fost încă şters de vânt, ploi şi ani. Ori sunt la camera ascunsă şi nişte tâmpiţi râd în hohote de mine…

— Gata, mi-am dat seama. Puteţi să terminaţi cu farsa, strigă în întuneric, dar nu primi nici un răspuns.

Aşteptă câteva minute şi încercă iar, cu mai puţină convingere.

— Ştiu că mă filmaţi. A fost o glumă bună, dar vreau să se termine.

Tot degeaba.

— Alooo! E cineva pe aici? Terminaţi cu asta!

Nu primi nici un răspuns, vântul se rostogolea foşnind peste firele de iarbă, undeva un greiere îşi cânta mulţumirea şi, din când în când, răzbăteau dinspre mlaştină oac-oac-urile broaştelor, dar glas de om nu se auzea. După ce se convinse că degeaba striga, îşi continuă drumul. Ajunse aproape în vârful dealului, când avu impresia că vedea ceva lucind în umbra lizierei spre care se îndrepta. Se opri şi privi mai atent. Era însă prea întuneric ca să distingă ceva. Tocmai se hotărâse să meargă mai departe, când văzu încă o dată sclipirea. Acolo, sub copaci, razele lunii se reflectau pe ceva. Marian, convins că găsise oamenii căutaţi, oamenii care regizaseră întreagă farsă, porni în fugă în direcţia sclipirii. Râdea şi striga cât îl ţineau plămânii…

Sub copaci stăteau într-adevăr oameni. Un grup de zece indivizi, toţi bărboşi, mirosind acru, a corpuri nespălate de ani de zile. Erau îmbrăcaţi în piei de animale şi aşteptau speriaţi, purtând în mâini arme artizanale. Lumina bruscă de la baza dealului şi bubuitura care traversase valea ca un tunet îi alarmase. Dacă nu le-ar fi fost ruşine, ar fi tăiat-o la fugă, dar fiecare se gândea că va fugi după ce porneau ceilalţi.

Conducătorul lor, un bărbat înalt, cu umeri laţi şi cu plete lungi, stătea nemişcat în spatele unui trunchi. Privea undeva spre locul unde în miez de noapte Soarele îşi arătase faţa pentru o clipă. Era singurul îmbrăcat şi echipat cum se cuvine, purta cămaşă de zale, la brâu avea o spadă lată, ţinută deocamdată în teacă. La un moment dat se întoarse şi făcu semn celor aflaţi în subordinea sa să se apropie. Aceştia se supuseră în linişte. Cel cu sabia arătă undeva în direcţia cimitirului şi, când priviră încolo, văzură ceva mişcându-se printre umbre. Apoi auziră un strigăt. Unul omenesc, dar într-o limbă necunoscută. Se liniştiră aflând că aveau de-a face doar cu un om şi nu cu necuratul întruchipat şi se felicitară în gând că n-o tăiaseră la fugă. Omul mai strigă de câteva ori ca pentru a-şi face curaj, apoi, râzând şi slobozind strigăte de luptă, porni să-i atace.

Conducătorul îşi dădu jos arcul de la spate şi scoase o săgeată din tolbă. Aşteptă nemişcat apropierea duşmanului şi, când acesta ajunse la douăzeci de metri, eliberă săgeata. Punct ochit, punct lovit. Omul scoase un urlet de durere când săgeata i se înfipse în piept, apoi se prăbuşi. Mâna i se încleştă pe armă, degetul apăsă trăgaciul şi Kalaşnikovul scuipă cele treizeci de gloanţe într-o rafală lungă. Aerul se umplu de mirosul prafului de puşcă şi vieţuitoarele nopţii amuţiră. Tot ce se mai auzi era sunetul scos de oamenii care fugeau de nebuni prin pădure şi se loveau de copaci în întuneric.

Nu se opriră decât atunci când râmaseră fără suflu şi fu nevoie de toată puterea de convingere a conducătorului pentru a se întoarce dimineaţa în cimitir. Căutară însă degeaba zeul tunetului care, supărat pentru primirea care i se făcuse, eliberase fulgerele.

Ababei dispăruse din post.

Plutonierul sună degeaba la telefon, la postul 7 nu răspundea nimeni. Trimise imediat caporalul de schimb şi doi soldaţi de la veghe să verifice ce se întâmplase. Aceştia raportară prin telefon că soldatul Ababei Marian părăsise postul şi era de negăsit.

Fu trezi de îndată Felix, ungurul nebun, cel care trebuia să-l schimbe şi acesta luă în primire postul. Apoi toţi soldaţii disponibili, conduşi de plutonier, plecară în căutarea fugarului.

Îl găsiră către dimineaţă în vie, aproape de vârful dealului din spatele postului 7. Îl găsi chiar plutonierul şi nu permise nici unui soldat să se apropie de cadavrul lui Marian. Rămase el să-l supravegheze până la sosirea locotenentului-major şi a căpitanului. Cei trei discutară îndelung, încercând să înţeleagă ce se întâmplase, încercând să explice săgeata cu vârf de bronz care stătea înfiptă în pieptul lui Ababei.

— Nu pot trece aşa ceva în raport. Nu cât timp vreau să fiu lăsat în funcţie şi tratat ca om întreg la minte, concluzionă într-un târziu căpitanul.

Locotenentul-major avea o altă idee.

— Am putea chema specialiştii să investigheze ei cazul. Să-şi bată ei capul cu găsirea unor explicaţii.

Plutonierul aprobă şi cele zise de căpitan, şi răspunsul locotenentul-major. Părerea lui se reducea la a-şi exprima acordului.

— Am putea într-adevăr să facem asta, zise căpitanul după o clipă de ezitare, dar nu cred că vrem aşa ceva. Dacă vin anchetatorii, vor pune cam multe întrebări şi nu cred că vom avea numai răspunsuri bune.

Locotenentul-major îşi amintit de toate afacerile lor cu cei care munceau pe ecluză, de soldaţii care noapte de noapte îi culegeau câţiva saci de struguri, de pescuitul ilegal în canal, motive numai bune pentru a ajunge şi el în faţa Curţii Marţiale…

— Ce facem?

Căpitanul, în loc de răspuns, se aplecă şi trase săgeata din pieptul soldatului. Vârful acesteia se desprinse şi rămase înfipt între coastele lui Ababei, aşa că militarul luă baioneta subalternului său din teacă şi scobi până ce reuşi s-o scoată. Se uită la bucata aceea de bronz veche de mai bine de o mie de ani şi totuşi nou nouţă, apoi o aruncă în Dunăre.

În  raport scrise că Ababei Marian se jucase cu arma, punându-i baioneta, se împiedicase şi, în cădere, se înjunghiase în inimă.

Plutonierul, cu toate că fu de acord cu decizia asta, săptămâni în şir interogă santinelele de la celelalte posturi, căutând să afle dacă nu cumva auziseră ceva în noaptea când Marian îşi pierduse viaţa. Nu de alta, dar aşa accidentat şi înjunghiat în inimă cum era, golise totuşi un încărcător de gloanţe fără ca cineva să observe, fără ca cineva să audă…

Fiind însă vorba de un incident de la postul 7, până la urmă se resemnă cu gândul că nu va găsi nicicând o explicaţie. În acel loc blestemat, ciudăţeniile erau la ordinea zilei…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

10 comentarii »

  • oliviu craznic said:

    Feri, serialul asta face toti banii.

  • Balin Feri (author) said:

    Mulţumesc, Oliviu, mă bucur că-ţi place.

  • Mircea Pricăjan said:

    Acum am observat că intrase doar prima jumătate din povestire. 🙁 Am remediat, acum e toată. Scuze, n-am idee de ce s-a întâmplat aşa.

  • Balin Feri (author) said:

    Cred că aşa a trezit şi mai mult curiozitatea :))

  • Mircea Pricăjan said:

    Culmea e că se şi întrerupsese într-un punct care putea să încheie povestea.

    Deşi adevărata încheiere e muuult mai bună. 😉

  • Puţin “SUSPANS” « Balinferi’s Blog said:

    […] SUSPANS” mi-a apărut a treia povestire din mini-seria “Povestiri din Postul 7″, ZEUL TUNETULUI Poate doreşte cineva să lectureze … Imaginea am “furat-o” ( ghilimele pentru […]

  • dariopecarov said:

    Asta da poza de autor Feri :)) Oricum, foarte buna povestirea. Are cumva ceva aparte 🙂

  • Balin Feri (author) said:

    :))

  • Dua said:

    Sa stii ca incep sa ma atasez de Felix. Sa ai grija, te rog, de el…:)
    Noaptea asta nu a fost la fel de infricosatoare, dar e interesanta si ea.

  • Balin Feri (author) said:

    Eu sunt ataşat binişor de Felix aşa că nu-l las să păţească nimic rău. Promit!
    Ideea acestor povestiri nu e neaparat înfricoşătoare, scriindu-le nu mă orientez obligatoriu către horror ci mai degrabă către arătarea unor lucruri prezente în realitatea de lângă noi dar cărora nu le găsim o explicaţie ştiinţifică.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.