Ochii Himerei

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 19 ( decembrie, 2011 )
Autor:

— Şoimane, du-te degrabă şi adu-ne Chimaera! spuse împăratul, de la înălţimea tronului, sabia lui întinsă atingând creştetul plecat al viteazului.

Curtenii, de o parte şi de alta a sălii cetăţii de scaun, închipuiau o armată de statui. Razele blânde ale soarelui forţau cadrele înguste şi prelungi ale ferestrelor, dând în vileag părinteşte neînsemnatele păcate, altfel nevăzute, ale curăţiei uriaşei săli, în chip de fire de praf aflate într-o veşnică plutire. Tot ce se auzea erau trilurile vesele ale păsărilor, ce nu ţineau seamă de măreţia momentului, dar se aflau în armonie cu uşurarea de pe feţele dregătorilor: împăratul luase o hotărâre singur de această dată, într-o chestiune foarte importantă pentru ţară, punându-şi chiar coroana drept chezăşie. Iar de înţelepciunea lui erau mândri toţi supuşii, fie ei mici sau mari, săraci ori bogaţi.

Tot mai multe veşti ajungeau la urechile stăpânirii, cum că împărăţiile care reuşiseră să-şi aducă la curte o „chimaeră” înfloriseră cât altele într-un veac sau mai multe, şi împăratul se temea că, până să se cerceteze cum se cuvine pravilele fiecărei moşii pentru a se vădi, în cele din urmă, adevărul – unii învăţaţi socotind că un asemenea lucru ar fi spre propăşirea împărăţiei, iar alţii, că spre pierzare –, vecinii săi i-o vor lua înainte.

Astfel, Şoimanul plecă într-o nouă căutare, privit cu încredere şi respect de oamenii cu inima bună şi cu teamă şi invidie de cei haini.

Toţi ştiau un lucru: că nu era ca ei, şi umblau tot felul de vorbe despre el: de ce nu avea şi el casa lui, ce era cu acel paloş mare, dar drept, cu mâner nemaivăzut, pentru două mâini şi cu o apărătoare dreaptă pusă de-a curmezişul… şi mai ales cu ce puteri răzbea el prin toate încercările.

Unii credeau că numele i se trage de la faptul că ar fi înzestrat cu agerimea şoimului, astfel reuşind să găsească tot ceea ce de obicei este de negăsit. Iar alţii, că ar fi stăpân peste un număr de şoimi sau chiar peste tot acest neam păsăresc, al cărui grai l-ar şti şi care îl ajută oricând doreşte.

Ce-i drept, până atunci nimic sau nimeni din ceea ce el a fost trimis să găsească nu a putut nici să se ascundă de el şi nici să-l învingă, dar, spre deosebire de oricare altul în locul lui, niciodată, înainte de a pleca, nu se bizuia numai pe sine şi nici nu era sigur că va reuşi. Iar acum, pornind spre necunoscut, îşi simţea sufletul mai golit ca niciodată.

Părăsi cetatea, după care, la adăpost de ochii lumii, descălecă şi, cu fruntea plecată, privind cu luare-aminte la firele de iarbă din cale, îi veniră în minte zâmbetele şi privirile de care se bucura adesea din partea semenilor săi. Apoi, ca pentru a se îmbărbăta, gândul îl duse la începuturile lor, singurul punct din timp de care ştia, de vreme ce acum nu avea încotro să se îndrepte, iar despre viitor cu atât mai puţine putea spune.

Cum ar fi fost dacă, cu toţii, nu ar fi existat? Însă purtau cu ei sămânţa începutului, aceasta dându-i de înţeles că o situaţie de cumpănă, precum cea de faţă, nu era decât un alt moment în timp, o întrebare ce poartă, strâns legată de ea, un răspuns. Dar ce trebuia să facă pentru a trece mai departe? Să pună întrebarea în felul potrivit?

Îşi lăsă mâinile libere în atingerea palelor de vânt şi a ierbii înalte ce-l înconjura. Ca să poată urca în înaltul cerului, ştia că trebuia mai întâi să se coboare în străfundurile pământului pentru a găsi temeiul ce trebuia găsit, pentru a putea găsi în sine un temei…

Era gata să dea tot ce avea, îşi deschidea sufletul fără să mai păstreze nimic pentru el, în dorinţa de a izbândi şi de această dată de dragul celorlalţi, care aşteptau ca nişte copii. Şi el era copil!

Însă el Îl cunoştea. Îi căutase adevărul, nu numai dincolo de capătul pământului, ci şi aproape, atât de aproape! Cum începuse totul? Pusese o mică întrebare potrivită? Şi primise un mic răspuns? Însă de atunci învăţase multe, ca un pui de şoim de la tatăl său. Şi, pentru a-i putea pricepe din ce în ce mai mult lumina, învăţase cum să-i ceară tot mai multă lumină. Înţelesese că nu-L putuse simţi aproape şi nu se putuse ridica în înaltul cerului din cauza propriei lui greşeli, şi de atunci aceasta devenise doar o greutate din trecut de mult aruncată la pământ, precum un şoarece care încearcă să se ascundă de o pasăre de pradă cu ochii veşnic la pândă.

*

Cuvintele îi veneau parcă singure, mărturisind trăiri din ce în ce mai adânci, un izvor ce unea pe „aici” cu „acum”, dând parcă viaţă unor făpturi nevăzute ce se învârteau în jurul lui, pentru ca apoi să se ridice spre cer…

Iar de la o vreme îşi dădu seama că nu mai este singur. Încet-încet, parcă începea să-şi ia zborul – nu el însuşi, însă era ca şi cum toate simţurile i se înălţau în văzduh şi pătrundeau peste tot în jur, de unde putea vedea, auzi şi mirosi orice mişcare sau zgomot. Ştia de vulpea aflată la pândă, colo, departe înspre miazăzi, sau de lupul acela care încă nu-l adulmecase, cale de două leghe spre răsărit. Iar despre oameni ce să mai vorbim, nici nu era nevoie să-i vadă ca să ştie unde sunt sau câţi sunt. De asemenea, îl bucurau sau îl întristau felul în care întâmplările la care era martor îndepărtat se potriveau sau nu cu lumea făcută din iubirea începutului.

În codru îi plăcea cel mai mult, în acea linişte veche parcă de la alcătuirea lumii. Aproape de inima lui, toate îşi aduceau ruga lor, sub forma unui zâmbet nesfârşit. Iarba era liniştită şi fericită că trăia şi nu îi părea rău de moarte. La fel şi frunzele, copacii şi animalele.

*

Călătorea deja de mai multe zile şi, din ce în ce mai mult, parcă îl cuprindea o amorţeală şi puterile începeau să-l lase. La un moment dat, vremea se răci, cerul se întunecă şi se dezlănţui furtuna. Dar mai mult îl durea singurătatea în care parcă se afunda. Nu înţelegea ce era cu acea vreme potrivnică ce îi culca la pământ simţurile şi de ce era astfel pedepsit. Dar de data aceasta nu primea niciun răspuns, doar ploaie, vânt în stare să culce brazii şi fulgere ce rupeau cerul. Se simţea mai părăsit ca oricând, în voia stihiilor oarbe, mai oropsit decât fiarele pădurii, care îşi aveau rosturile lor chiar şi în mijlocul unor astfel de urgii. Se gândi fără să vrea la acea creatură pe care trebuia să o găsească, însă nu putea întrevedea nimic, tot ce ştia era că nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva, indiferent de orice avusese el de înfruntat până atunci: fiare, monştri sau demoni.

*

Tot rătăcind el, într-un târziu zări în depărtare o casă. Când ajunse în apropierea ei, strigă, să vadă dacă era cineva. Îi ieşi în prag o băbuţă.

— Ziua bună, măicuţă! Eu sunt Şoimanul!

— Bună să-ţi fie inima, viteazule! Tare mă bucur să te văd! Dar descalecă, stai un pic să te mai întremezi, îmi pare că ai avut parte de un drum greu…

— Mulţam!

Pe când mânca, bătrâna, bucuroasă, exclamă:

— Şi ai venit să ne scapi de Dihanie, nu-i aşa?

— Ce dihanie? întrebă el.

— Aceste locuri sunt bântuite de o fiară pe care nimeni nu a putut-o vedea la faţă, darămite înfrunta şi care omoară fulgerător pe oricine îi iese în cale, fie om, fie animal. Ba poate nici nu o fi una singură, ci mai multe …

Voinicul se gândi că nu degeaba îl adusese Făuritorul acolo, şi se hotărî să plece să vadă ce era cu acea fiară.

— Hai să-ţi descânte baba, să ai parte de noroc!

Şoimanul o opri cu un gest blând. Se ferea de acel „bine” rece şi scurt adus de descântece, rupt de legăturile cu făpturile şi cu Făuritorul şi care putea veni oricând cu furie înapoi să-şi ceară plata.

Prin urmare, îşi lăsă calul în grija bătrânei şi o porni pe jos. În pădure domnea o linişte de mormânt. Nicio făptură nu-şi mai povestea viaţa sau poate că el era cel care nu mai auzea nimic. Şi nici în înaltul cerului nu se mai putea ridica cu mintea, ci, cel mult, la înălţimea copacilor mici, şi asta doar atunci când suspina cu durere, din milă pentru oameni, sub povara negrelor bănuieli.

Pe drum găsi, din loc în loc, leşuri de oameni şi, de la o vreme, numai de animale.

Şi, într-o poiană, se văzură, în acelaşi timp. Iar el începu să se minuneze. Pentru că dârele de moarte din aer, deşi cu greu întrezărite, îi arătau că acela era făptaşul. Şi pentru că nu mai întâlnise până acum jivine care să ucidă fără trebuinţă şi nici urşi care să vâneze atât de mulţi oameni.

Acum ursul alerga spre el, spumegând, cu ochii înroşiţi. Era cu mult mai mare şi mai iute decât un urs obişnuit şi părea a fi furia întruchipată. Oricui în locul viteazului i s-ar fi tăiat picioarele, însă el vedea bine cum animalul, în orbirea lui dincolo de fire, de data aceasta îşi chema propria moarte; şi altfel nu se putea.

În ultima clipă evită ciocnirea, sabia străluci şi, dintr-un salt, făcu să cadă capul ursului de pe umerii uriaşi ai acestuia.

Dar apoi, în loc de obişnuita uşurare, începu să îl ajungă un soi de sfârşeală; nu înţelegea de ce observase ursul atât de târziu şi, în acelaşi timp, ceva îi spunea că lucrurile nu se terminaseră aici.

Se simţea iarăşi singur şi mic – mai singur şi mai mic ca oricând. Străin ierbii, copacilor, vântului. Gâzelor şi animalelor. Şi din nou nu mai ghicea prezenţa părintească a Făuritorului.

În acelaşi timp, ceva nemaiîntâlnit se petrecea cu el. Parcă fiecare părticică a trupului său era atinsă de un fel de freamăt şi începea să gândească oarecum mai plat, dar totuşi ager. Astfel, începu să caute ceva care să-l facă să înţeleagă ce se întâmplase cu ursul. În scurt timp ajunse la peştera fiarei şi, dintr-o dată, ştiu că trebuie să fie cu luare-aminte. Ceva apăsător ocupa un colţ al vizuinii, ascunzând o putere mai mare decât a oricărei alte făpturi întâlnite până atunci şi lumina peştera în culori vii. Prin urmare, se feri să privească într-acolo, chiar dacă era atras să o facă. Ştiu imediat că ajunsese la capătul căutărilor. Totul îi spunea că după acel ceva venise el până acolo. Fără să mai stea pe gânduri, îşi aruncă pelerina peste ciudatul lucru, mare, cât l-ai cuprinde cu braţele întinse, rotund şi foarte greu, făcu o targă din ramuri de copaci, de care îl legă şi o porni înspre casa bătrânei, târând targa după el. Acolo, sătenii, fericiţi că i-a scăpat de monstru, îi dăruiră o căruţă, pe care aşeză trofeul şi plecă.

De unde înainte ocolea aşezările umane, acum trecu prin toate târgurile aflate în drum. Locuitorii îl aclamau, văzându-l biruitor încă o dată, în folosul lor.

Când ajunse la cetatea de scaun, împăratul ordonă o petrecere de trei zile şi trei nopţi în cinstea viteazului şi a comorii găsite de acesta. Chimaera fu fixată tocmai în vârful turnului celui mare al cetăţii, astfel încât să vegheze asupra tuturor. Deja un soi de veselie plutea în aer şi toată lumea alerga să o privească. Uriaşul giuvaer cu mii de feţe strălucea în tot atâtea culori aprinse, fie zi, fie noapte. Aceasta fu ultima amintire a Şoimanului, el fiind apoi trimis spre alte zări.

*

Trecură câţiva ani şi încă nu izbuti să ducă la bun sfârşit această nouă însărcinare împărătească. Când şi când, puterile sale, cele izvorâtoare din simţuri, pâlpâiau ca o flacără firavă, şi aceasta atunci când nu erau stinse cu totul. Însă, pentru a găsi ceea ce fusese el trimis să caute, nu era de ajuns. Dar nu ştia ce este renunţarea, şi nici nu cădea în deznădejde, gândind că, astfel, îi era pusă credinţa la încercare.

Despre toate acestea oamenii nu bănuiau nimic, deoarece şi aşa era neîntrecut în luptă şi oricine ştia că se putea bizui pe destoinicia sa. Din acea vreme a rămas el cunoscut ca un călăreţ singuratec ce venea în apărarea celor în primejdii şi nevoi, ceea ce-i spori şi mai mult faima.

Pe măsură ce timpul trecea, îi ajungeau la urechi tot felul de lucruri nemaiauzite legate de cetatea de scaun: ba că cei de acolo mutaseră dealuri şi construiseră aşezări de o sută de ori mai mari decât vechea cetate, ba că aruncau pe foc toţi codrii din împrejurimi şi orice le cădea în mână, pentru a pune în mişcare machini noi, ce construiau cărămizi uriaşe sau măgăoaie lungi şi late de o poştă care le foloseau la clădit… şi multe altele pe care le pricepea încă şi mai puţin.

Nu se gândise să se întoarcă din ruşinea de a i se înfăţişa împăratului cu mâna goală, dar începea să-şi dea seama că, tot rătăcind fără rost, nu o va scoate la capăt. Aşa că, într-o bună zi, se hotărî să meargă la curte, poate acolo va mai afla ceva nou care să îl ajute în căutarea sa.

*

Ajuns printre ai săi, nimeni nu-l băgă în seamă. Ce să mai vorbim că nu se mai salutau cu: „Slăvit fie Făuritorul!” De fapt, avea să vadă că nu îşi mai spuneau nicio vorbă, decât dacă aveau ceva de făcut împreună. Cu toţii erau grăbiţi, palizi şi morocănoşi şi alergau de colo-colo. Nici nu isprăveau bine ceva, că se şi apucau de altceva, fără de odihnă.

În cetate şi la curte, la fel, nimeni nu avea timp de nimic şi împăratul însuşi i-a trimis vorbă că nu-l putea primi.

De-abia într-un han putu afla mai multe, vinul dezlegând limbile unora. Mai întrând în vorbă cu câte cineva, mai trăgând cu urechea, află că se îmbogăţiseră cu toţii în ultima vreme, negoţul cu alte împărăţii înflorind. Însă, cu toate acestea, avea să observe că se plângeau tot timpul: ba de femeile lor, ba de averile lor, ba chiar de ei înşişi.

Pe măsură ce îi auzea şi tot plimbându-se prin vechea cetate avea să-şi dea seama că, de fapt, nimic din ce fusese înainte nu le mai făcea plăcere. Toate obiectele făurite nemijlocit de mâna omului ajunseseră de ruşine şi nu le sufereau decât pe cele făcute de machini. Hainele li se schimbaseră cu totul, fiind croite din materiale strălucind în toate culorile, iar ei umblau mai degrabă dezbrăcaţi.

Frumos era pentru ei doar ceea ce nu aveau… şi chimaera. De fiecare dată când simţeau că nu mai au pentru ce trăi, îşi ridicau ochii la strălucirile ei din vârful turnului şi aceasta îi făcea să ardă din nou după frumuseţi şi plăceri nebănuite.

Iar de răbdare sau îngăduinţă, ce să mai vorbim? În cele câteva zile cât mai aşteptă să intre la împărat, Şoimanul se convinsese că, dacă le-ar fi stat în putere, s-ar fi purtat între ei precum fiarele sălbatice cu prăzile lor. Jignirile făceau legea şi nu o dată fusese martor la împrejurări în care cei slabi erau atacaţi de cei puternici fără ca nimeni să pară a fi supărat de ceva, ba chiar amestecul lui era cel privit cu neîncredere. Iar sângele rămas pe caldarâm nu se obosea nimeni să-l mai şteargă. Numai o tainică şi subţire ruşine îi mai împiedica să se războiască deschis între ei.

Fiecare căuta, bănuitor, să se pună la adăpost de năzuinţele altora, mai ales că portul armelor fusese interzis de stăpânire.

În acelaşi timp, ostaşii, prin numărul lor crescut şi prin arme pe care el până atunci nu şi le putuse închipui, ajunseseră mult mai temuţi, dar îşi făceau apariţia doar dacă o cereau interesele stăpânirii.

Pe străzi ţinându-se mai tot timpul spectacole, putu să vadă mai îndeaproape acele arme, cu care oştenii trăgeau în aer. Avea să-l lămurească cineva că acestea erau de două feluri: unele scoteau foc şi fum, precum cele folosite la festivităţi, iar altele aruncau bucăţi de metal care puteau omorî imediat un om. Reuşi să treacă, fără să dea de bănuit, pe lângă un grup de ostaşi care se antrenau: într-adevăr, săgeţile lor de foc erau cu mult mai rapide decât cele obişnuite…

Bine a făcut că şi-a ferit mereu ochii de chimaeră! Se pare că aceasta îi învăţa pe oameni să privească tot ce le-ar putea face plăcere cu o dorinţă mistuitoare, dându-le astfel acest blestem al căutării fără de sfârşit. Iar alte plăceri, precum aceea de a da, îi făcuse să le uite… Ba, se vede treaba că îi învăţase în aceeaşi măsură să fugă mai abitir de orice suferinţă sau efort, dacă nu ar aduce cu ele vreun câştig grabnic – suferinţă şi efort fără de care înainte niciun voinic nu putea trăi.

Văzu că, deşi nu-şi dădeau seama cât de nefericiţi erau, pe undeva, le era frică de vederea acelei neîmpliniri ce îi rodea pe dinăuntru, ca de o umbră care, dacă i-ar prinde, i-ar face să se dea de ceasul morţii. Şi, cu cât îşi căutau scăparea mai mult în ochii chimaerei, cu atât creştea mai mare acea umbră care-i urmărea.

Toată această fugă neobosită după ceva şi de altceva făcea să le ardă lumânarea vieţii mult prea repede – nu este de mirare că cei pe care-i ştia de-o seamă cu el, acum nu mai erau decât nişte moşi gârbovi. Dar şi aşa, trăiau numai din aşteptări, speranţele părând a fi singurul lucru care îi ţinea în viaţă.

*

Ce să facă? Nu se mai simţea deloc bine în cetate. Toate rosturile pe care le ştia el se schimbaseră. Aştepta să-l primească împăratul şi, atunci, să-l întrebe despre toate câte se întâmplau în ţară. Pe de altă parte, până la urmă, oamenii aveau ce şi-au dorit, aveau mereu ce îşi doreau…

Odată începu să cugete adânc la toate acestea, ca la nimic altceva în toată viaţa sa. Lucrurile începură, treptat, să dispară din jurul lui. Nu mai exista decât o imensă iubire, împletită cu durere şi cu o adâncă umilinţă faţă de Făuritorul lui. Se făcea că fruntea i se întindea cât jumătate din bolta cerului, iar la cealaltă jumătate privea ca la un spectacol. Locurile erau aceleaşi, hanul şi clădirile, însă peste tot plutea un soi de ceaţă cenuşie, sub cerul negru colindat de nori, în vreme ce, din vârful turnului, strălucea un soare roşiatic, ca de tăciuni viu aprinşi, ce trimitea mii de braţe, fiecare învăluind câte un cap de om şi intrându-i înăuntru prin ochi. Capete cu priviri fixe. Guri încleştate. Mâini care nu mişcau. Picioare ce nu atingeau pământul.

Iar apoi îi veni în minte un salut de început de luptă din vechime, ce se striga cu sabia în mână: /toti sun bon sik/ binuvit aimar bed elios piet ia/ ditis deu ius denoiu ida eterere pevitit!*

Şi, brusc, se ridică de la masa din han, mâinile i se încleştară pe sabia lui cu două tăişuri, pe care o ţinea învelită în pânze, aruncă plata şi-şi dezlegă calul. Un suflu nou îi umfla pieptul, ca un curent mult aşteptat de corăbieri după o îndelungată perioadă de nemişcare. Toate gândurile sale ajunseră la un capăt. Şi atunci venise şi răspunsul, care nu este de la om.

Inima începu să-i bată de să-i spargă pieptul. Ca un clopot uriaş din trecut.

Mureau în fiecare zi câte puţin şi ce se năştea din ei era umbra umbrei de ieri…

Şi toate acestea din cauza lui! El adusese chimaera şi nu pricepuse cele ce-i dăduse de înţeles Făuritorul… Iar ei singuri, din acea stare, nu mai puteau ieşi.

Încălecă şi o porni agale înspre turnul cel mare.

Pe măsură ce se apropia de el, soldaţii se adunau ameninţător, privindu-l cu neîncredere – de multă vreme, nimeni nu mai mergea călare în cetate…

Dar şi el se uita atent la ei şi la armele lor. Aveau platoşe mai uşoare şi, cu siguranţă, mai rezistente decât cele vechi.

*

Trebuia să găsească cuvinte despre moarte şi gânduri rămase neatinse de umbra acesteia.

„Cu puterea ta cea fără de moarte dai naştere necontenit vieţii, de unde izvorăşte puterea, ce reaprinde la rândul ei suflarea…”

Se opri cât mai aproape de ei.

Încet, lăsă să-i cadă pelerina lungă şi rămase în straiele cu blazonul cunoscut şi cu sabia cea lungă într-o mână.

Toţi cei aflaţi în preajmă se opriră din ceea ce făceau şi priveau înmărmuriţi. Continuă să-şi spună în gând:

„Vino din nou

În împărăţia ta de aici

Şi ne înlocuieşte foamea şi setea izvorâtoare din chimaeră

Cu cele pe care ni le-ai dat din începuturi…

Soldaţii strânseră rândurile. Nu-l cunoşteau, dar mulţi dintre ei crescuseră cu legende şi poveşti despre el şi acum această amintire îi făcea să tremure. Aşa, singur şi călare pe masivul cal alb, liniştit, stând drept şi cu zâmbetul pe buze, Şoimanul părea ca un fel de uriaş care avea de-a face cu o mână de pitici… Şi, ce era mai înspăimântător, el arăta aproape la fel de tânăr ca şi ei. Îşi şopteau unii altora că acele vremuri au apus, şi-şi strângeau nervos armele în mâini. Deşi erau mulţi, din ce în ce mai mulţi.

Soldaţii trăiau un coşmar necunoscut: nu cumva luptau împotriva a însuşi Făuritorului, a aceluia alungat din minţile lor, dar care acum, iată, venea să-i bântuie? Însă îşi mai găseau îndreptăţire în slujirea lor faţă de împărat şi în datorie.

— Stai! Unde mergi?

—Să-mi repar greşeala! tună vocea voinicului, drept răspuns, mai mult pentru el, arătând cu sabia înspre miile de lumini ce zvâcneau în vârful turnului conic, de unde începuse să se audă un vuiet mocnit.

Îi răspunse, din spatele oamenilor săi, însuşi comitele curţii:

—Ordin de la împărat! Nimeni nu are voie să se apropie de turn! Şi mai ales tu, Şoimane!

— Împăratul este ocupat acum! le răspunse, aruncând o privire înspre ferestrele mari ale palatului. Şi vocea lui răsună din nou:

— …m-oi înţelege eu cu Măria Sa, după aceea!

Mai avusese el de-a face cu pâlcuri de oşteni, dar acum nu ştia ce va fi. Însă acesta era doar un mic gând, un fir, pe lângă o întreagă ţesătură ce tocmai lua formă…

… şi ne scapă de chimaeră şi de toate lucrurile şi gândurile ei!”

Toate începeau parcă să se mişte din ce în ce mai încet, pe măsură ce simţurile i se subţiau, luându-şi zborul departe, sus în cer şi jos, pe pământ. Astfel încât începea să priceapă dâre de viaţă şi de moarte, drumul fulgerător al săgeţilor de foc, broboanele de pe frunţile oştenilor, tremurul degetelor, privirile unora care mărturiseau că nu-l vor ochi…

Ei, bizuindu-se pe noile lor arme, renunţaseră la săbii şi suliţe şi ştia că, în scurt timp, odată ce va străbate distanţa ce-i separa, nu vor mai fi o ameninţare. Calul va fi căzut răpus înainte de a ajunge la scări… Vor vedea că nu a fost fermecat, îşi spuse.

Privitorii, încremeniţi şi ţinându-şi respiraţia, se gândeau la un singur lucru: cine va fi mai iute, Şoimul cel dat uitării sau acele arme cu foc născocite de ei?

Şi, ca în vis, făcu un semn tainic cu mâna, îşi încordă picioarele şi ridică încet sabia…

Însă atunci, în acea secundă cât toată cetatea de grea, liniştea fu spartă de un tropot de cal.

Toţi se întoarseră şi văzură mantia lungă, groasă, cu roşu, verde şi margini albe a împăratului. Care se îndepărta în viteză, cu capul gol.

Îşi recunoscuse greşeala şi plătise zălogul.

Dar aceasta nu l-a abătut pe Şoiman de la gândul său. Descălecă repede şi, făcându-şi loc printre ostaşi, intră în turn. Încă de la început fu izbit de un puternic miros de pucioasă. Şi, pe măsură ce urca în grabă treptele, aerul era din ce în ce mai cald.

Ar fi putut să o termine acum pentru totdeauna cu veşnicele greşeli ale împăraţilor şi dregătorilor… Dacă ar face cale-întoarsă, ca să-i ia locul pe tron fiului de împărat, era sigur că, atât poporul, cât şi oştenii i s-ar fi supus cu bucurie. El ar conduce cu adevărat spre binele tuturor… şi ar fi în puterea lui să se folosească de chimaeră; poate ar mai trebui lăsată o vreme, de ce să dea cu piciorul la atâta bogăţie pentru ţară, şi apoi unii ar putea fi ţinuţi ocupaţi, să nu aibă timp să urzească împotriva acelei armonii. Sau măcar ar putea fi păstrată pentru răufăcători…

Se opri ca să se gândească mai bine, dar, când să încuviinţeze unele din acele gânduri, nu mai văzu în jur altceva decât nişte tentacule uriaşe care stăteau gata-gata să-i intre în cap. Şi pricepu că gândurile nu fuseseră ale lui. Mulţumi protectorului său şi începu să urce şi mai repede decât până atunci. Ajuns pe platformă, îşi acoperi la timp ochii de valul de aer fierbinte ca focul care îl împresură, însă apucă să vadă, fulgerător, acoperişul, susţinut de cei patru piloni. Într-un zgomot asurzitor, nenumăratele lumini ale creaturii începură să se mişte cu o viteză nebunească. Între timp, el îşi trase cuşma pe toată faţa şi, cu mânecile trase peste mâini, se năpusti la un stâlp, în care începu să repeadă straşnice lovituri cu sabia sa cea mare până ce acesta se frânse. În timp ce acoperişul, cu chimaeră cu tot, se clătina, el, în fugă spre ieşire, lovi din toate puterile cu piciorul un al doilea stâlp, după care se adăposti pe scări în jos. Imediat, construcţia se prăbuşi cu zgomot, într-un nor de fum şi praf, zgâlţâind din temelii întregul turn. Dar nici nu căzu bine, că viteazul îşi făcu loc printre dărâmături şi, într-un efort supraomenesc, prinse a se opinti în acoperiş până ce îl împinse dincolo de creneluri, în prăpastia fără fund ce se căsca în spatele turnului.

*

Apoi, unii zic că chimaera, ca un duh necurat ce se dovedise, nemaiavând cum să păcălească pe nimeni, se făcu nevăzută, întorcându-se în iadul de unde a venit.

Iar alţii cred că zace şi acum în fundul prăpăstiei, de unde aşteaptă ca oamenii să uite şi să vină să o urce din nou la loc înalt, pentru a domni iarăşi peste ei…


* „Toate sunt bune aşa cum sunt! Cel bun primeşte răsplata faptelor sale şi aici şi în lumea de dincolo, iar cel rău va fi, tot îndoit, pedepsit!”

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Povestire – Ochii Himerei, în Revista Suspans, nr. 19/Decembrie 2010 « Alexandru Dan said:

    […] http://suspans.ro/literatura/proza/ochii-himerei Share this:TwitterFacebookLike this:LikeBe the first to like this post. […]

  • polimedia.us/fain said:

    Ochii Himerei – Suspans-ro…

    „Toţi ştiau un lucru: că nu era ca ei, şi umblau tot felul de vorbe despre el: de ce nu avea şi el casa lui, ce era cu acel paloş mare, dar drept, cu mâner nemaivăzut, pentru două mâini şi cu o apărătoare dreaptă pusă de-a curmezişul… şi mai ales cu c…

  • Cei mai buni şi activi din 2012 « Scriptorium said:

    […] Alexandru Dan, cu prozele Ochii himerei, Jurnalul sfârşitului, publicate în Gazeta SF, Suspans şi Nautilus. Autorul acordă de multe […]

  • mai buni şi activi 3 « Scriptorium said:

    […] 21. Teo Tucan, cu prozele Teroarea din ceaţă, Sub semnul colţilor şi  Pânza vie, primele două publicate în Gazeta SF, cea din urmă în Suspans. Şi în cazul lui Teo Tucan observăm îmbunătăţiri, atât în privinţa stilului cât şi a temelor adoptate. Prea multe lucruri de reproşat nu sunt, autorul trebuie doar să continue pe drumul pe care l-a ales.  […]

  • buni şi activi 4 « Scriptorium said:

    […] 11. Sergiu Someşan, cu prozele Mica mea contribuţie la sfârşitul lumii, Planeta ieftină, Întâlnire cu dragonul şi  Eu sunt Gică, una apărută în Helion Online, celelalte în Gazeta SF. […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.