Omul de dincolo

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

„De ce vă grăbiţi… de ce vă grăbiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea?”

Goethe

Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge…”

Evanghelia după Ioan

 

1

Pentru un moment avu acea senzaţie ciudată că toate acestea nu i se întâmplă lui, ci altcuiva, unui  om pe care el nici măcar nu îl cunoaşte. Nicidecum omul acela nu putea fi el – Dunca Pătru a Todoarei de sub deal sau Dunca Dumitru, cum îl obligau ei să se numească, nu ştia de ce. Aştepta să se trezească din acest coşmar, dar vocea gravă a maiorului de miliţie îi spulberă orice speranţă:

― Şi dumneata susţii în continuare că nu eşti Dunca Dumitru?…

― Ba Dunca mi-s, da’ nu Dumitru ci Pătru! Dunca Pătru a Todoarei de sub deal.

― Şi atunci cum îţi explici că vecinii tăi spun că eşti Dunca Dumitru?

― Oamenii cu care m-am întâlnit pe uliţă? întrebă mirat.

― Da, ei, dădu din cap maiorul.

― Nu-s vecinii mei, nu i-am văzut niciodată…

― Dar te-ai născut şi locuieşti în Vârfuri, nu?

― Da, în satul Vârfuri.

― Şi ăia cu care te-ai întâlnit pe stradă nu-s vecinii tăi?

― Nu.

― Şi nici tu nu eşti Dunca Dumitru?

― Nu, sunt Dunca Pătru.

― Dar soţia ta, Dunca Anişoara, te recunoaşte că eşti soţul ei, Dunca Dumitru, pe care ea l-a crezut mort?

― Aia nu-i muierea me’! spuse hotărât. Pe muierea me’ o cheamă Mărie, fata morarului Ştef de pe vale, ş-apoi eu nu am murit, e drept că am fost dincolo, da’ de murit nu am murit.

― A-a-a, deci recunoşti că ai trecut dincolo?

― Da, am trecut.

― Şi cum e dincolo?

― E tare bine.

― Şi cum e binele ăsta? Explică-mi şi mie!

― E aşa o linişte, o simţi în suflet, nu te apasă nici o grijă, uiţi de toate câte ai pătimit pe aici pe la noi.

― Mda, îşi trecu mâna peste frunte maiorul, şi zici că la noi e greu, te apasă grijile, pătimeşti?…

― Păi aşe-i viaţa, dom’ şef.

― Şi de ce aia mă-ti nu ai rămas dincolo, dacă-i aşa de bine!? trânti cu pumnul în birou maiorul.

Pătru Dunca nu se sperie deloc, cum se aştepta maiorul, se uită drept în ochii acestuia, strânse din umeri şi spuse cu voce liniştită:

― Păi, bag sama că încă nu mi-o sosit sorocu’, ş-apoi io am fo’ dincolo în ospeţie.

― I-auzi! La cine?

― La sergentul Eusebiu.

― Eusebiu şi mai cum? se pregăti să noteze maiorul.

― Nistor Eusebiu, dar noi îi spuneam sergentul Eusebiu.

― Care voi?

― Noi, cei dân pluton, răspunse calm Dunca Pătru.

― Aha, zâmbi maiorul, aţi făcut armata împreună, după care Eusebiu a trecut dincolo şi acum te-a chemat pe la el, aşa e, nu? se bucură maiorul, de parcă ar fi descoperit o mare taină.

― Nu am făcut armata, că începu’ războiul ş-acolo ne-am împretenit.

― Aşa-a-a, deci ai făcut războiul?

― Da, am fo’ şi rănit, îşi duse mâna la umărul stâng.

În loc să-l enerveze, răspunsurile lui Pătru parcă îl calmau pe maior. Anchetase sute de infractori: hoţi, criminali, escroci care se ţineau tare în timpul anchetei, dar de această dată i se păru că are în faţă un om care nu minte, adică în sensul că nu cunoaşte alt adevăr în afara celui pe care-l spune, cu toate că adevărul lui era ireal. Aproape că îi păruse rău că îl înjurase adineauri.

― Dar dumneata şti în ce an suntem? îl întrebă calm maiorul, trecând înapoi la apelativul „dumneata”.

― Apăi cum să nu ştiu, Doamne iartă-mă! se miră Pătru. Suntem în una mie nouă sute douăzeci.

― Deci dumneata ai luptat în Primul Război Mondial, şopti maiorul, apăsând butonul soneriei.

Imediat ce apăru un plutonier subţirel, maiorul făcu semn cu capul spre Pătru.

― Hai, băiete, pune mâinile la spate! îi spuse plutonierul, conducându-l spre arest.

2

― Tu Anişoară, eu nu mai pot răbda, nu pot, şi gata! îi spuse Dumitru Dunca soţiei, într-o duminică după amiază.

― Alţii o duc mai rău decât noi, mult mai rău, şi nu se plâng, nu-l mânia pe Dumnezeu, Mitrule, nu-l mânia, că şi azi la biserică părintele a citit că nu trebuie să cârtim împotriva lui Dumnezeu şi să ne mulţumim cu ce avem.

― De parcă eu împotriva lui Dumnezeu cârtesc, tu Anişoară? Eu nu am nimic cu Dumnezeu, că eu am ce am cu cei ce ne sug sângele şi nu ne lasă să ne bucurăm de sudoarea frunţii noastre, cu ăştia aş avea eu o socoteală, cu tovarăşii de la partid care ne iau totul, ’tu-i partidul mamii lor!…

― Fereşte-te de asemenea vorbe, Mitrule, că Dumnezeu Sfântul te-ar ierta dacă ai cârtii împotriva lui, dar îştia nu te iartă, nu te iartă, Mitrule, spuse îngrijorată femeia.

Cunoscându-i firea neastâmpărată, îşi făcea griji pentru el, că Mitru era gata să se aprindă din te miri ce şi apoi tare îi mai plăcea să spună bancuri cu Ceauşescu şi să facă glume pe seama partidului.

„Tu nu ai să mori acasă Mitrule!…”, îi spuse odată directorul Nănăşan, când Dumitru, văzându-l pe acesta rezemat de poarta şcolii şi discutând ceva cu părintele care stătea rezemat de poarta parohiei, se opri în faţa răstignirii din lemn ce se afla între şcoală şi parohie, îşi făcu semnul crucii şi spuse cu voce tare:

„Iar te-au pus Doamne între doi tâlhari…”, părintele râse cu mare poftă, era şugubăţ şi el, dar directorului nu-i picase bine.

„Şi cam unde credeţi că ’oi muri?”, îl întărâtă şi mai tare Dumitru.

„La puşcărie, unde-i locul celor ca tine,” spuse directorul, întorcându-i spatele.

În ultimul timp Dumitru se mai potolise, de când se împrietenise cu fraţii Ion şi Vasile Toaderaş şi cu Grigore Pupăză, pe la bufet nu mai călca. Aceştia erau pocăiţi şi încercau să-l ducă şi pe el pe calea Domnului, dar îi băgară în cap să fugă cu ei în America. De fuga aceasta în America, Anişoara  se temea mai rău decât de faptul că ar putea fi arestat pentru că nu ştie să-şi ţină gura.

― Tu crezi, Mitrule, că în America cresc colaci pe garduri şi te aşteaptă pe tine să-i culegi? îi spuse necăjită Anişoara.

― Eu nu vreau să culeg colacii nimănuia, vreau doar să mă bucur de munca mea, vreau ca tot ce-i al meu să fie al meu.

― Şi acum tot ce avem al cui e, Mitrule, nu e al tău, al nostru?…

― Da, e al nostru tot, şi viţeii din grajd sunt tot ai noştri, tu Anişoară?

― Da’ a cui să fie, Doamne iartă-mă?

― Ei, dacă-s ai noştri, atunci mă duc să tai unul.

― Potoleşte-te, Mitrule, că o să dăm de bucluc, vrei să te închidă ca pe Ilie din Valea morii?

― Da’ de ce să mă închidă, că tu zici că viţeii-s ai noştri?…

― Mitrule, Mitrule… că bine ţi-a spus directorul Nănăşan că nu ai să mori acasă, oftă Femeia.

A doua zi, Dumitru plecă cu trenul la Bozovici, împreună cu fraţii Toaderaş şi cu Grigore Pupăză, să lucreze la pădure, a mai fost cu ei la butin şi a câştigat bine, dar de data asta Anişoara tare ar fi vrut ca el să rămână acasă.

3

Pătru Dunca privi mirat în jur, totul i se părea schimbat, peste tot au răsărit cruci noi din fier, altele din piatră albă şi neagră, lucitoare şi netede de parcă îţi venea să le mângâi cu mâna. Mormintele, unele acoperite cu pietre mari, erau îngrădite cu gărduleţe de fier, altele cu lanţuri, cu vaze din piatră cu flori în ele, cu candele aprinse şi cu tot felul de statuete. Potecile dintre morminte parcă erau mai largi şi pietruite, cu bănci pe alocuri, pe care te puteai odihni la nevoie.  Nici în cimitirele de la oraş nu văzuse atâta frumuseţe, dacă nu ar fi ştiut că se află în cimitirul din Vârfuri ar fi băgat mâna în foc că se află într-unul din cimitirele pompoase ale marilor oraşe.

Însă mai mare îi fu mirarea când ajunse în vârful dealului din cimitir, unde îşi lăsase caii legaţi de crengile părului pădureţ. Veniseră împreună cu Eusebiu călare, fără şei, el  încălecând iapa, iar sergentului îi dăduse armăsarul sur. Secularul păr pădureţ, numit Părul Spânzuraţilor, era renumit prin poveştile cu strigoi, bosorcăi şi lumânări ce dansează noaptea în jurul lui. Poveştile se datorau în mare parte faptului că de crengile lui se spânzuraseră Axenia, porcăriţa satului, când rămase grea cu sluga popii, jidovul Wolf când îl prădaseră hoţii şi Alexa, feciorul birăului. Se vorbea că l-ar fi spânzurat nişte hoţi de cai din pusta ungurească cu care s-a înhăitat. Ei bine, părul lipsea, cât despre cai ce să mai vorbim?…

„S-or fi întors singuri acasă”, gândi Pătru, dar ceea ce îl necăjea mai tare era: „unde dispăruse Părul Spânzuraţilor?”

― Ce minune o fi şi asta? şopti nedumerit, nebănuind că acolo jos, în sat, unde oamenii petreceau  la nunta sa, îl aşteptau minuni mai mari decât dispariţia Părului Spânzuraţilor, deşi după întâlnirea cu sergentul Eusebiu, ce l-ar mai fi putut mira?…

Deodată simţi o sete chinuitoare, de parcă înghiţise cărbuni aprinşi, îşi trase pălăria pe ochi şi începu să coboare prin Livada Ungurului, ţinând un pic stânga, să ajungă la fântâna de sub călină. Fântâna de sub călina roşie – astfel o numeau cei din Vârfuri. Mai înainte o numeau fântâna de sub piatră, deoarece era acoperită cu o lespede mare.

Fântâna, la fel ca şi Părul Spânzuraţilor, îşi avea legenda ei, cum de altfel, aici în Vârfuri, avea propria-i legendă aproape orice lucru rămas de pe timpul strămoşilor. Dunca Pătru ştia mai bine ca oricine legenda fântânii, deoarece moşul său, Dunca Ştefan, era eroul principal al acestei legende. În Vârfuri, pe vremuri nu erau fântâni şi oamenii erau nevoiţi să coboare cu căruţele încărcate cu butoaie după apă până la Tisa. Într-o noapte, bunicului său îi apăru în vis haiducul Olexa Dovbuş, care îi spuse că sub lespedea din Livada Ungurului se află ascunsă o comoară. Crezând că este vorba de bijuteriile familiei Iablonovski – comoară  pe care mulţi o căutaseră fără nici un rezultat, tânărul şi credinciosul Ştefan îi povesti visul său parohului, care, sfătuindu-se cu oamenii din sat, au hotărât să sape sub lespede de sub care ţâşni apa. O adevărată comoară pentru cei din Vârfuri. Dar ovreul Wolf cumpără Livada Ungurului, o împrejmui cu gard, pretinzând de la fiecare om care lua apă de acolo să lucreze în fiecare an două zile pe moşia sa, dar nu trecu multă vreme şi pe Wolf îl călcară hoţii, arzându-i casa şi toate acareturile. De durere şi spaimă, bietul ovreu se spânzură.

4

― Tovarăşe plutonier, dumneata l-ai cunoscut bine pe Dunca Dumitru? întrebă maiorul Vişovan, aprinzându-şi ţigara.

― Foarte bine, tovarăşe maior, doar sunt de şapte ani şef de post în Vârfuri, îi cunosc pe toţi, de la cei mai mici până la cei mai  bătrâni, localitatea nu e aşa mare, răspunse plutonierul Timiş.

― Şi acest Dunca Pătru e una şi aceeaşi persoană cu Dunca Dumitru?

― Fără nici o îndoială, am jucat de câteva ori fotbal împreună, ba am fost şi la nunta lui, nu puteam să-l refuz deoarece în fiecare toamnă ne aducea lemne pentru postul de miliţie, le tăia, le crăpa, le stivuia – un băiat deosebit.

― Nu a avut niciodată probleme cu legea? se interesă maiorul.

― O singură dată a fost cercetat, fiind suspectat de furtul unui fierăstrău mecanic  marca „Retezat”, de la sectorul forestier Măgura.

― Сând s-a întâmplat, în ce an?

― Acum trei ani, în optzeci şi trei, ţin minte că ieşise la pensie fostul şef de sector şi venise în locul lui inginerul Moldovan.

Maiorul notă informaţia într-un carneţel cu coperţi negre, după care spuse:

― Asta înseamnă că amprentele lui se află în baza noastră de date.

― Mai mult ca sigur, consimţi plutonierul.

― Aş vrea să vorbesc cu soţia lui şi cu cei doi martori cu care s-a întâlnit pe uliţă, poţi să-i chemi la post?

― I-am şi chemat, tovarăşe maior, când aţi sunat că veniţi în Vârfuri, am şi trimis după ei, eram sigur că vreţi să vorbiţi cu ei. Cei doi au şi venit, trebuie să apară şi Anişoara Dunca. Unul e văr de-al doilea cu Dumitru Dunca, tot Dunca se numeşte – Vasile Dunca, iar celălalt, Ilie Bursuc, e omul nostru, îi urmăreşte pe Martorii lui Iehova şi ne informează unde se adună. El m-a anunţat că a apărut Dumitru.

*

― El e, tovarăşe maior, se poate să nu-l cunosc pe Mitru?! Păi am copilărit împreună. Voia să fugă din ţară ca să scape de armată. Noi îl credeam mort, înecat în Dunăre, iar el… crede că scapă prefăcându-se nebun. Am mai văzut noi de alde îştia, spuse, agitându-şi mâinile, Ilie Bursuc, încercând să dea de înţeles maiorului că nu îi sunt străine astfel de probleme.

― Care noi? întrebă ironic maiorul. Nu îi plăcu acest omuleţ cu capul mic şi ochi bulbucaţi ca de broscoi.

― Păi, tovarăşul plutonier, dumneavoastră, eu… că ştiţi şi eu…

― Bine, bine, tovarăşe Bursuc, poţi pleca – nu mai am nevoie de dumneata, îl întrerupse maiorul.

― Păi, şi declaraţia, nu trebuie să scriu o declaraţie că l-am văzut şi am anunţat organele de miliţie?

― Dacă va fi nevoie, te vom chema, spuse maiorul, ridicându-se de la birou.

― Să mă chemaţi tovarăşe maior, să mă chemaţi, că eu ajut organele, poate să vă spună şi tovarăşul plutonier, zise dezamăgit că nu i se ia declaraţia.

*

Vasile Dunca stătea speriat în faţa maiorului mototolind în mâini un fes negru. Сe vină avea el că Mitru încerca să fugă din ţară, că murise sau nu murise?… Pe el să-l lase în pace. Armata o făcuse, de furat nu furase în viaţa lui, de vorbit nu vorbise de rău pe nimeni, ce au cu el? Mitru îi e doar văr de-al doilea, bunicii lor erau fraţi, dar ei nici măcar nu au feciorit împreună, când Mitru începu să umble la fete, el era însurat demult. Nici nu prea se vizitau, deoarace stăteau departe unul de celălalt. Mai bine şi-ar fi rupt un picior alaltăieri dimineaţă, decât să iasă pe uliţă şi să-i întâlnească pe Mitru şi pe Ilie Bursuc, că acesta a fugit una-două la miliţie, futu-i mama lui de nimuric!

― Eşti sigur că omul cu care te-ai întâlnit alaltăieri dimineaţă este vărul dumitale Dumitru Dunca? întrebă cu voce liniştită maiorul Vişovan, ghicind parcă spaima lui Vasile.

― Nu suntem veri dulci, bunicii noştri au fost fraţi gemeni, parcă se dezvinovăţea în faţa maiorului.

― Dar dumneta îl cunoşti bine pe Dunca Dumitru?

― La fel ca toţi ceilalţi oameni din Vârfuri, nu suntem nici prieteni, nici duşmani, că stăm departe unul de celălalt.

― Dar omul pe care l-ai întâlnit pe uliţă este Dunca Dumitru?

― Da, numai că… ezită Dunca Vasile.

― Numai că?… repetă maiorul.

― Parcă nu era Mitru. Mergea speriat privind în jur de parcă nu mai văzuse în viaţa lui satul şi apoi era îmbrăcat în port de sărbătoare, dar aşa cojoc la noi nu se mai poartă de mult, nu ştiu să mai aibă cineva în sat, de unde l-o fi luat, nu ştiu.

― Aţi vorbit cu el, v-a spus ceva?

― Apăi, eu i-am dat „Bună dimineaţa!”, iar Bursuc îl luă peste picior, că vine de la mândre şi acasă are muiere, dar el s-a dus de parcă nici nu ne-a văzut.

*

― Ordinul de chemare a venit la două săptămâni după ce Mitru plecase la Bozovici cu fraţii Toderaş şi cu Grigoare Pupăză, răspundea liniştită la întrebările maiorului Dunca Anişoara.

Cu faţa palidă şi ochii trişti, îmbrăcată în negru, avea o frumuseţe profundă, misterioasă. „E doar o copilă”, gândi maiorul.

― Ţi-a vorbit vreodată că nu vrea să facă armata?

― Nu, nu mi-a spus niciodată aşa ceva, numai că-i mai venise odată ordinul şi nu s-a prezentat, acum doi ani, în optzeci şi patru, de abia ne-am luat. Mie mi-a spus că a făcut cerere de amânare, dar pe urmă am aflat că nici măcar nu s-a prezentat.

― Câţi ani ai dumneata? întrebă blând maiorul.

― Anul acesta împlinesc nouăsprezece, zâmbi trist femeia.

Am fost orfană de ambii părinţi,  m-a crescut o mătuşă, continuă femeia, văzând că maiorul tace. El, la fel, nu mai avea pe nimeni, maică-sa murise cu trei ani înainte de a ne lua, iar pe taică-său  nici nu-l ţinea minte, poate i-a fost frică să mă lase singură şi să plece în armată, deşi pleacă la butin, unde stă câte trei-patru luni, „mai repede veneai din armată”, îi spuneam.

― Dar când a plecat ultima dată nu ţi-a spus că are de gând să fugă din ţară?

― A plecat anul trecut, imediat după Paşte – lunea, după Duminica Tomii, iar de Rusalii îmi trimise bani şi carte în care scria că vrea să treacă Dunărea, să fugă  în America la fratele lui Pupăză, numai că odată cu cartea veni şi vestea că s-a înecat în Dunăre. Pupăză Grigoare împreună cu Toaderaş Ion reuşiseră să treacă, Toderaş Ştefan a fost prins, iar Mitru s-a înecat, nu s-a lăsat prins de grăniceri. Ştefan Toaderaş a stat şase luni în puşcărie şi a scăpat, iar Mitru… ce să cred acum, e omul meu, nu-i el?… Nu mă cunoaşte, întreabă de nuntaşi… de Mărie… dacă s-or întors caii?… De parcă nu ar fi el, ci altcineva în corpul lui, dar de nu-i el cum de o ştiut să vină acasă, şi de ce şi-a înstruţat pălăria ca la nuntă, şi cojocul de unde l-o luat?…

― Nu l-ai întrebat?

― Păi nici nu am avut timp, că a venit şeful de post şi l-a luat cu el, spuse femeia, ştergându-şi lacrima cu colţul baticului.

― Dar spune-mi te rog dacă soţul dumitale avea vreun semn din naştere sau dacă a fost operat de ceva, avea vreo cicatrice sau tatuaj?

― Semne din naştere după câte ştiu eu n-a avut, şi nici operat n-a fost, dar are o cicatrice pe piciorul stâng, s-a tăiat cu toporul rău de tot, până la os. A avut şapte copci.

― Îţi mulţumesc, poţi să pleci, dacă va mai fi nevoie te vom chema, spuse ridicându-se maiorul.

Anişoara se îndreptă spre uşă, dar deodată se întoarse spre maior şi îl întrebă cu glas rugător:

― Vă rog să-mi spuneţi ce se va întâmpla cu el?

― Nu ştiu, răspunse sincer maiorul.

― Este în arest?

― Nu, e la spital, dar deocamdată nu îl poate vizita nimeni.

Femeia ieşi fără să mai spună ceva.

5

― Ţ-ţ-ţ-s-s-st! duse degetul la buze ochelaristul, tuns periuţă, cu un veston militar îmbrăcat peste bluza de pijama şi apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru îi şopti la ureche:

― Dumneta poţi să ţii un secret?

Dunca îl privi mirat şi dădu afirmativ din cap.

― Atunci, în douăzeci şi şapte, eu l-am ucis pe regele Ferdinand, chi-hi-hi-hi!…  chiţăii ca un şoricel, arătându-şi dinţii mărunţi. Toată lumea credea că a murit de cancer la maţe, dar nu a fost aşa, chi-hi-hi-hi… Singur, Ionel Brătianu s-a prins care-i şpilu, dar eu repede şi pe el, chi-hi-hi-hi!..

Dunca Pătru îl fixă cu privirea, neînţelegând o iotă din ceea ce spunea. Nu auzise să fi murit regele Ferdinand, şi apoi ei erau în anul douăzeci, iar ochelaristul vorbeşte de douăzeci şi şapte… Aproape nici nu se miră de vorbele acestuia. Probabil există o limită a puterii de uimire pe care, dacă o depăşeşti, nu te mai poate surprinde nimic, iar Dunca Pătru, prin câte a trecut în ultimele zile, depăşise demult acea limită a puterii de uimire.

― Imediat după întâlnirea cu Nicolae Titulescu i-am făcut felul şi lui Ionel, la fel ca şi Regelui Ferdinand, cu tinctură de cucută, chi-hi-hi-hi!… Toţi au crezut că a murit de răceală, nişte proşti, chi-hi-hi-hi!…

Dunca continua să-l privească în tăcere pe ochelarist, ceva din fixitatea ochilor lui îl făcea să semene cu un sihastru. După baia făcută în prezenţa asistentului şi mâncarea primită, dar mai ales după somnul în aşternutul moale se simţea uşor. Un sentiment de nepăsare, neobişnuit şi îmbătător, se strecură în sufletul său şi nu voia să îl părăsească.

― Elena Văcărescu nu îl iubea pe Ferdinand, mă iubea pe mine, era moartă după mine, numai că nu avea ce face, că na, regele e rege! Dar să fi văzut, măi frate, ce versuri îmi scria…

 

„Te voi iubi întotdeauna. Din ceasu-acesta care-mi scapă

Şi până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,

Îşi va goli clepsidra toată, la cea din urmă a mea etapă,

În inima îmi va rămâne amorul nostru luminos…”

 

– recită ca un actor dramatic ochelaristul.  De aceea l-am şi chi-hi-hi-hi… pe Ferdinand. Şi ce dacă era rege?…

Dunca Pătru nu scotea nici un cuvânt. Pentru el, cuvintele nu mai aveau nici o valoare, erau ca apa de ploaie.

― Iar acesta de acuma, Carol al II-lea, e mai curvar ca ta-su, Chi-hi-hi-hi!… continua ochelaristul. Cu ăsta am fost şi la Crucea de piatră. Îi plăcea să i-o tragă lui Lulu, dar asta înainte de  a se cupla cu Elena, numai să nu te scapi cumva în faţa lui Maniu, că o încurcă bietul Carol, Maniu îl bate cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!… Chi-hi-hi-hi!.. Carol plânge şi se jură că nu o mai vrea pe Vulpescu, iar Maniu îl crede… Chi-hi-hi-hi… Dar să vezi cum va zbura Maniu de la guvernare, şi regina-mamă va zbura… Atunci o să vedem pe cine mai bate Maniu?… Chi-hi-hi-hi!…

*

Profesorul doctor Aurel Munteanu, şeful secţiei de psihiatrie, îl repartizase pe Dunca Pătru în acelaşi salon cu Sârbu Ştefan, fost profesor de istorie – un pacient foarte interesant pentru el care se ocupa de cercetarea dedublării falsei personalităţi. Ştefan Sârbu, Cavalerul Istoriei, cum îl numeu ceilalţi pacienţi, chiar şi asistenţii, reprezenta pentru doctor cel mai important caz fiindcă nega existenţa propriei personalităţi, înlocuind-o cu una absolut nouă plăsmuită de el, pe care o trăia din plin în timpul dictaturii carliste.

„Unul tocmai luptase în Primul Râzboi Mondial, celălalt face ordine prin istorie, după bunul său plac, asasinând câte un rege sau ministru, astfel s-ar putea să se înţeleagă bine amândoi”, zâmbi profesorul, care într-un fel îşi invidia pacienţii, adeseori povestea despre ei  prietenilor săi:

„Cei mai fericiţi dintre toţi oameni sunt cei asemenea pacienţilor mei, deoarece nu ştiu ce înseamnă mustrarea de conştiinţă, nu-i chinuie teama zilei de mâine şi nici nu se lasă seduşi de speranţa într-o bunăstare viitoare. Ei doar îşi trăiesc clipa, pe care şi-o aleg ei să trăiască, şi o trăiesc într-o absenţă totală a nefericirii.”

*

― Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreu, nu vreau!… tropăia ca un copil în jurul doctorului Munteanu Sârbu Ştefan, arătând cu degetul spre patul lui Dunca Pătru.

― Linişteşte-te, aşa, hai să ne aşezăm pe pat şi îmi vei povesti ce s-a întâmplat, încerca să-l liniştească doctorul.

― Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreau!…

― Pentru că?…

― Pentru că tace tot timpul, nu vrea să ne jucăm de-a vaţi ascunselea şi îi spune lui Maniu tot ce află de la mine.

Dunca Pătru se uita ba la doctor, ba la ochelarist şi nu ştia ce să spună. Doctorul îi făcuse discret semn cu capul, ce însemna că totul e în regulă.

― Acum Maniu iar o să-l bată pe Carol cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!… Chi-hi-hi-hi!.. Şi numai din cauza lui, că nu ştie să ţină un secret.

― Nu el ia spus lui Maniu, zise doctorul şi îi şopti ceva la ureche.

Sârbu Ştefan dădu din cap în semn că a înţeles cine e vinovat de bătaia pe care o va primi Carol, deveni dintr-odată foarte serios şi, apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru, îi întinse acestuia mâna.

*

Dunca Pătru nu-şi va face niciodată sânge rău din cauza vecinului său de salon. Va fi atât de calm – sau indiferent – încât va părea a fi mereu altcineva, o umbră ruptă de realitate sau irealitate. Cât timp vor sta împreună nu o să-i spună vreodată ceva, poate nici în sinea lui. Doar o singură dată, când Cavalerul Istoriei îi va povesti despre cearta iscată între el şi Majestatea sa Regele Carol al II-lea şi dând din mâini îi va răsturna castronul cu supa de roşii, va rosti un „N-n-oh” ce va suna ca un blestem în urechile lui Ştefan Sârbu, care de atunci va înceta să-i mai povestească întâmplări din culisele vieţii familiei regale, iar a doua zi va povesti tuturor că Soldatul, aşa îl numea pe Dunca Pătru, se întâlneşte pe ascuns cu Iuliu Maniu şi îi raportează tot ce mişcă.

 6

Bineînţeles, amprentele lui Dunca Dumitru din baza de date ale miliţiei nu corespundeau cu amprentele luate de la Dunca Pătru, care nu avea nici o cicatrice pe piciorul stâng, în schimb avea una lăsată de glonţ pe umărul stâng. Maiorul Vişovan nici nu se aştepta la alt rezultat.

Era convins că Dunca pe care îl anchetase nu este una şi aceeaşi persoană cu Dunca cel înecat în Dunăre, după spusele lui Toaderaş Ştefan, sau poate fugit peste hotare deoarece cadavrul nu a fost găsit.

„Atunci, cine este omul acesta care îşi spune Dunca Pătru, seamănă izbitor cu Dunca Dumitru, nu cunoaşte sau nu recunoaşte pe nimeni, crede că a luptat în primul război şi susţine că ne aflăm în anul o mie nouă sute douăzeci?…” îl rodea întrebarea pe maior.

Îl sună din nou pe profesorul Munteanu.

― Până acum l-am crezut pe Ştefan Sârbu cel mai interesant caz întâlnit de-a lungul carierei mele, dar iată că Dunca Pătru este un caz nemaiîntâlnit de mine şi nici nu am citit vreodată despre un comportament asemănător, îi spuse doctorul pe terasa restaurantului „Zimbru”, unde s-au întâlnit la o cafea.

― Este bolnav psihic?

― Dragul meu, nu cred că un om care trăieşte în anul o mie nouă sute optzeci şi şase, dar susţine că se află în o mie nouă sute douăzeci poate fi sănătos.

― Deci, e bolnav?

― Numai că pacientul nostru nu prezintă nici o tulburare în cele cinci axe prin care se evaluează un bolnav psihic: gândire, memorie, atenţie, emoţie şi comportament.  Pare perfect sănătos din punct de vedere psihic.

― Şi atunci?…

― Ei, şi atunci asta este singura problemă: de ce ar susţine cineva sănătos la minte că trăieşte cu şaizeci şi şase de ani în urmă?

Maiorul tăcea.

― Dar hai să nu tragem concluzii pripite, pacientul se află doar de patru zile la mine, iar o tulburare psihică este diagnosticabilă de obicei în minim două săptămâni, în anumite cazuri chiar de la şase luni la un an.

― Marea problemă a noastră celor de la miliţie este nu dacă Dunca Petru e bolnav sau nu, ci cine este el şi de ce toată lumea îl confundă cu Dunca Dumitru? Chiar şi nevasta acestuia susţine că este „omul ei”.

― Dragul meu, bine ai spus că aceasta este problema voastră pe care eu nu cred că sunt în stare să o rezolv, spuse zâmbind profesorul Munteanu.

― Aş vrea să mai stau de vorbă cu el, bineînţeles, dacă se poate, spuse aproape şoptit maiorul.

― Se poate, dragul meu, se poate, vino când doreşti, numai anunţă-mă înainte, ca să nu fiu plecat.

― Deocamdată vreau să mă întorc în Vârfuri, satul în care locuia Dunca Dumitru şi în care a apărut de niciunde la poarta acestuia Dunca Pătru. Vreau să dau de cap acestei poveşti aproape de necrezut.

― Atunci nu îmi rămâne decât să îţi doresc mult noroc, dragul meu, mult noroc! repetă profesorul Munteanu.

7

Recitind, poate pentru a zecea oară, însemnările făcute în carneţelul cu coperţi negre, maiorul hotărî să afle cine este Măria, fata morarului Ştef de pe vale, dacă există sau a existat o asemenea persoană. Poate astfel va reuşi să afle de ce Dunca Pătru a întrebat despre nuntaşi şi cai. Poate găsind răspuns la aceste întrebări va putea să dezlege misterul acestui om pe care toţi îl confundă cu Dunca Dumitru.

Porni spre Vărfuri fără să-l mai anunţe pe şeful de post şi nici pe la postul de miliţie nu mai trecu. Opri la marginea satului, unde un om în vârstă păştea două vaci. Îi spuse că este folclorist şi îl întrebă dacă mai există moară pe vale.

― Ehe, nu mai e de mult, de când făcu Opriş moara la curent, da’ fărina nu-i la fel de bună cum o fo’ ceia de la moara lui Ştef, dădu din mână a supărare bătrânul.

― Dumneta l-ai cunoscut pe morarul Ştef?

― Apăi cum Doamne iartă-mă să nu-l cunosc? se miră bătrânul.

― Morarul avea o fată, nu?

― Avea două fete ş-un fecior. Pălaga, fata cea mare, s-o măritat după un ungur din satu’ vecin, apoi s-or mutat la Vireşmort, o murit demult săraca, Ştefan, feciorul o murit şi el săracu, o fo’ holtei, că ave’ nu ştiu ce hibă la plămâni, iar Măria săraca mai trăie’ ş-acu’, stă în vale la casa părintească. O pătimit şi e’ săraca, că i-o dispărut mirele-n noaptea nunţii, strămoşul lui Dunca ăsta cu tămbălăul, de scrie-n gazetă despre el, iar e’ o născut după nuntă doi gemeni – pă Ilie şi pă Pătru, o trecut prin mare ruşine, că a rămas gre’ de fată, înainte de a-i blagoslovi popa cununia. Pătru o fo’ moşu’ lu’ Dumitru, ăsta cu tămbălăul. L-or spănzurat hortiştii în trizeci şi nouă că s-o ridicat împotriva lor.

― Dar pe mirele dispărut în noaptea nunţii cum îl chema? întrebă maiorul oferindu-i bătrânului o ţigară.

― Tot Pătru, Dunca Pătru, spuse bătrânul aprinzând ţigarea, după ce îi rupse filtrul.

*

― Apăi cum Doamne iartă-mă să nu bei un păhăruţ de horincă? se miră bătrâna curăţând  o ceapă pe care o puse pe farfuria de lemn lângă feliuţe subţiri de slănină şi cârnaţ afumat. Oi be’ şi eu unu cu dum’ata.

Maiorul se conformă, bău ciocnind cu bătrâna şi îi ură „La mulţi ani!”

― Apăi, mie la optşpatru de ani, nu prea îmi mai trebuie mulţi ani, doar o bătrâneţe şi moarte uşoare, pentru asta mă rog la Drăguţu’ de Dumnezeu, că tare mult am pătimit pe lumea aiasta, poate dincolo mi-a hi mai bine, cine ştie? Că amu ia pe ăştia mici îi învaţă la şcoală că Dumnezeu nu ieczistă, iar omu’ e născut din maimuţă, Doamne iartă-mă, că or bolunzit cu toţi de atâta carte.  Pe noi ne învăţa la şcoală să ne rugăm la Dumnezeu şi cum să-i respectăm pe cei bătrâni, iar acu’?…

Bătrâna îi aduse fotografii vechi de famile, unele făcute în faţa morii, altele în spatele ei, ca să se vadă roata morii. Într-o fotografie îl zări pe Dunca Pătru, era îmbrăcat la fel cum îl aduse şeful de post, de ziceai că l-a luat din fotografie şi l-a adus la sediul miliţiei. Pe spatele fotografiei cineva scrisese cu cerneală violetă:

 AMINTIRE DIN ANUL 1920

12 APRIL + ZIUA DOUA DE ÎNVIERE

VETERAN DUNCA PĂTRU

 ― Atâta mi-o rămas după el: chipu’ lui, doi prunci şi năcazurile, că am rămas de râsu’ lumii – nici nevastă, nici fată…

― A murit? întrebă maiorul, speriindu-se de propria-i voce.

― Dumnezeu Sfântu ştie ce s-o întâmplat cu el?… Că o dispărut în noaptea nunţii – douşnouă spre trizeci april, era joi noapte’ spre vineri, o ieşit şi dus o fo’…

― Nu v-a spus unde merge?

― La miezu’ nopţii, când nunta era în toi, intrase un băiat, în haine militare, era sergent, aşe spuneau  oamenii, că eu nu mă pricep la grade. Pătru când l-a văzut, la început s-o speriat, şi s-o albit ca varu’ ş-o început să tremure, pe urmă s-au îmbrăţişat, s-au pupat ş-au băut la horincă de se minuna toată lumea, că pe Pătru nu-l ştia nime’ de beţiv, da’ cu soldatu’ ăla o băut mult, apoi spre dimineaţă o ieşit să-l conducă. „Tu Mărie, aesta-i un pretin tare drag mie, l-oi conduce până la marginea satului, că-i musai să margă, mă întorc mintenaş şi apoi ţi-oi povesti de el,” aşe mi-o zis. Luase dân grajd doi cai. Caii s-au întors da’ dă el nu mai auzi nime’ veci!

Maiorul mai bău un pahar şi ceru voie bătrânei să fumeze, aceasta îi aduse o farfurioară de lut.

― Am ajuns de povestea lumii, unii ziceau că o fugit să scape de mine, că m-o lăsat gre’, alţii povesteau că l-o omorât  Găvrilă Gorgan pentru că umbla la muierea lui, alţii că s-or dus împreună cu soldatul ăla să fure caii de la armată şi i-au împuşcat… cine ştie ce s-a întâmplat de nu s-o mai întors Pătru?… Aşe, mi-am crescut singură feciorii, apoi când să mă bucur de ei, că s-au însurat amândoi, pă Pătru l-au spânzurat hortiştii în trizeci şi nouă, nici nu împlinise nou’şpe ani, iar pă Ilie l-au luat voluntar în patruşcinci ruşii,  nu s-o mai întors nici ăla bietu’. Apoi nevasta lui Pătru s-a prăpădit şi ea, şi am rămas cu nepotu Dumitru, l-am crescut de mic, dar l-o ucis buştenii ’n butin în şapteşdoi, avea şi el un copil, dar s-o prăpădit şi ăla, anul trecut. Eu nu cred în vrăjitoare, da’ mi-o zâs baba Rozalia dân Codru’ Tătarului, că o îngropat cineva o lumânare în mormânt, ca să se stingă neamul Duncenilor, că şi celălalt nepot mi se prăpădise, fiul lui Ilie de muri pe front, amu mi-o mai rămas un strănepot, Vasile…

8

― Nu eram atât de ameţit din cauza rănii. Glontele îmi trecuse  prin umăr, sângele poate îngheţase de n-o curs mult, că mare frig o fo’, da’ nu mâncasem de cinci zile nimic, ăla o fo’ tăt baiu’, numa’ sugeam cetină de brad, şi pe urmă o scuipam. Aşe m-o găsit sergentul Eusebiu şi m-o târât în spate trei kilometri, poate şi mai bine de trei, povestea Dunca Pătru ascultătorilor săi – maiorului Viţovan şi profesorului Munteanu. Apoi ne-am împretenit – eram mai ceva ca fraţii. O ţigare nu am fi fumat unu’ fără celălalt. El crescuse la oraş, la orfelinat, nu avea pe nimeni şi ne-am vorbit că după război, dacă scăpăm cu viaţă, vine şi se stabileşte la noi în Vârfuri. Că aşe-i în viaţă – moartea îţi cântă „Veşnica pomenire” la ureche, iar tu te gândeşti la ce ai să faci după război…, oftă Dunca.

― Lui Eusebiu nu i-o fo’ dat să vadă sfârşitu’ războiului şi să vină la noi în Vârfuri. A murit în braţele mele, l-a lovit o schijă în cap. Ştia că moare şi m-o rugat să-i fac o cruce la marginea cimitirului din Vârfuri. „Dacă nu mi-o fost dat să trăiesc la voi, măcar o cruce să am, poate mi-o aprinde şi mie cineva câte o lumânare de ziua morţilor, iar tu, Pătrule, când te vei însura să vii la crucea me’ şi să mă chemi la nuntă, nu cumva să nu vii!”, asta mi-o spus şi pe urmă şi-o dat sufletul. Eu după ce m-am întors din război i-am pus cruce mare de stejar, da’ nu la marginea cimitirului, ci în mijlocul lui, şi pe ea am scris:

 „ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916”

Apoi înainte de nuntă, m-am dus la cruce să-l poftesc cum m-o rugat. M-am dus împreună cu Mnihai a lu’ Vasalie Moşului, cu care am umblat la poftit prin sat, după cum îi obiceiu’. Nu credeam nici un moment că el poate veni la nuntă, că mortu-i mort! M-am dus doar aşe, ca sufletul lui să fie împăcat că nu l-am uitat. Da el…

― A venit la nuntă? întrebase doctorul, mai mult ca să-l ajute pe Dunca. Acesta se oprise din povestit, poate temându-se că cei doi nu o să-l creadă.

― Da, o venit!… O venit la miezul nopţii, răsuflă uşurat Dunca Pătru. Îi era teamă de acest moment, iar de acum înainte  era sigur că-i va fi uşor de povestit. Dar de fapt mult de povestit nu i-a mai rămas, doar că băuse împreună cu Eusebiu două uiegi de horincă. Uiegi de litără, dar nu s-au îmbătat, iar dimineaţă, înainte de cântatul cocoşilor, îl conduse călare pe Eusebiu la cruce şi acesta îl pofti să vadă cum e „dincolo”, unde o stat doar câteva clipe. Dar când s-o întors nu a mai găsit nimic cunoscut lui. Asta e tot!

― Şi cum ai trecut dincolo? întrebă maiorul.

― Apăi, aşe deodată mi s-o părut că stau cu Eusebiu lângă cruce, da’ în acelaşi timp mă plimb cu el pe marginea unui râu, printr-o livadă atât de faină cu pomi plini de tăt felul de poame, iar păsările cântau atât de mândru, şi deodată nu am mai fost lângă cruce numa’ pe marginea râului. Ş-apoi am simţit o aşe linişte şi pace în suflet, nu am mai simţit ceva la fel până atunci, poate doar când eram prunc mic şi adormeam în braţele mamei.

9

În aceeaşi noapte, spre dimineaţă, maiorul avu un vis foarte ciudat. Visa că îl visează pe Dunca Pătru. Şi în visul din visul său era concomitent şi în drum spre Vârfuri împreună cu acesta şi lungit pe canapeaua din sufrageria sa. Se duceau la Măria, fata Morarului Ştef de pe Vale, dar au ajuns în mijlocul cimitirului lângă o cruce mare de stejar pe care sta scris:

 „ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916”

 Dunca Pătru era îmbrăcat în costumul popular, exact cum îl aduse şeful de post, la fel ca în fotografia pe care i-o arătase bătrâna. Deodată, acesta începu să pălească din ce în ce mai tare şi să se dizolve în văzduh, lăsând în urmă un iz de busuioc.

*

Trebuia să ia cât mai repede o hotărâre. Dar nu o putea lua de capul lui, ci doar cu aprobarea comandantului. Era un caz paranormal, iar cazuri paranormale nu existau, o ştia prea bine.

― Dragul meu, îi spuse cu o zi înainte  profesorul Munteanu. Partidul nu ar accepta pentru nimic în lume ca cineva să se întoarcă în ţară, fie chiar şi din rai sau din iad, fie şi după şaizeci şi şase de ani fără aprobarea lui.

― Şi atunci care va fi soarta acestui om?

― Un biet bolnav psihic, ca atâţia zeci sau poate sute de alţi bolnavi.

― Dar bine, sunteţi de acord cu mine că acest om nu este bolnav psihic, avem mărturii şi dovezi în acest sens.

― Sunt întru totul de acord, dragul meu.

― Şi atunci va trebuie să mă ajutaţi să demonstrez adevărul.

― Nu, dragul meu, nu are nici un rost, crede-mă! Eu m-aş transforma din medic pacient, iar tu în cel mai bun caz colegul meu de salon.

― Şi atunci?…

― Lasă lucrurile să-şi urmeze cursul firesc, zâmbi profesorul.

Nu, nu putea lăsa lucrurile aşa, mai ales după visul pe care l-a avut. Se va duce la comandant, trebuie să-l înţeleagă cineva, nu se poate ca un om să…

Îl întoarse de la uşă ţârâitul telefonului.

― A dispărut! se auzi în receptor vocea profesorului Munteanu.

― Cine? întrebă maiorul.

― Cum cine, dragul meu? Dunca Pătru!

― A fugit?

― Nu, nu avea cum, uşa salonului era închisă pe dinafară.

― Atunci cum, pe geam?

― Nu, geamul are plasă de sârmă şi gratii.

― Atunci?

― Pijamaua, papucii şi halatul au rămas, de parcă s-ar fi evaporat.

Maiorul tăcea, iar profesorul continuă cu o veselie în glas pe care nu o putea ascunde

― I-au dispărut hainele în care era îmbrăcat când l-ai trimis la mine. Erau într-o magazie închisă cu yală; la fel, uşa nu a fost forţată.

*

Ţârâitul telefonului îl întoarse a doua oară de la uşă.

― Să trăiţi! Şeful de post din localitatea Vârfuri vă deranjează.

― Vă ascult, tovarăşe plutonier.

― Nu este el tovarăşe maior, e altcineva!

― Nu vă înţeleg?

― Omul pe care îl cercetaţi nu e Dunca Dumitru, iar Dunca Dumitru nu a murit!

― De unde ştii? se miră maiorul.

― Tocmai primise Dunca Anişoara scrisoare din America, are şi poze cu ceilalţi doi, au ajuns la fratele lui Pupăză.

Maiorului îi apăru pentru o clipă chipul palid şi ochii trişti ai femeii îmbrăcată în negru, de o frumuseţe profundă, misterioasă. Puse receptorul în furcă, îşi aprinse o ţigară şi, pentru prima dată în ultima săptămână, zâmbi mulţumit, poate chiar fericit.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.