Ochi negri de Halloween

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

O altă zi întunecată, ca cerneala simpatică pe fond negru sau ca umbra ce rămâne în oglindă după ce trăsăturile tale dispar. Horaţiu ieşi să returneze nişte cărţi la British Council şi parcă toţi concitadinii săi plănuiau să-l concureze pe Tod Browning cu al său Freaks, dar într-un mod ascuns. Spunea Horaţiu „ascuns”, pentru că nu era evident dacă totul era în mintea sa, dacă, altfel spus, microcosmosul său era spurcat sau chiar aşa era realitatea. Oamenii aveau ceva bălos şi ceva insistent, asemenea infirmilor care vor parcă să te blameze pentru handicapul lor. Privindu-i, Horaţiu se gândea că poate asistă la un carnaval medieval al nebunilor. Cu toate acestea, nu era nimic spectaculos în comportamentul lor: erau aceeaşi pensionari, care suspină după sacul de alimente de la OTV, aceiaşi zilieri unsuroşi, nebărbieriţi şi soioşi, care-ţi cer o ţigară cu falsă umilinţă sau, dimpotrivă, aşa-zişi domni cu aroganţa lor desăvârşită, de parcă ar spune „pe piatra mea de mormânt va scrie dr. ing. Pedrescu, iar epitaful meu va fi în latină”. O aroganţă ce nu te poate înşela că în ochii lor bătălia este deja pierdută.

Ziua era şi nu era obişnuită. Pe de o parte, Horaţiu era obişnuit cu vânzoleala citadină şi cu desăvârşita absenţă a unui scop, care organiza aproape matematic mulţimile. Parcă toţi cărau servieta cuiva, gonind spre o destinaţie incertă. Unde? Nimeni nu ştia … Pe de altă parte, tânărul simţea arhicunoscuta (pentru el) morfologie a unui atac de panică şi încerca să-l risipească, raţionalizând răul interior, care creştea în el. „De ce mi-e teamă? Dacă mă enervez, îi pocnesc pe toţi, ca Beethoven cu bastonul!” În afară de faptul că tahicardia era extrem de supărătoare (ca şi un fluture care îţi bate în locul inimii din 50000 de aripi), simţea cum o gheară îl strânge de gât, asemenea unui corb, care se ascunde în laringe şi apoi vrea să te găurească pentru a respira. „Asta era! Respiră pe nas! Încet, până la 10, apoi pauză şi din nou de la 1, precum călugării zen.” Trucul cu respiraţia funcţionă o vreme, tocmai când ajunse la British Council. Returnă cărţile, se mai uită puţin pe rafturi şi decise să nu mai împrumute nimic.

Când ajunse iar în stradă, anxietatea puse din nou stăpânire pe el, umbrele înserării nefiind de nici un ajutor de această dată pentru starea sa de spirit. „Îmi vor răul, vor să mă omoare …”, se auzi el gândind. „Toţi vorbesc despre mine şi ştiu cine sunt. Toţi mă cunosc, chiar şi aceste gânduri mi le cunosc. N-am nimic numai al meu”, continuă. Cu toate că îşi dădea seama că doar o fracţiune infimă din aceste gânduri posedă un adevăr probabil, nu putea să nu-şi dea glas adevăratelor temeri, fie ele mincinoase. „Trebuie să mă grăbesc acasă”, se căută prin buzunare „unde-i Xanaxul, când chiar ai nevoie de el?” … Ajungând pe bulevard, ceva din starea de spirit a oamenilor de pe stradă părea iremediabil alterat. Horaţiu îşi dădea seama că percepţia sa era probabil dependentă de adâncirea anxietăţii sale, de trecerea ei pe un nivel mai profund, dar … chiar aşa să fi fost?

De altfel, concitadinii păreau mai agresivi, de multe ori îmbrâncindu-l şi scuipându-l ostil din priviri. De cele mai multe ori, când chiar se întâmpla aşa ceva, adrenalina îşi spunea cuvântul şi tânărul încerca să-şi calce peste fundamentalul dispreţ şi „să dea din coate”, asemenea lui Cătălin sau drumeţului pocit, care, s-o spunem limpede, aveau skill-uri darwiniste şi s-ar fi descurcat în orice fel de junglă. Acum se simţea blocat, ca şi cum ar fi avut mâinile legate, ca şi cum l-ar fi plimbat un vraci voodoo în lesă şi i-ar fi spus „Pe-aici. Bun băiat. Nu-i voie, cretinule.” E clar, lumea se uita la el cu ură. O ură pornită din sentimentul de solidaritate al omului simplu şi normal faţă de alienat. O ură întărită cu mii de lanţuri, care-l pocnea peste faţă. „De data asta chiar înnebunesc. Poate ar trebui inventat un cuvânt pentru nebunia după nebunie”, îşi mai permise băiatul un respiro filologic, când ajunsese în Matei, chiar lângă catedrală. Îşi dădea seama că probabil anxietatea avea mai multe straturi, „dar ce urmează când tot cobori?”

Tulburat de proasta stare psihică, dar mai ales de uluitoare transformare a mulţimii, Horaţiu se gândi să se grăbească spre casă. O luă pe lângă Sora, spre Mărăşti, pe 21 decembrie, care, surprinzător, nu era aşa de populată. O băbuţă cu privire blajină era cât p-aci să-i tragă una cu poşeta. Băiatul o auzi parlamentând cu însoţitorul ei: „Groaznică-i beţia asta. – Asta nu-i beţie, dragă, ci mult mai rău …” De la un balcon, cineva aruncă un ghiveci chiar cu un metru în faţa lui. Când se uită în sus, văzu doar o perdea fâlfâind. „Stare de asediu, nu cred că mai ajung acasă”, murmură el. O tăie spre Iuliu Maniu, stradă aproape pustie, gândindu-se că e cât de cât în siguranţă, „dacă nu încep să mă atace chiar şi elementele…” Se mai linişti puţin şi rări pasul: parcă frica exala din el, ieşind în valuri. „Frica de frică de frică de frică …” După suprasolicitarea sa psihologică din mijlocul mulţimii, care părea că vrea să-l linşeze, simţea acum ceva ca o coroană deasupra capului; ca şi cum ai trece prin infern şi ai reuşi cumva să-l depăşeşti. Văzu grădina de vară părăsită dintr-o curte, aproape de Avram Iancu şi se opri să fumeze o ţigară, privind fascinat iedera. Nu-şi dădu seama efectiv cât timp trecuse (fumase poate două-trei ţigări?), dar când se îndreptă din nou spre casă, era deja noapte. Era mult mai calm, aproape senin şi mersul lui avea ceva mai lejer.

Deodată îşi dădu seama că nu ştia unde se află. „Aici trebuia să ies direct în piaţa Avram Iancu, dar, habar n-am cum, parcă sunt în Mănăştur sau în alt oraş.” Mai auzise de senili, care se pierd prin oraş, dar nu ştia să i se întâmple asta unui clujean de 25 de ani. „Keep going”, îşi spuse. „Măcar din curiozitate.” Părea că se află într-o stradă, care merge într-o direcţie opusă destinaţiei sale, spre vest, spre Oradea. „Păi atunci să mă întorc.” După vreo jumătate de oră de confuzie, în care fumase aproape întregul pachet şi în care trecătorii fuseseră fie absenţi, fie complet indiferenţi (ceea ce-l îndreptăţea să creadă că tot incidentul, mai puţin rătăcirea asta stupidă, era rodul imaginaţiei sale), ajunse în sfârşit pe strada Iuliu Maniu. „Păi de-aici am pornit. Nu mai înţeleg nimic.”

Trecu pe lângă librărie, pe lângă magazinul de electronice, pe lângă grădina de vară, unde se calmase (şi rătăcise!) ajunse în faţa bisericii din Avram Iancu. Aici, stupoare. Toată piaţa era ticsită de o mulţime înarmată cu lumânări (ca de Paşti, dar de mâine e noiembrie!) şi toţi îl priveau fix pe tânăr. Un aer greu, fetid expira mulţimea iar Horaţiu înlemni: nu mai avea în faţă oameni, ci demoni reîncarnaţi în oameni. Aveau ochi în totalitate negri, nu numai irisul, ci şi sclera, şi atunci când rânjeau, li se vedeau colţii, ascuţiţi şi supurând ceva mucilaginos. La început, Horaţiu nu înţelegea de unde vine huruitul acela. Înţelese apoi că mulţimea mârâia, dar nu ca o hoardă de lupi, ci ca un nor de lăcuste. Deodată, se făcu linişte. Ochii mulţimii se îndreptară brusc spre biserică. Horaţiu, foarte calm, profită de faptul că grămada de „oameni” nu-l încercuise şi se retrase încet spre intersecţia cu Maniu, de unde pornise. De la boxe se auzi un gâfâit scurt, apoi o voce de fumător psalmodie: „În numele meu ne-am adunat aici, în inima necropolei. Aduceţi jertfa, fraţilor.” Masele ridicară lumânările deasupra umărului şi intonară un Amin! viril, de parcă simţeai că se cutremură asfaltul. „În numele meu”, continuă tabagicul pe un ton mai puţin protocolar „prindeţi-l pe nemernic!”

Mulţimea aruncă lumânările şi se pregăti de asalt, într-o frenezie asemănătoare suporterilor lui U Cluj, când bagă gol în poarta CFR-ului. Tânărul, porni într-un sprint din Maniu spre Matei (un drum cu care se obişnuise) într-o dispoziţie chiar OK, considerând circumstanţele. În spatele lui auzi numai „Prinde-l, băi! Dă-i la nas! Pocneşte-l” şi mirosul pestilenţial care venea din urmă parcă-i dădea aripi. Trecu de Matei, apoi de BCU, intrând în câteva minute în Mănăştur. La un moment simţi un ghiont în umăr şi se prăbuşi. Încă unul: „Scoală, băi, boschetarul şi cară-te d-aici.” Era în grădina de vară, unde şi înnoptase şi portarul îl împingea cu o mătură: nu mai avea rucsac, portofel, permis de bibliotecă, avea numai pachetul de ţigări gol. „Mă car, mă car”, spuse Horaţiu buimac. „Dă, bă, o ţigară.” „Nu mai am.” Era plin de chiştoace în jurul lui. „Da ce-ai fumat aici, bă?” „Mai scuteşte-mă, nene”, i-o tăie Horaţiu şi se îndreptă în sfârşit spre casă. Era o zi însorită, chiar caldă pentru toamnă şi voioşia naturii părea să spulbere orice coşmar. Grăbi paşii spre Avram Iancu, neremarcând mârâitul portarului şi ochii lui absolut negri.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.