Offline – mai sigur?

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

Două luni. Atât m-am chinuit să-i dau de cap prostiei ăsteia de poveşti. Şi acum sunt aici, cu o ceată de bloggeri care se văd pentru prima oară. Sunt peste 20 de indivizi, de toate vârstele şi din aproape toate zonele ţării, iar eu nu îl ştiu decât pe unul dintre ei şi doar ca nume, poză şi discuţii online. Mă aşez pe-un fotoliu în sufrageria pensiunii şi îi las să vină toţi, să-şi ia camerele în primire.

Acum mai bine de trei luni, scumpul meu unchi – încă preşedinte şi încă în viaţă – m-a rugat să mă ocup de un blog. O mini-reţea de socializare, un site mititel, dar care se propulsase, în ultimul an, prin blogosfera românilor din ţară şi din afară. SRI-ul ne-a avertizat că un hacker urmărit european şi-a găsit locaş pe acel site şi acum e cuminte, pentru că pregăteşte un alt atac. Nimic sigur, dar metoda lui e să atace site-uri de genul acestuia şi să le distrugă, alături de toate blogurile partenere. Şi dacă SRI-ul nu e, evident, interesat de un site de literatură, atunci e interesat de propria-i siguranţă. Un hacker tot un hacker rămâne. Aşa că am devenit membră a grupului, m-am implicat în concursurile lor, i-am promovat şi am devenit prietenă cu admin-ul, pe numele lui Cătălin. Am fost prin zonă când au schimbat host-ul şi când au fost implicaţi într-un fel de conflict. Acum au venit la munte, iar eu sunt în cercetare psihologică. Sper să găsesc ceva, să-l găsesc pe vinovat. Tot am în minte un roman poliţist[1] citit, tot cu bloggeri, numai că jumătate din ei mor…

*

Cina e tăcută. Oamenii sunt obosiţi şi se văd offline abia acum. Totuşi, unii au poveşti în spate: Victor şi Lucreţia nu par bine-veniţi, dar nici nu le pasă; Alina şi Mihaela sunt surori şi seamănă amândouă a tinereţe; Cristina şi David sunt doi puşti care par să împărtăşească mai mult decât au lăsat să se vadă online. Mădălina stă numai cu Miruna, care e o tipă de vreo douăzeci de ani cu nişte priviri „ucigătoare” aruncate Cristinei; nici Florina nu e departe de aceeaşi atitudine. Raluca se comportă ca o mamă cu toţi „cei mici”, cum zice ea, Amalia e tipa care i-a cunoscut dinainte pe cei mai mulţi, iar Ştefan e singurul care a ţinut de masca online atâta timp. Alte grupuri se văd apoi, în sufragerie: bărbaţii care preferă să nu intre „în jocuri copilăreşti” – Vlad, Mihai, Ovidiu şi Leo; doamnele care au fost mai distante pe site, Laura şi Olivia; copiii – toţi cei până în 25 de ani – şi grupul care a format reţeaua asta. Am stat cât de mult am putut în afara lor, ca să fac legăturile între nume şi figuri, apoi am preferat compania Iuliei, una dintre minţile fondatoare şi o bloggeriţă faină, dar tristă de ceva vreme.

– Presimt că n-ai venit pentru distracţie, mă surprinde Cătălin într-un timp.

– Nu, doar ştii că nu.

I-am spus scopul meu din momentul în care site-ul a fost temporar blocat de un hacker, care s-a dovedit a fi un turc fără activitate.

– Crezi că se arată?

– Da. Şi va fi una din două: ori tipul care se va avea bine cu toţi, ori cel care face decor.

– Deci sunt suspect principal, concluzionează râzând.

– Poate. Dar să mă lămureşti ce caută Victor şi Lucreţia aici.

Ştiu de la început că ei doi, împreună mult mai imoral decât ar trebui, au încercat să strice legăturile între membrii site-ului şi au fost „daţi afară”, odată cu al lor prieten de blogăreală, bărbosul şi prea încrezătorul în sine Leo.

– I-a invitat Ovidiu… Cică ar fi promis că sunt cuminţi, spune cu jumătate de gură şi mă apucă râsul.

– Cătă, eşti mult prea bun pentru secolul 21, îi spun sincer, cu mâna pe umărul lui, şi mă ridic, convinsă că trebuie să îmi verific mail-urile.

Urc un etaj, intru în camera pe care nu o împart cu nimeni şi deschid laptopul. Netul wireless nu merge, aşa că ies pe hol şi mă aşez pe trepte. Victorie! Tastez fericită şi verific chestii mai mult sau mai puţin oficiale, răspund sau le redirecţionez către Sergiu, cu care nu am reuşit să vorbesc toată ziua – el ştie ce treabă a avut, căci promisese că sună când e liber. Nu am date utile de la informaticienii lu’ Peşte. Nu pot decât să mă bazez pe instinctele mele.

– Facebook? aud o voce în spate şi ridic ochii. Bărbatul blond se aşează lângă mine, fără a privi însă în laptop.

– Nu. De-ale plictiselii, bombăn şi închid paginile de internet. Ai nevoie de el?

– Oh, nu. Mersi.

Dau din cap şi îl închid de tot. Mă ridic şi intru iar în camera mea, care e exact în faţa acestor trepte. Mă întorc, dar bărbatul e în aceeaşi poziţie. Mă priveşte cu nişte ochi mari, vii. Îi zâmbesc, fără să mă mişc – oare ce-i cu el?

– Tu eşti poliţistă, nu?

– Nu.

– Atunci eşti tipa care lucrează cu statul.

Zvon. A auzit un zvon şi îl crede. Am impresia că nici nu e vorba despre mine…

– Da. Te încurcă cu ceva?

– Nu. Am un avantaj. Tu nu ştii nimic despre noi.

– Bine, Dan, mă amuz.

– Dar…, se bâlbâie uimit. Cum de ştii?

– Adevărat, dacă nu ai aparatul foto, te-am recunoscut mai greu; nu foarte, totuşi.

Tace o vreme. El are altceva în minte, dar se hotărăşte greu.

– Uite, e ceva ciudat aici. Nu ştiu exact, dar trebuie să fie; aşa simt.

Îl cred. Sunt prea multe tensiuni, deja. Şi prea mulţi oameni noi, dintr-o dată. Îl asigur că e doar impresie de început şi-l rog să facă multe poze – poate ajută la ceva. Fotograful oficial al „statului”. E de acord şi ne întoarcem amândoi la ceilalţi.

E un fel de zgomot, un zumzet mai mult. Puştii sunt agitaţi, toţi cu mobilele în mână. Nimeni nu are semnal. Cătălin şi Alina confirmă că nici cartelele de străinătate nu funcţionează. Amalia vine cu vestea că telefonul fix al pensiunii e fără ton şi el. Ups… ceva e în neregulă.

– Nu e nimic, opreşte Cătălin agitaţia colectivă. E posibil să fie din cauză că wireless-ul activează simultan în prea multe laptop-uri.

– Da, cred şi eu, intervine Ovidiu. Ar trebui să le aduceţi pe toate aici, să le umblăm la setări.

Convinşi de asta, toţi ceilalţi se conformează. Eu nu mă las păcălită; computerele n-au nimic de-a face cu telefonia fixă. Mă fac comodă lângă fereastră şi asist la o mişcare organizată. Toate laptop-urile şi netbook-urile trec prim mâna unui dintre cei care se pricep la asta: Cătălin, Amalia, Ovidiu sau Dan. Din partea cealaltă a încăperii peste care domneşte un fel de ceaţă apăsătoare în văd pe Ştefan, urmărind încruntat, bănuitor parcă, desfăşurarea asta. Elena se duce lângă el şi, după ce şuşotesc câteva clipe, ea merge la Cătălin şi-i spune ceva. Aflăm curând ce: ar fi mai bine ca ei să lucreze într-o cameră alăturată, să nu strice atmosfera. Altă sugestie primită cu prea multă îngăduinţă. Mădălina se oferă să-i însoţească şi pleacă toţi cinci, ajutaţi de alţi câţiva să mute tehnologia.

Pornim muzica şi aducem alte băuturi (ne)alcoolice. Cei mai tineri dansează, ceilalţi s-au adunat în jurul unei mese joase şi vorbesc. Victor şi Lucreţia sunt afară – i-am văzut ieşind – iar Miruna încă îi spionează pe Cristina şi David, cum dansează zâmbind şi şoptindu-şi, presupun că de-ale iubirii.

Nu-mi dau seama ce se întâmplă şi refuz să cred că în spatele poveştii e Cătălin, dar nici să exclud posibilitatea nu-mi permit.

– Cine? îmi şopteşte Ştefan, speriindu-mă – nu îl văzusem.

– Cine ce?

– Haide, spune surâzând misterios, cine face asta?

– De ce crezi că eu ştiu?

Dă nemulţumit din cap. Mă aşez pe pervazul lat şi îl privesc, întoarsă spre el.

– Pentru că nu dai laptop-ul. Trebuie că ştii ceva.

– Deci şi tu ştii ceva, îi întorc vorbele.

– Mda. Ştiu că nu are legătură netul cu telefonul. Şi că ceva ciudat se întâmplă.

În timp ce el vorbeşte, eu mă uit prin sală. Grupurile s-au „spart”, mai puţin Victor – Lucreţia. Ar trebui să aflu tot ce pot despre toţi, dar cine e, oare, de încredere?

– Ce sunt eu? îl întreb, încă fără să-i ofer contactul vizual.

– Nu ştiu. Eşti pe site de luni de zile şi încă nu ştiu ce-i cu tine.

– Şi dacă nu-i nimic? Dacă sunt doar un blogger? şoptesc şi simt în buzunar telefonul vibrând.

Dacă îl scot, voi fi singura cu semnal şi ar urma setul de întrebări; dacă ies din sală, voi fi suspectă. Risc.

– Ţine-mă în braţe; ascunde-mi faţa la pieptul tău.

O replică siropoasă de altfel, dar o spun fără tonalitate. Mă înconjoară protector, ca şi cum mă odihneşte cu căldura lui. Scot mobilul şi răspund – Sergiu.

– Nu sunteţi pe hartă, începe brusc, speriat.

– Cum adică?

– Adică acum patru ore aveam 25 de puncte pe GPS; acum am doar unul – tu.

– Rezolvă!

– Caut. Te sun la noapte.

Şi-i închid căci, cine-ştie-cum, Ştefan a văzut că se apropie cineva şi a strâns braţele, odată, scurt, ca avertizare. Ridic capul şi mi-l prinde în palme, sărutându-mă lung şi fin. Îmi ţin simţurile ascuţite şi-l privesc fix în ochi; se uită în geamul din spatele meu şi amândoi vedem când David pleacă de lângă noi. Ridică sprâncenele şi se dezlipeşte puţin de mine.

– E sigur? şopteşte pe buze, apoi îşi apleacă puţin capul spre dreapta şi stă la câţiva centimetri distanţă de faţa mea.

Sunt vrăjită. Nu contează că e acoperire, sunt vrăjită. Respiraţia lui miroase a cafea; în încăpere domneşte o aromă dulce şi nu, nu ne mai urmăreşte nimeni. Şoptesc un „Da” şi îmi muşc buza de jos când se depărtează. Ei, hai, Ioana, eşti căsătorită şi îţi iubeşti soţul.

– Hai să ne vedem după ce se calmează toţi, bine? propun şi e de acord. Zâmbeşte-mi dulce şi vezi ce voia băiatul, îi spun şi îi mângâi obrazul. Se depărtează mergând cu spatele şi joacă aşa bine de încep să cred zâmbetul lui.

*

Undeva după miezul nopţii, cei mai mulţi „pică”. Restul se împart în camere, însă fără vreo organizare, ci fiecare cum vrea şi simte. Mă bag în pat şi îmi doresc să adorm. Cu lumina stinsă, însă, revăd toate figurile şi toate întrebările de până acum. Mă învârt de pe o parte pe alta vreo două ore; aud paşii din ce în ce mai rari; vorbele şoptite, urări de noapte bună; apoi pahare de sticlă pe noptiera de lemn, nişte arcuri care comentează la mişcare. Pereţii sunt prea subţiri, constat curând. Iar eu încă nu am un ajutor. Nu-l pot renega pe Ştefan de acum încolo, mai ales că avem „acoperirea”. Iar puştiul de David pare în regulă.

Ies încet din cameră şi cobor treptele, în semi-întuneric. Sufrageria e goală. Pe Cătălin, pe care îl găsesc în sala de şedinţe, încă, în faţa laptopului său închis, îl trimit la somn. Bombăne ceva, că nu poate pune lucrurile cap la cap, dar nu are cum, la cât de obosit e. Îl conduc până la uşă, apoi bântui pe hol şi ascult. Din camera lui Ştefan se aud voci încete. Ciocăn, apoi intru într-un întuneric frate cu somnul.

– Eşti bine? mă întrebă David.

– Da… Am nevoie de voi. Mă găsiţi în sufragerie, bombăn şi ies.

Îmi iau laptopul şi telefonul şi cobor. Mă aşez comod într-un fotoliu şi îl sun pe Sergiu.

– Dormi?

– Nu pot… nu înţeleg de ce v-am pierdut de pe ecran.

– Dar netul de ce nu merge?

– Problema e că merge. De la dispecerat mi-au spus de două ori că e totul funcţional. Deci ce se întâmplă e la voi.

– Bine. Poţi căuta cine lucrează la sau cu statul? Sunt… confundată.

– Da. Mai sună-mă, nu pot dormi. Caut. Spor, iubita!

Închid şi oftez, căci sunt iar într-o încurcătură cu bloggeri. Băieţii vin şi ei cu un laptop, presupun că al lui Ştefan. Se aşează calm amândoi, apoi îl trimitem pe David să prepare cafea şi nu protestează.

– Ai semnal, afirmă.

– Da. Şi net pe telefon, constat butonând mobilul.

– Dar nu pe legătura lor.

– Nu. Trebuie să găsim problema netului. Totul e bine la distribuitor.

– Vă ajut, se oferă David, pentru că ne-a auzit, venind cu ibricul şi cu trei ceşti pe care le ţine, echilibristic, pe o tavă. Cred că ştiu care e problema, dacă zici aşa… Trebuie să găsesc legătura de wireless.

Îl ia pe Ştefan şi merg la recepţie, unde nu mai e nimeni. Eu stau cu conexiunea la laptop pregătită şi încerc în fiecare minut, până se încarcă. Yupy!

*

E şase dimineaţa. Problema de net era doar un fir scos… Până acum am stat la telefon cu Sergiu şi de vorbă cu Ştefan. David ne-a părăsit pe la ora trei, căci îl căuta Cristina.

Misteriosul Ştefan ştie tot ce se întâmplă cu toţi membrii site-ului. Aflu, deci, orice detaliu posibil şi imposibil. Miruna e o fostă iubită de-a lui David; Lucreţia-Victor-Leo au încercat să dea site-ul jos şi, deci, nimeni dintre cei care ştiu asta nu-i suferă; Vlad face mereu fiţe; Mădălina e cea care se crede superioară şi mereu neîndreptăţită. Când îl întreb de Elena, primesc doar un zâmbet. Nici nu e nevoie de mai mult, voiam doar o confirmare pentru ceva ce ştiam.

Cred că adormisem amândoi când a sunat telefonul. Sergiu mă anunţa că problema semnalului telefonic e tot aici – un fel de scut, sau de semnal care bruiază orice altceva. Închid la fix, înainte să coboare cei matinali: e ora opt. Le spun că internetul funcţionează, dar că semnalul încă nu, apoi urcăm în camerele noastre. Scap de blugi şi de bluză şi mă bag sub pătură. Inspir adânc de două ori şi, înainte să pot închide ochii, mă pune iar în alertă un ciocănit în uşă. Spun un „da” anemic şi, fără să privesc cine intră, îi aud paşii şi ştiu sigur că e Ştefan. Merge încet până la fotoliul din dreptul ferestrei, în aria mea vizuală. Se amuză când mă vede, acoperită cu totul de pătură.

– O să stau şi eu aici… Camera mea e ocupată, spune calm şi se aşează.

Eu stau într-un pat dublu; mă simt ciudat să-l las acolo. Dar mi-e că-i dau idei greşite şi nu asta vreau. Mă mut pe partea dinspre uşă şi mă întorc cu spatele la el, apoi îi spun să vină în pat. Nu îl văd, dar aud când se aşează şi se înveleşte. Sper că a înţeles destul de clar mesajul.

*

Sună. Iar. În clipa asta îmi doresc să fi fost şi eu lipsită de semnal. Nimeresc telefonul de sub pernă şi răspund fără să deschid ochii.

– Pentru cinci minute, a picat sistemul anti-satelit. E undeva lângă bucătărie, într-o debara.

– Şi ce-i fac?

– Strică firele.

Închide. E ora nouă. Îmi e rău şi să ţin ochii deschişi. Cu toate astea, trebuie să mă dezmeticesc şi să rezolv problema. Cineva ciocăne în uşă şi, deschizând-o, trimite spre noi aromă de cafea.

Cu David în urma noastră, coborâm în 20 de minute, schimbaţi şi aranjaţi, dar, pe mine una, nu mă slăbeşte starea de rău, de suprasolicitare. Fusesem anunţaţi că, acum, laptopurile nici nu se deschid, sau funcţionează greu. Aşa că, atunci când cobor ultimele trepte şi-mi aud numele, îi fac semn lui Ştefan şi ne oprim, ascultând.

– Nu ştiu dacă Ioanei îi funcţionează laptopul, se întreabă Cătălin.

– Păi şi ea şi gagică-su le-au lăsat aici, bombăne Leo. Ne-am putea uita.

– Da, mă uit eu, se oferă Ovidiu.

Oh, nu. Intru aproape în fugă şi mă privesc toţi.

– Te rog să nu te atingi de calculatorul meu, spun cât de prietenos reuşesc. În spatele meu, Ştefan şuieră: „Nici de al meu.”

Cătălin e de acord, dar Elena s-a „aliat” cu Miruna în bombăneli, iar Victor cu Lucreţia sunt total dezaprobatori.

– Înseamnă că aveţi ceva de ascuns, sare şi Vlad, deşi nu l-a întrebat nimeni nimic.

– Nu. Vă arăt eu, dacă vreţi, că laptopul meu funcţionează. Dar nu puneţi mâna pe el. Pentru că tot ce a trecut prin camera aia aseară e azi stricat.

– Aţi fost treji toată noaptea! Dacă aţi umblat voi?

– Şi le-am fi lăsat pe ale noastre în regulă, aici?

Tac toţi. Vreau să ajung la debaraua aia, să distrug scutul, dar dacă plec acum, risc sincer să fiu şi mai tare suspectată. Aşa că rămân. Cătălin şi Dani propun să deruleze camera de supraveghere de azi-noapte şi să confirme că nu noi am stricat laptopurile. Până se hotărăsc ei, eu o prind pe Mădălina de braţ şi o trag până în sala de mese.

– Poţi face un efort să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat exact în sala de şedinţe? încep, cam brusc, ce-i drept.

– De ce aş face-o?

– Verifică, te rog, conexiunea wireless de pe telefon. Va merge. Ştefan şi David pot confirma că noi trei am reparat-o azi-noapte. Vreau doar să rezolvăm comedia asta de prost-gust.

– De acord. Şi eu. Cătălin şi Amalia le deschideau şi blocau conexiunile la internet. Dan verifica, iar Ovidiu le închidea. S-a lucrat repejor.

Privim amândouă spre uşă, unde apăruse Leo, care se scuză şi pleacă – voia doar să vadă dacă „micul dejun e servit”.

– Atât?

– Da. Dar eu stăteam cumva în faţa lor, deci nu ştiu exact ce au făcut. Îmi amintesc doar că Dan a plecat mai devreme, că era prea obosit, aşa că a rămas Ovidiu cu tot restul.

Suficient. Plecăm pentru că micul dejun chiar va fi servit şi încurcăm aranjarea meselor. Înapoi în sufragerie, îmi găsesc loc pe-o canapea, las capul pe spătar şi închid ochii. Cei din spatele meu nu cred că m-au văzut, căci ne bârfesc. Noi – eu şi Ştefan – suntem vinovaţii. Bine… Simt o mână cuprinzând-o pe a mea şi privesc cu coada ochiului, deşi intuiam că el e.

*

La masă, lipseşte Mădălina, iar Vlad vine cu întârziere, dar nimeni nu se întreabă nimic. După mai multe adunări şi scăderi, în mintea mea rămân doar câţiva candidaţi la premiul „Crimă!”. Cătălin şi Dan mă roagă să le promit că le spun cine sunt şi ce fac; au văzut pe cameră că am vorbit la mobil. Le sugerez să termine întâlnirea asta, oricât de faină ar fi trebuit să fie. Deşi nu prea vrea să recunoască, admin-ul e de acord cu mine.

Termin repede şi mă văd cu Ştefan, tot în sufragerie; am doar puţin timp să găsesc hacker-ul. Faptul că Elena – pe care o simt îndrăgostită, sau puţin obsedată de Ştefan – vine furioasă până în dreptul nostru nu mă ajută cu nimic…

– Să vedeţi, spune răstit spre ceilalţi. Verificaţi-o!

Şi aproape sunt luată pe sus de Victor şi Vlad. În zece secunde, văd clar cine a înţeles ce fac aici şi cine nu. Ştefan şi Dan vin în dreptul meu, fetele – mai puţin Lucreţia şi Miruna – protestează verbal, iar eu ridic instinctiv mâinile. Le dau telefonul, dar nu vreau cu niciun chip să le spun ce caut acolo, pentru că vinovat e unul dintre ei. În puţin timp, primează ideea de a da semne acasă, aşa că, măcar temporar, sunt lăsată în pace. Lucrurile devin prea ciudate…

M-am învăţat să nu plec singură, aşa că-l iau pe Cătălin cu mine şi pornim spre bucătărie – vreau să refac semnalul. Înainte să ajung la debaraua de care mi-a zis Sergiu, mă simt brusc întoarsă şi prinsă între el şi blatul mesei din mijloc.

– Ce dracu’ se întâmplă? şuieră tensionat.

– În debaraua asta e dispozitivul care opreşte semnalul. Cât ai văzut din înregistrare?

– Până la momentul acela.

– Cine a venit aici de dimineaţă? apuc să întreb, apoi Leo dă buzna peste noi şi trânteşte un teanc de farfurii pe jos, făcându-le pe cele două chelneriţe, care aranjau nişte platouri, să se sperie.

– Ce-ai?

– Tu, fir-ar, e numai vina ta! strigă şi vine furios spre mine.

Din nefericire, fularul lung pe care-l are înfăşurat neglijent la gât se aprinde când trece prea aproape de flacăra aragazului. Fetele ţipă şi se retrag aproape de perete, bucătarul înjură şi fuge după stingător; Leo a paralizat şi stă cu mâinile ridicate la nivelul umerilor, iar Cătălin a sărit deja să-i scoată fularul. Îl aruncă jos, lângă masa de lemn; scântei sar lângă şi aprind două şorţuri. Una dintre fete aruncă cu apă pe fular, iar eu pun o oală goală peste şorţuri. Rămâne doar fumul şi, pentru secunde, e o linişte asurzitoare. Apoi vine bucătarul, cu întârziere, iar Cătălin bombăne o înjurătură – s-a ars. Vreau să ajung lângă el, dar se aud ţipete din sufragerie şi suntem acolo la timp ca să realizăm că a pornit alarma de incendiu care, ciudat, blochează ferestrele şi uşa. O strig pe Amalia să-l ajute pe Cătălin, apoi îl iau pe Ştefan de braţ şi mă întorc în bucătărie. Trebuie să calmăm lucrurile, să sunăm la urgenţe, apoi să mergem acasă. Intrăm în mica încăpere şi închid uşa. E întuneric şi linişte…

– Ce facem aici? şopteşte.

Ah, da…

Zis şi făcut. Găsesc panoul, scot firele, se sting cele două beculeţe care luminau intermitent. Acum ar trebui să ne întoarcem, dar îmi e prea rău, nu mai pot să mă mişc. Îl simt apropiindu-se de mine şi cred că vrea să mă sărute, dar simt cum îmi pierd echilibrul şi mă las în jos – instinct; măcar să cad cât încă sunt conştientă. Se sperie şi mă prinde înainte să ating pământul. Nu înţeleg de ce îmi e atât de rău, dintr-o dată. Privesc în jos. Prin spaţiul dintre uşă şi podea, văd lumina pâlpâind. În niciun caz nu vine de la lumina artificială, albă şi palidă, care domneşte în pensiunea asta.

– Foc, bombăn şi, inspirând, simt miros de fum.

Îmi urmează privirea şi tresare – îl simt încordat. Mă prinde în braţe şi mă ridică pe picioarele mele.

– Hai, te rog, haide… Ajută-mă să nu cad şi eu, îmi şopteşte în păr. Haide, Ioana, nu te pot lăsa să mori…

Îl aud cumva prin vis. Dar îmi spune numele. Nimeni nu a reuşit să-mi spună numele aşa, cu grijă, de parcă dacă-l zice cu voce tare se sparge, se şterge. Şi de unde îmi ştie numele? Focul trimite văpăi pe sub uşă. Mi-e cald şi respir greu. La naiba, nu mor acum, aici! Mă forţez să mă ridic. Şi să respir cât mai puţin, vom rămâne fără aer. Ok, sunt pe picioarele mele. Acum să ieşim de aici. E complicată ideea de a deschide uşa; e posibil să atragem focul. Dar e singura ieşire. Îmi dă eşarfa jos – aproape uitasem că am şi eu una la gât – şi mi-o pune în palmă. Numără până la doi, inspiră adânc, iar la trei deschide brusc uşa. Focul a cuprins jumătate din bucătărie. Ne ameninţă, furios, şi ne ia suflarea. Nu pot să mor de foc, eu sunt apă…

*

Douăzeci. Ne lipsesc trei oameni. Suntem în faţa pensiunii, înconjuraţi de prea multe maşini şi sirene: pompieri, salvare, poliţie, firma de securitate – obositor de întârziată – şi vreo două maşini de la primăria Bucureşti, pe care nu le înţeleg încă. Sergiu nu vine, deşi mă sună din zece în zece minute să mă întrebe ce fac. Cu toate astea, nu ştie de arsurile de pe mâini şi nici de tăietura de pe frunte, pe care am căpătat-o când au spart geamurile.

Douăzeci… Împreună cu patronul, Cătălin strigă o listă cu nume şi bifează. Mădălina, Ovidiu şi Iulia lipsesc. Amalia vine lângă mine şi-mi spune că avem o mare problemă. Au găsit-o pe Mădălina, în camera mea, fără suflare. În camera mea!!! Ştefan, care stătea întins lângă mine – suntem în spatele unei ambulanţe, tocmai am fost trataţi –, se ridică brusc şi mă asigură că se vor recupera filmările şi vor vedea toţi cine a intrat în camera mea. Până la urmă, eu nu am mai urcat acolo de la ora 9.

– O omor, o omor!

Vocea lui Ovidiu, venind din stânga noastră, ne sperie cumva. O ţine strâns pe Iulia şi are un cuţit la gâtul ei. Poliţiştii îl ameninţă cu pistolul, dar nu vor rezolva nimic. E obosit şi mult prea speriat ca să nu fie vinovat de ceva. Iulia e calmă. Ciudat de calmă.

– Hai, fotografule, ieşi odată. Ţi-o omor dacă nu!

Toată lumea se uită la Dani, care face timid un pas în faţă, deşi nu ştie de ce se face o legătură între el şi roşcată.

– Nu tu! strigă Ovidiu cu o voce tremurată şi tresărim toţi.

Ştefan îşi trece braţul peste talia mea şi îmi şopteşte la ureche:

– Mergi prin spatele maşinilor şi găseşte un băţ, să-l împingi în spate. Nu va şti că nu-i o armă decât prea târziu.

Apoi oftează şi, înainte să zic ceva, se dă jos şi păşeşte cu mâinile la vedere, fără mişcări bruşte, spre bărbat. Ce face!? E sinucidere. Cobor şi eu şi fac aşa cum mi-a spus. Mă dor toate când păşesc, dar nu-i loc de plângeri. Fără să atrag – prea mult – atenţia, ajung până la ultima maşină de lângă ei şi aştept un moment prielnic, în care sperietura lui să nu o afecteze pe ea – el e cel care are lama, până la urmă.

– Bun. Vin eu şi o laşi pe ea, bine? încearcă Ştefan.

– Nu. Că am treabă cu amândoi.

– De ce? insistă el. Cu mine ai treabă. Ştiam de când ai apărut pe site că pe mine mă cauţi.

Ce naiba? Cine-i Ştefan? De ce ştie el, de fapt, atâtea? Ce îl leagă de Iulia?…

– Normal că te caut! şuieră Ovidiu, ameninţându-l, de la distanţă, cu cuţitul.

Momentul meu. Mă apropii de el şi îl împing cu o creangă. Dacă se prinde că nu-i o armă, una dintre noi are de suferit…

– Dă-i drumul şi aruncă cuţitul. Încet.

Mă uimeşte că nu am ezitat. Nu de data asta. Iulia se smulge din strânsoarea lui şi fuge până la Ştefan, care o ia în braţe şi îi linişteşte lacrimile – deci calmul era doar de faţadă. Ovidiu scapă lama din mână, apoi ridică palmele la nivelul capului. Doi poliţişti îl prind aproape imediat de braţe şi nu pot să nu mă bucur de ura din ochii lui şi de uimire, când vede că l-am ameninţat cu o bucată de lemn uscat.

Îmi sună telefonul şi răspund fără să mă uit – sigur e Sergiu.

– Eşti bine?

– Da, Sergiu, ţi-am spus şi acum zece minute.

– Şi să te cred? îl aud în spatele meu şi mă întorc zâmbind.

Nu ai decât să nu mă crezi, dar îmi era dor de tine!

*

– Per total, nu am rezolvat nimic, bombăne Iulia.

Ridic din umeri – eu sunt vinovată? Se aşează şi îi zâmbeşte lui Sergiu, iar Ştefan râde de expresia mea. Ne-am văzut aici, în holul unui hotel din capitală, ca să lămurim lucrurile. Neoficial, am fost rugată. Nici nu mai contează… Nu dau raportul nimănui.

– Deci, cu voi avea treabă?

– Cam aşa…

– Hai, mai mult de-o vorbă, dacă tot suntem aici, bombăn şi mă ridic eu, ca să-i pot vedea pe amândoi. Sergiu iese să fumeze şi cred că asta aşteptau cei doi.

– SRI. Ştii la fel de bine ca noi ce căutam acolo. Da, suntem membrii activi ai site-ului. Sau eram. Va trebui să ne retragem.

– Şi-mi spuneţi că Ovidiu e hacker-ul?

– Nu, fir-ar, şuieră Iulia. Ovidiu e doar un ofticat, fost consilier local, care ştia că noi avem legături mai serioase decât ce am lăsat să se vadă. Prieten bun cu Vlad şi, prin urmare, un fel de duşman al nostru.

– Bine, şi de unde ştie de fotografie? Eu nu ştiam…

Ştefan zâmbeşte şi-i zâmbesc înapoi. Nu pot să uit sărutul, sau faptul că m-am trezit îmbrăţişată de el. M-a surprins. E printre puţinii oameni care reuşeşte asta. Dar a fost totul în scop profesional, la amândoi.

– Voi ştiaţi de mine?

– Nu. Ne-am dat seama abia apoi, când am văzut maşina în care te-ai urcat – maşina lui Sergiu adică.

Sunt… fără cuvinte. Ce-aş mai putea zice? Mădălina a murit, ca victimă colaterală, după ce mi-a spus mie ce ştia. Ovidiu e în închisoare, dar scapă cu certificat de nebun. Leo e cel care a omorât-o, iar Vlad a provocat incendiul din perioada în care eram în mica încăpere de lângă bucătărie. Restul… Sunt acasă şi încearcă să uite. Cătălin şi-a propus să nu mă şteargă din listă, să verific viitori membri.

– Şi hacker-ul? mă trezesc spunând, abia când soţul meu se întoarce.

– Stăm cu ochii-n patru… Şi nu ştim unii de alţii, spune Iulia şi se ridică amândoi. Dă mâna cu mine, apoi pleacă fără să-l aştepte pe Ştefan. El îmi sărută degetele, cu ochii într-ai mei, apoi iese păşind calm, calculat, aşa cum l-am simţit şi până acum.

Cu toate astea, hacker-ul e încă acolo, undeva, printre cei care au scăpat.



[1] Referire la romanul „Parfumul văduvei negre” – Oana Stoica-Mujea, ed. Crime Scene, 2010

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • James said:

    Internetul nu are nimic de-a face cu telefonia fixa? Spune-le asta blegilor de la Romtelecom care ma omoara cu Click-Netul in ultima vreme!
    Oricum, bun, foarte bun! Mi-era dor sa mai citesc ceva de la tine.

  • Andra Pavel (author) said:

    James, teoretic nu are. Că sunt legate și că de cele mai multe ori, dacă pică unu, pică toate, e adevărat.
    Multumesc 🙂 Și mie mi-era dor să scriu asa!

  • Nu pot să mor de foc, eu sunt apă… « Andra Pavel said:

    […] nu mai apar pe GPS, dacă acea tensiune e sau nu justificată, povestea scrisă pe Suspans.ro este la un click distanță! Share this:FacebookTwitterMai multLinkedInDiggLike this:LikeBe the first to like this post. Postat […]

  • Paul said:

    Faina ideea si foarte matura scrierea! Te prinde in itele-i incurcate si nu-ti da drumul pana ce nu treci de ultimul paragraf!
    Felicitari si spor in tot ceea ce faci!

  • Andra Pavel (author) said:

    Paul, mulțumesc! Mă bucur că te-a prins în fire 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.