O fereastră întunecată

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

De-aici a început totul, din Bucureşti, România, B de la B-movies, o capitală de mâna a doua, R, de la Restricted, o ţară unde nu e bine să-ţi laşi copiii neînsoţiţi. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că eram tot timpul arătaţi cu degetul, daţi ca exemplu negativ, ca şi cum n-ar fi fost suficient că nu mai ieşeam odată din criză, ca şi cum n-ar fi fost destul că-mi respinseseră pentru a nu ştiu câta oară romanul. Au trebuit s-o facă şi pe asta. Da, de aici, a început totul. Din ţara asta mizerabilă, din oraşul ăsta de căcat. Nu că acum ar mai conta.

A început de la câinii vagabonzi, de la milioanele de câini fără stăpân, pe care, într-o zi, au hotărât să-i eutanasieze. Doar că nu i-au eutanasiat. Nu le-au făcut injecţia nedureroasă, trimiţându-i rapid în raiul patrupedelor unde nimeni nu moare de foame şi de sete, sau dacă le-au făcut-o, serul s-a terminat repede aşa că la restul de zece milioane n-a mai ajuns. Şi-atunci, ce s-au gândit, hai să le dăm să bea antigel, suculeţ rece pentru căţei însetaţi, era vară, 45 de grade Celsius la umbră, şi câinii l-au băut, era dulce, de unde aveau ei să ştie? Le-au dat să bea antigel după care s-au desfătat privindu-i cum se zvârcoleau încercând să iasă din cuştile morţii, de le rămâneau smocuri de blană pe caldarâm. Apoi n-a mai ajuns nici antigelul, aşa că cei mai mulţi au sfârşit omorâţi în bătaie. Nu ştiu cum s-au făcut angajările, dar pentru o zi, toţi demenţii Bucureştiului, toţi cretinii şi toţi smintiţii, toţi bezmeticii, luzării, perverşii şi frustraţii, toate scursurile şi jigodiile, au avut o slujbă. S-au bătut de la ea. S-au bătut literalmente, ca să poată să snopească în bătaie nişte bieţi maidanezi. Unii dintre ei aveau nume, alţii ochi blânzi, unii învăţaseră comenzi. Credeau că dacă fac şezi sau culcat cineva se va-ndura şi-i va cruţa. Nu i-a cruţat nimeni. Credeau că dacă-şi scot limbuţele să le lingă, mâinile acelea se vor apuca să-i alinte. S-au înşelat. Fiecare ghiolban în putere, dornic să facă muncă în folosul comunităţii (aşa i-au spus, muncă în folosul comunităţii) a primit un ciomag şi-o misiune. Apoi au aşteptat să se facă întuneric şi-au plecat după ei, comandouri de zece indivizi, cei mai mulţi beţi sau drogaţi şi însetaţi, de-a dreptul însetaţi, de sânge şi creier. Destoinicii, se spunea, omorau cam câte cinci pe minut. Îi momeau cu câte-o halcă de carne, după care îi loveau direct în moalele capului. Uneori mai erau muşcaţi. Nu le păsa. De fapt, îşi doreau să fie muşcaţi, din când în când aveau nevoie de un impuls, de o motivaţie în plus. Sau pur şi simplu le plăcea să simtă durerea. Ţopârlanii aveau nevoie cam de cinci lovituri de exemplar. Ei erau amatorii de creier în sânge, servit cald, acolo, pe loc. Ce să-i faci, unii leşină la vederea sângelui, altora li se face foame. Chinezii băteau din obişnuinţă, metodic, pe toată suprafaţa corpului. Tăbăcarii li s-a spus. Au fost şi câţiva, mai rafinaţi, care şi-au zis că simpla ciomăgeală e pentru ţărani şi că adevărata artă a sadismului este jupuirea de viu. Şi pentru că nu erau egoişti, s-au filmat în câmpul muncii după care şi-au postat filmuleţele pe internet. Până s-a prins youtube-ul, au fost destui care s-au uitat. Printre aceştia şi eu. Ca şi cum n-aş fi avut destule coşmaruri.

Apoi i-au încărcat în camioane şi i-au dus la groapa de gunoi unde ar fi trebuit să le dea foc. Iar prin foc să-şi spele păcatele. Doar că n-au mai fost bani nici de foc. Vreun secretar, vreun consilier, vreun vice-primar dorise să-şi schimbe maşina şi nu mai găsise Logan. Aşa că-şi luase BMW. Cât să fi stat movilele acolo? Măcar o săptămână, la sfârşit erau aşa de mari că le vedeam de pe geam din Colentina, iar dacă bătea vântul cum trebuie, le simţeam mirosul din casă. Apoi o fabrică de medicamente a vărsat ceva peste ele. Nu se ştie exact ce nici până-n ziua de azi. Nu se ştie dacă era o fabrică de medicamente. Cică să se dizolve şi să nu mai miroasă. Numai că nu s-au dizolvat. Nu în întregime.

Ce s-a întâmplat o fost o eroare, s-a spus oficial. O oroare, cred că au vrut să spună. Unii ziceau c-a fost ghinion, alţii c-a fost intenţionat, un experiment „scăpat” de sub control,  alţii c-a fost un accident. Eu zic c-a fost răzbunare. Nu provoci un genocid şi apoi crezi că n-are să ţi se întâmple nimic. Nici chiar nemţilor nu le-a fost tocmai bine după ce-au omorât şase milioane de suflete dar fiind nemţi, au scăpat destul de uşor. Dar asta-i o altă poveste.

Când au atacat prima dată? Nici asta nu s-a putut stabili cu exactitate. La trei luni după, la şase luni? Dacă am fi fost în Germania, am fi ştiut până şi minutul care a declanşat toată urgia. Nu că acum ar mai folosi la ceva. La început, atacurile au fost izolate, unii susţineau că nu e decât un mit, o legendă urbană. Apoi s-au  înteţit. Întoarcerea lui Colţ Alb au scris, chipurile cu umor, ziarele. Doar că n-a prea râs nimeni. Lumea era speriată. Tot mai mulţi oameni plecau dimineaţa la serviciu şi nu se mai întorceau acasă. Parcurile erau ocolite. Parcurile şi orele de seară. Începuse se se-ntunece tot mai devreme. Apoi s-au raportat cazuri şi în alte oraşe. Atacau de-acum în haită, nu-i auzeai decât când era prea târziu, ca şi cum numai atunci ar fi vrut să-i auzi, un gâfâit sinistru care venea de nicăieri şi totuşi de atât de aproape, iar apoi erai culcat la pământ. Când te trezeai, nu mai erai tu. Erai unul de-al lor, cel mai nou membru al  găştii.

Le-au spus zombi, lor şi celor ca ei, oameni şi câini deopotrivă. Au publicat, chipurile, şi câteva fotografii cu ei, îi înfăţişau cu ochii roşii, cu balele prelingându-li-se din gură, aproape fără blană, cu carnea desprinsă de corp, atârnându-le în fâşii, nişte creaturi coborâte din benzile desenate cu monştri. Numai că zombii sunt lenţi şi sunt morţi vii. Ăştia sunt iuţi, ca nişte zvârlugi, nu-i vezi când se apropie, iar carnea nu li se ia de pe os. În plus, nu sunt morţi. S-a zis că provin din movilele de leşuri câineşti. S-a zis că, într-un fel sau altul, spuma turnată peste ei i-a readus la viaţă. Cât de proşti puteau să mai fie! Cât de aroganţi! Au crezut că i-au omorât pe toţi, până la ultimul. Au preferat să creadă că au înviat câinii din morţi decât că unii din ei ar fi putut totuşi scăpa. Idioţi încrezuţi! Imbecili ignoranţi! Normal c-au fost şi care au scăpat. Normal că apoi i-a atras mirosul pestilenţial. Trebuia să-i atragă. Trebuiau să mănânce. Pentru că mâncând, a început răzbunarea.

Parcă abia aştepta Europa un motiv ca să ne facă vânt din Uniune. După ce toate organizaţiile pentru protecţia animalelor au lătrat la noi, după ce toată presa internaţională a scris despre „masacrul din Carpaţi”, după ce toate agenţiile de presă şi toate ONG-urile au trimis corespondenţi la Bucureşti să relateze grozăvia, când atacurile au început să se-nteţească şi cineva a lansat zvonul că la mijloc e-un virus, agresiv şi incontrolabil, toţi străinii s-au făcut, brusc, nevăzuţi. Imediat am fost declaraţi zonă calamitată, toate exporturile şi importurile s-au sistat, ni s-a recomandat să ne rezolvăm singuri problemele, căci nimeni n-are dreptul să se amestece în treburile interne ale unei naţiuni. Ziceţi mersi că nu vă bombardăm, ne-a spus, între patru ochi, Germania. Ziceţi mersi că nu vă radem de pe faţa pământului, a plusat Marine Le Pen, nou-instalata preşedintă a Franţei. Poate mai bine o făceau. Poate n-ar fi fost tocmai o idee proastă. Unii au sperat ca au să vină americanii, cum mai speraseră şi altă dată. Doar că de data asta, americanii erau deja aici, n-aveau cum să mai vină, în schimb puteau să plece şi exact asta au făcut. Şi-au făcut băgăjelele şi duşi au fost. Numai că la momentul acela era deja prea târziu. Nu mai avem preşedinte, nu mai avem guvern, nu mai avem instituţii. Nimeni nu le mai are. La noi nu prea simţeai că existau nici atunci când le aveam, dar acum toată planeta e-aşa. În sfârşit, suntem egali. În sfârşit, s-a terminat cu corupţia din vămi iar justiţia nu mai poate fi cumpărată. În sfârşit, s-a terminat cu exodul masiv al creierelor în alte ţări. În sfârşit, nu se mai moare cu zile prin spitale, în sfârşit nu te mai umileşte nimeni pe la interminabile cozi ca să-ţi plăteşti toate impozitele impuse retroactiv. Domnul preşedinte ar fi mulţumit. Doar că domnul preşedinte hălăduieşte cu alţi bezmetici ca el, încercând să-şi înfigă colţii în cât mai multe gâtlejuri.

Păcat. În sfârşit, am făcut şi noi ceva demn de a rămâne în istorie iar acum nu mai are cine s-o scrie

*

Cât de repede s-a schimbat totul! Parcă mai ieri mă jucam cu Şnur, puiul de căţel cu care ne-am trezit, într-o zi, în faţa blocului şi încercam să-l învăţăm să latre la comandă, şi pe care apoi aveam să-l caut, plângând, printre mormanele de cadavre. Sper ca măcar să-l fi terminat cu seringa. Şnur cel Şiret îi spuneam, pentru că avea o blăniţă cârlionţată, rasta, şi o privire şireată, de vulpoi bătrân. Poate nici nu l-au prins, cine ştie. Poate s-a fofilat, în stilu-i caracteristic, şi a devenit unul din Răuvoitori. Ceea ce nu-nseamnă că acum nu-i tot un monstru. Un “zombi”. Mă întreb dacă l-aş mai recunoaşte. Nu mă întreb dacă el m-ar mai recunoaşte pe mine pentru că e o întrebare stupidă iar întrebări stupide am încetat să-mi mai pun de pe vremea când mă întrebam dacă taică-meu, bolnav de cancer, n-ar putea totuşi să scape.

O, Bucureşti, oraş infect, oraş mizer, oraş şantier, oraş grosier, mahala şi rai al copilăriei mele, ce linişte s-a aşternut peste tine! Chiar şi acum, după atâta timp, tot mi se mai pare ciudat. Piaţa Victoriei, Unirii, Universităţii, peste tot e pustiu. Linişte şi pustiu. Şi aer curat. Mult râvnitul aer curat pe care credeam că n-o să-l mai respirăm niciodată, s-a întors. Asta dacă nu cumva e plin de radiaţii, ceea ce oricum n-ar mai avea importanţă. În rest, niciun claxon agresiv, nicio ţeavă de eşapament înecăcioasă, nicio tamponare, nici un vaiet de sirenă, nicio duduială venită de la vreun motor tunat, nicio rafală de pickamer care să mitralieze asfaltul, nici un ţignal de locomotivă, nicio înjurătură de mamă, nimic nu mai poluează aerul. Nici măcar vreun glas familiar care să te strige din mulţime. Nicio mulţime. Ne plimbăm pe bulevarde, eu şi Semplista, mai urcăm din când în când în câte-o maşină abandonată şi, pentru câteva minute, cât suntem înăuntru, parcă nimic nu s-a schimbat. Am putea fi în drum spre Cora, vineri după-amiază, să ne facem cumpărăturile, sau pregătindu-ne să ieşim din oraş, ca să mergem un weekend la mare. Dar apoi benzina se termină şi sentimentul dispare. O luăm la picior şi imediat de undeva se aude un gâfâit, dacă e de om sau de câine, nu ne dăm seama pentru că toate seamănă între ele. Sau poate ni se pare nouă. În orice caz, suntem pregătiţi. Suntem imuni dar cât se poate de pregătiţi. Virusul nu ne otrăveşte sângele dar de colţi ascuţiţi am avut parte de câteva ori. Şi n-a fost plăcut. Odată, mai demult, Semplista a zăcut două săptămâni cu greţuri şi febră. I se infectase rana şi dacă n-ar fi fost doctorul Oprescu, n-ar fi scăpat.

Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că toată lumea ne abandonase iar atacurile deveneau pe zi ce trecea tot mai dese, cam la vreo lună după ce, oficial, începuse războiul împotriva Răuvoitorilor, ne-a lovit un cutremur. Pământul a mârâit lugubru şi şi-a scuturat blana ca un câine uriaş. Străzile s-au desfăcut în două, mormintele au crăpat, clădirile s-au scufundat în pământ, ca şi cum ar fi fost făcute pe nisip, şi din acel moment am ştiut că bătălia e pierdută. Apocalipsa după români, au scris ziarele. Iadul e România, au titrat altele. A doua venire a lui Cristos, au spus unii, în speranţa că de data asta chiar va veni.  Dar n-a venit nimeni. Cum la fel, nimeni n-a făcut legătura. Şi poate chiar n-a fost vreo legătură. Poate a fost doar o coincidenţă. Tot timpul ajungem la concluzia că e o coincidenţă când ne sperie prea tare ce-ar presupune faptul de a nu fi. Cert e că după aceea n-a mai fost cale de întoarcere.  Cathedral Plaza s-a prăbuşit peste biserica Sf. Iosif, BRD Tower peste America House, Arcul de Triumf s-a frânt în două, marcând sfârşitul tuturor victoriilor. Dealul Arsenalului s-a surpat iar Catedrala Neamului a devenit o imensă căsuţă de turtă dulce din care Timpul a gustat şi a zis că-i place. În schimb, Casa Poporului, cum i se zicea odată, a rezistat. Şi pentru prima dată de când fusese construită, chiar a devenit a poporului. A tuturor celor oropsiţi, rămaşi fără casă, fără părinţi, soţi, soţii sau copii. Fără speranţă. Cel puţin aşa a fost la-nceput. Între timp au “revendicat-o” Ceilalţi.

Noaptea e cel mai rău. După cutremur, curentul electric n-a mai venit înapoi. În blocurile rămase în picioare aprindem lumânări, ca pe vremea lui Ceauşescu. Tot la ele ne şi încălzim. Aprindem lumânările şi, dintr-o dată, afară e şi mai întuneric. Pentru noi, cel puţin. Pentru ei, e pe dos. Noaptea văd cel mai bine, aşa că noaptea ies la vânătoare. Noaptea e rezervată carnagiului. Mai nou au început să se mănânce între ei. S-au terminat rezervele de Neatinşi. Cadavrele, sau ce-a mai rămas din ele, rămân întinse pe caldarâm. Ceva le face să nu se descompună, ca nişte moaşte ale unei religii groteşti. Păsările se prefac că nu le văd, viermii întorc capul într-o parte ca nişte câini bine dresaţi. Ziua, când demonii dorm, unii dintre noi iau mostre ca să vadă despre ce anume e vorba. Dar spitalele s-au prăbuşit, doctorii sunt puţini şi tehnologia aproape inexistentă. Ca odinioară. Aşa că mergem pe ghicite, pe presupuneri, pe bâjbâite.

Mă numesc Bătrânu. Nu-i o poreclă, e chiar numele meu. Mircea Bătrânu. Ştiu, ştiu, seamănă cu Mircea cel Bătrân. Aşa-mi spuneau în şcoală, aşa mi-au mai spus unii şi după. Şi nu, nu sunt bătrân, sunt ceea ce altădată s-ar fi numit tânăr. Treizeci de ani. Neîmpliniţi. Deşi acum, cu barba mea lungă, ca de călugăr, arăt probabil de patruzeci. Înainte, când lumea era coruptă, când Bucureştiul era plin, gălăgios, murdar şi frumos, când supermarketurile ne vindeau E-uri, coloranţi şi conservanţi iar vinerea începea migraţia spre Valea Prahovei, lucram ca şofer de taxi şi încercam să termin o facultate. În timpul liber, dacă-l mai aveam, scriam la un roman. Pe Semplistă am cunoscut-o când am luat-o odată din Vitan s-o duc acasă, în Colentina. I-am zic că în Colentina stau şi eu. Am întrebat-o cu ce se ocupă. Mi-a spus că face sampling, cam peste tot unde e nevoie. I-am spus că, dacă vrea, poate să mă cheme oricând şi o duc oriunde. I-am lăsat numărul meu de telefon. Mi-a plăcut din prima. Dar ea nu m-a sunat. Au trecut câteva luni, timp în care am văzut încă o mie de feţe. Ochii ei azurii, mari, parcă tot timpul miraţi, îmi stăruiau în minte. Apoi, într-o noapte, pe la două, tocmai când mă pregăteam să ies din tură, am primit un telefon. Pe vremea aia răspundeam la orice apel, putea fi un client, un client bogat, un client generos care trebuia s-ajungă urgent undeva. Era ea. N-am recunoscut-o imediat. S-a recomandat Semplista. Aş fi râs dacă ea nu plângea. Cică fusese la o petrecere dată de patronul unei firme pentru care făcea sampling şi acesta se dăduse la ea. Dar nu cu vorbe, cu aluzii mai mult sau mai puţin deocheate. Se dăduse la ea şi, când văzuse că nu cedează, dăduse în ea. După care o dăduse afară. Era plin Bucureştiul de asemenea specimene. Şi de altele, mai rele. Banii îi făcuseră uşor iar acum trăiau cu impresia că puteau avea absolut tot ce-şi doreau. Şi ce-şi doreau era în primul rând să se fută. Voiau supermodele cu care să se-afişeze pe la petreceri mondene iar acasă să-i aştepte fete frumoase dar modeste, recunoscătoare că se-nduraseră să le arunce o vorbă. Voiau amante, una pentru fiecare zi, şi neveste din ce în ce mai tinere. Voiau să fie veneraţi, adulaţi ca nişte zei. Cei mai mulţi erau impotenţi, nu li se scula decât cu Viagra. Sifilisul îi bătuse pe umăr şi le promisese că se va întoarce. Erau răsfăţaţii zilei dar dedesubtul costumelor Armani colcăiau o mie de viermi. Deveneau imediat agresivi dacă erau refuzaţi. Din domnii manieraţi, mirosind a parfum, se transformau în nişte troglodiţi. Când se descălţau, mirosea a grajd. Ştiu asta pentru că unii o făceau la mine în maşină. Îi incomodau pantofii, le era dor de opinci. Dacă la volan ar fi fost o femeie, una frumuşică, aşa ca Semplista, i-ar fi cerut să tragă pe dreapta ca să i-o tragă. Unii voiau să li se sugă degetele de la picioare, imediat după ce se descălţau. Am dus şi câteva curve cu taxiul. Nu c-ar fi fost curve. Însoţitoare, se recomandau ele. Dame de companie. Unele erau fete deştepte cu două doctorate la activ dar doctoratele nu le deschiseseră nicio uşă. Altele ar fi putut s-o facă geloasă şi pe Heidi Klum. Se uitau la mine cu ochii lor migălos migdalaţi iar eu le vedeam ghinionul din priviri. Aşa ajunseseră să facă trotuarul. Le spun curve pentru că erau tratate ca nişte curve. “Mă speli şi pe mine pe picioare, drăguţo?  Nu, nu cu săpun. Cu guriţa, scumpete. Hai că tăticu’ n-are toată noaptea la dispoziţie.” Şi în timp ce degetele cu unghii lungi, gălbejite le dispăreau în gurile rujate ale companioanelor lor, ţopârlanii se căutau după puţulica sfrijită pe care, când o găseau, reuşeau s-o stoarcă de câteva picături de lichid puturos. Nu toţi erau oameni de afaceri sau foşti securişti. Unii erau politicieni. Senatori, deputaţi, preşedinţi de comisii parlamentare. S-a terminat şi cu ăştia. S-a terminat cu toţi.

Ştiam bine adresa pe care mi-o dăduse Semplista. Mai fusesem acolo. Cartier de ştabani, viloaice de prost gust, înălţate pe patru etaje. Din Loganul meu istovit, vedeam cum ochii încruntaţi ai BMW-urilor lucitoare mă priveau cu dispreţ. Am mai trecut de vreo două ori pe acolo. Acum toată putreziciunea a ieşit la suprafaţă. Ca să se admire în oglinda băltoacelor ori de câte ori plouă.

Am dus-o acasă. Acasă la mine. Astea au fost instrucţiunile. Pe drum şi-a mai revenit. Şi-a şters rimelul care-i cursese pe obraji, şi-a reîmprospătat rujul. Îi plăcea să se machieze. I-ar plăcea şi-acum. Nu făcuse facultate, ar fi vrut dar ai ei erau săraci, nu-şi permiteau, taică-său paralizase în urma unui accident şi trăia dintr-o pensie de invaliditate, maică-sa era casieriţă la un C.A.R. comunal, câştiga mai prost ca femeia de serviciu de la cea mai amărâtă bancă, iar ea, ea pur şi simplu era frumuşică. Micuţă de statură şi frumuşică, combinaţia ideală ca oamenii să nu se simtă ameninţaţi de făptura ei. Să nu se simtă ameninţaţi, în schimb s-o poată ameninţa cât poftesc. Nu era prima oară când i se-ntâmpla aşa ceva. Doar că de data asta individul nu se limitase doar la ameninţări. Îi rupsese ciorapii, îi rupsese chiloţii, voia s-o rupă în două. Locuiam singur pe vremea aceea. Taică-meu făcuse un cancer la pancreas care îl curăţase în câteva luni, iar maică-mea, după doliul de rigoare, se reculese, plecase la muncă în Italia şi se căsătorise acolo cu un italian bogat, lăsându-mă stăpân peste apartamentul copilăriei când credeam că viaţa e gogoaşă din care voi molfăi permanent. Din când în când mai aveam câte o musafiră, vreo colegă de facultate sau vreo tipă din cele pe care le luam în maşină. Alteori mai găzduiam vreun prieten certat cu nevastă-sa. Dar atunci eram singur. Şnur era pui, tocmai se aciuase în faţa blocului şi îi făcusem o căsuţă dintr-o cutie de carton. Am vrut să i-l arăt chiar atunci dar nu l-am găsit. Sus, i-am făcut o cafea şi i-am dat să bea o gură de whisky. Nu era foarte bun, ştiam asta, dar ea n-a comentat. Apoi am lăsat-o să vorbească. Mi-a povestit despre ai ei, de unde venea şi încotro ar fi vrut să se-ndrepte, despre o prietenă, Carmen şi despre motanul ei, Luţ. Despre Luţ mi-a vorbit cel mai mult. Mi-a plăcut că-i plăceau animalele. N-am făcut dragoste atunci, doar am dormit unul lângă celălalt. La un moment dat, am simţit căldura cum iese din ea ca un suflet şi vine să-şi facă culcuş lângă mine.

Lucra în mall-uri, în super- şi hypermarket-uri, în shopping city-uri şi galerii comerciale, oriunde şi oricând era chemată. Zeii capitalismului se pogorâseră asupra Bucureştiului şi peste tot unde îşi aruncaseră fulgerele de aur mai răsărise câte o construcţie. Nu stătea o clipă locului. Se mişca graţios din Titan în drumul Taberei, din Militari în Băneasa, din Berceni în Pantelimon. Nici la mine nu-i prea venea să stea la început. A trebuit s-o iau cu binişorul, s-o iau încet, să am răbdare, s-o îmblânzesc ca pe un câine bătut care şi-a pierdut încrederea în oameni. Am mângâiat-o şi i-am vorbit frumos. I-am spus că la mine e-n siguranţă. I-am cumpărat cadouri. Am mers cu ea prin magazine, i-am oferit flori. Dimineaţa îi pieptănam părul lung, ondulat, care se ciufulea peste noapte. Uneori din cauza mea. Ca o dovadă de încredere, mi-a umplut casa cu mostre, lucruri mici, esenţe preţioase. Eram Gulliver, în ţara eşantioanelor. Mi-a plăcut. Mi-ar fi plăcut să dureze.

În jumătate de an se mutase la mine cu totul. Îl luase cu ea şi pe Luţ, motanul birmanez care stătea mereu pe pervaz şi se uita la păsările de-afară, doar că acum pervazul nu mai era la unu ci la etajul zece. Când nu lucram, ne ocupam de Şnur. Vorba vine. Încercam să-l domesticim, să-l convingem să intre în casă. Dar nu reuşeam niciodată. Uneori dispărea cu zilele de credeam că l-a otrăvit cineva sau c-a dat o maşină peste el. Apoi se întorcea, viu şi nevătămat, şi mereu parcă un pic mai rebel. Crescuse acum, era mare, un tăciune cu blană, avea ceva de ciobănesc în el. Când am aflat că vor să omoare toţi vagabonzii, Şnur era plecat într-una din expediţiile lui. Poate dacă ar fi fost acasă, l-am fi luat mai mulţi vecini şi l-am fi urcat cu de-a sila în lift până la mine la zece. Sau l-ar fi dus Semplista la ţară. Nu l-am mai văzut de-atunci niciodată. Am doar câteva poze cu el făcute cu telefonul mobil la care, de când nu mai avem curent, n-am cum să mă mai uit. Nu c-aş vrea să-l mai văd. Sau poate aş vrea. Nu vreau să-l văd “zombi”.

Am rămas aproape singuri în bloc. În tot Bucureştiul, dacă mai suntem câteva mii. Neatinşii. Imunii. Supravieţuitorii. Împărţim capitala şi cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile cu creaturile întunericului. I-am numit Răuvoitorii. Urlătorii, le mai spun unii, pentru că adeseori le auzim urletele, în noapte, ca şi cum ar fi nişte lupi. Împieliţaţii, li se mai spune prin alte cartiere, Lighioanele sau chiar Întrupaţii. Ziua noi, noaptea ei, estul noi, vestul ei. În teorie. În practică, suntem pe cale de dispariţie. Mai întâi au fost zimbrii, lupii, râşii şi acvilele, acum a venit rândul nostru. Dar pe noi nu ne mai protejează nimeni. Nici măcar noi înşine. Mulţi s-au sinucis. Şi-au dat seama că nu vor putea trăi în noile condiţii şi au închis prăvălia. Nu înainte de a-şi fi omorât copiii. Altora le fuseseră luaţi dinainte, de Răuvoitori sau de Cutremur, aşa că n-au mai avut pe cine să omoare, alţii rămăseseră complet singuri, fără nimeni din familia de odinioară. La început, lăsau bilete de adio, apoi şi-au dat seama că nu avea rost să le mai lase. Şi aveau dreptate. În curând nu va mai exista nimeni care să le citească. Câţiva din cei care s-au omorât făcuseră parte din Echipele Morţii. Dacă nu se sinucideau ei, i-am fi  omorât noi probabil.

Nu ne ştim foarte bine. Mai mult din auzite. Mai mult după nume sau după reputaţie. Vizionarii, Dragonii NoiiVestiri, Neo-ortodocşii, Prorocii Mileniului, Asceţii Mântuirii, Frăţia Drepţilor, Cavalerii Apocalipsei, Ultra-credincioşii, denumiri optimiste, gândite la-nceput, când încă mai credeam că vom învinge. Ne-am stabilit în partea de est a Bucureştilor, sectoarele doi, trei şi patru. În Colentina suntem noi, Vizionarii, dar şi Dragonii, în Pantelimon, Neo-ortodocşii şi Frăţia Drepţilor, în Titan, Asceţii şi Prorocii Mileniului, în Balta Albă, Cavalerii Apocalipsei şi Ordinul Nepătaţilor, în Berceni, Ultra-credincioşii. Sau ce-a mai rămas din noi. În pofida numelor, nu suntem prea diferiţi unii de ceilalţi. Unele grupuri s-a întâmplat să fie mai mari, altele mai mici, unele mai bine înarmate, altele mai puţin dar toţi ne credeam un fel de Cruciaţi într-un război sfânt, apoi a venit Marele Cutremur şi am ajuns cu toţii nişte alcoolici debusolaţi, care aşteaptă să li se întâmple ceva ca să iasă odată din scenă. De fapt, n-am prea avut răbdare. De unde, la început, încercam să facem tot felul de alianţe, în final am ajuns să ne încăierăm între noi. Tipic românesc, nu? Poate. Sau poate tipic omenesc. Când ne-am dat seama că nu vom câştiga niciodată împotriva Lor (sunt pur şi simplu prea mulţi pentru câţi suntem noi), ne-a cuprins aşa o disperare, şi-o furie, şi-un necaz, încât n-am mai judecat cum trebuia. Ţineam morţiş să câştigăm împotriva cuiva, eram Neatinşii, virusul nu ne putea omorî, dar eram muritori. La o adică, ne cam plictiseam, trebuia să facem ceva, nu? Aşa că ne-am luat la bătaie, am atacat, am dat foc, am jefuit şi am violat şi uite aşa au mai murit câţiva. Apoi ne-am plictisit şi de asta.

E noapte acum. Am aprins lumânările şi scriu la lumina lor, la fel cum, pe vremuri, pe vremea lui Ceauşescu, îmi scriam lecţiile sau citeam. Într-un fel bizar, ne-am întors în anii aceia, aceeaşi preocupare pentru raţionalizare, acelaşi întuneric pe străzi, acelaşi frig în case. Dar în acelaşi timp, lumea e mai onestă acum. Cărţile nu mai pot fi măsluite. Agresorii nu mai pot pretinde că sunt pacifişti, prostovanii nu te mai pot păcăli că ei sunt minţile luminate, turnătorii nu mai pot susţine că-ţi sunt cei mai buni prieteni. Securistul nu te mai serveşte c-o ţigară înainte de-aţi trage una în meclă. Dacă-mi place ceva la lumea de astăzi e că nimeni nu se mai poate preface.

Scriu în fiecare noapte. Scriu şi beau. Mi-am făcut un obicei. Când măcelul începe să-şi urle furia pe străzi, eu m-apuc de scris. Aprind două, trei lumânări, mă aşez la o masă, iau un creion şi-o foaie de hârtie şi la lumina lor tremurândă, m-apuc de scris. Nu mă uit niciodată la ce-am scris cu o zi înainte. Nu mă interesează coerenţa. E fascinant însă, şi în acelaşi timp aproape pervers, să pun faţă în faţă liniştea cuvintelor, înşirându-se ordonat pe foaia de hârtie, cu ţipetele haotice de-afară. E sfidător. O mostră de subversiune, inutilă, inofensivă şi idioată. În acelaşi timp, nu sunt îndeajuns de subversiv ca să merg cu nesăbuinţa până la capăt, aşa că, înainte de toate, am grijă să acopăr fereastra cu o pătură, să nu se vadă lumina de afară. Dacă Răuvoitorii ar vedea lumina, ar găsi o cale să urce şi nu s-ar lăsa până nu m-ar rupe-n bucăţi. Sau m-ar transforma într-unul de-al lor. Le e foame, le e foame mereu şi sunt tot timpul furioşi. Dar cu pătura în geam, sunt invizibil. O fereastră întunecată, ca oricare alta.

Mi-am făcut o provizie înfricoşătoare de whisky şi bere, şi beau în ordinea asta. Beau mult. Uneori le combin. De obicei nu rezist mai mult de câteva ore, după care mă prăbuşesc, inconştient, pe saltea. Uneori, înainte de a cădea, prepar un cocktail Molotov şi-l arunc pe geam în dreptul unuia dintre mutanţi. Ceva se-ntâmplă cu ei de iau foc foarte repede. Din păcate, cele mai multe staţii de benzină au ars la Cutremur. N-avem foarte multă de irosit. Într-o vreme, când credeam că e o chestiune de timp până aveam să-i stârpim, improvizasem nişte aruncătoare de flăcări cu care ieşeam noaptea pe străzi. Ne pitulam pe după copaci, ziduri, maşini, pubele de gunoi, şi când îşi făceau apariţia îi împroşcam cu flăcări. Iar ei ardeau ca brazii. Ce vremuri! Poate într-una din incendierile astea, l-am ucis şi pe Şnur. Sau poate într-o zi, mă va ucide el pe mine. Deşi mai probabil este să fiu ucis de alcool. Sau de radiaţii.

„Pentru cine scrii?” mă întreabă Semplista. „Nu ştiu”, îi răspund. Scriu ca să mă aflu în treabă. Am scris deja un roman, de ce n-aş mai scrie unul?” Ştiu însă pentru cine nu scriu. Nu scriu pentru posteritate. Posteritatea e un arhaism. Nu scriu pentru cei care mai sunt încă în viaţă. Cei care mai sunt încă în viaţă nu dau doi bani pe ce scriu eu. Ar râde, ar arde, ar rade … toate paginile pe care le-am scris de pe faţa pământului. Nu scriu nici măcar pentru Semplistă. Ei i-am dat să-mi citească romanul, pe vremea când încă mai credeam c-am să-l public, şi nu i-a plăcut. Spunea că ce relevanţă au toate dialogurile acelea cu personajele pe care le întâlnesc eu în taxi? Spunea că dialogurile nu sunt veridice. „Dar sunt reale”, o contraziceam eu, „le înregistrez şi apoi le transcriu”.  „Atunci, nu ştiu”, zicea ea, fără să se sinchisească, „poate că literatură nu trebuie să fie neapărat o transcriere a  realităţii.”

Nu scriu nici măcar pentru mine, pentru sănătatea mea mintală.

Nu scriu pentru nimeni.

Scriu din acelaşi motiv pentru care beau.

Scriu pentru că pot.

Tocmai a venit Semplista să-mi spună că se doreşte o nouă întâlnire între clanuri. Oficial, securea războiului e încă dezgropată. Neoficial, suntem toţi terminaţi, adevăraţii zombi ai planetei, slabi, amărâţi, mai mult morţi decât vii, ziua târşâindu-ne picioarele pe trotuarele descompuse, noaptea ascunzându-ne ca nişte şobolani în văgăunele blocurilor şi caselor care mai stau în picioare. În ultima vreme a început un nou val de sinucideri. Foarte bine. Şi-atunci de ce să ne întâlnim iar? Au descoperit un leac pentru virus? Nu. Au descoperit vreo otravă, ceva cu care să-i putem anihila? Nu. Şi-atunci? Ştiu, sunt beat. Şi când sunt beat, sunt pesimist. Ca şi cum, treaz, aş avea motive să nu fiu.

P.S.

Uneori închid ochii şi parcă nimic din toate acestea nu-i adevărat ci doar o plăsmuire diabolică a unei minţi bântuite. Îi ţin închişi şi văd cum toate în jurul meu încep să dispară: pustiul Bucureştiului, dărâmăturile, Răuvoitorii şi sentimentul zădărniciei. Sunt undeva într-o pădure, într-un luminiş, aşezat pe o pătură, e cald dar mi-e bine. Îi văd pe Şnur şi pe Semplistă undeva în zare, două puncte în mişcare, pe fundalul unei liziere multicolore. Zâmbesc. Doar că ceva e dubios în povestea asta. Nu suntem la picnic, aşa cum mergeam odinioară, ceva e bizar, ceva e greşit şi când mă uit în jurul meu văd că nu sunt singur. Un bărbat tânăr, dar acum mort, zace pe spate la doi paşi lângă mine. Din cauza căldurii, muştele au început să i se plimbe pe faţă, hrănindu-se cu sângele proaspăt care-i năclăieşte figura. Mă uit mai atent şi văd că de fapt mortul sunt eu, şi-atunci îmi dau seama că nu le cunosc pe cele două fiinţe din fundal, că Semplista nu a venit cu mine ci cu el, tipul bâzâit de muşte, şi că, de fapt, femeia şi câinele îşi caută soţul, respectiv stăpânul. Iar acum că m-au localizat, îmi fac din mână şi se îndreaptă spre mine. Ceva mă ţine pe loc, aş vrea să mă ridic şi să fug, în schimb nu fac nimic, va trebui să mă apăr cumva dar în acelaşi timp ştiu că nu va fi necesar. Şi-atunci, viziunea sau visul se destramă iar eu mă trezesc, transpirat şi confuz, dar perfect convins că ăsta nu-i decât începutul.

Fragment din romanul omonim,
aflat în curs de elaborare

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Irina Rusu said:

    Florine, tu chiar eşti aşa de scârbit de lumea de azi încât îţi doreşti un „foc” purificator peste lumea asta (indiferent ca focul asta e cutremur, apă, mutanţi, orice, catharsis să fie!). Şi după cum descrii treaba asta, e chiar tentant! N-avea grijă, probabil e pe vine oricum, dar înainte de a vedea apocalipsa adevărată, e interesant de citit şi varianta ta. Spor si succes!

  • Florin Irimia (author) said:

    Multumesc, Irina. Periodic mai apare cineva care ne promite o apocalipsa dar ma indoiesc ca ea va veni, in 2012 sau mai tirziu. Totusi, speranta moare ultima, nu? :)))

  • Irina Rusu said:

    Da, speranţa într-o apocalipsă cum vrem noi, dar oricât de ispititoare e apocalipsa TA (din romanul tău, adică), adevărata le va potopi pe toate, aşa că eu tot mai sper mai degrabă într-o revoluţie de catifea.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.