Oraşul de granit

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 23 ( aprilie, 2012 )
Autor:

Lilly trăia într-un oraş din granit cenuşiu, populat cu oameni cenuşii, cu priviri încruntate şi prea puţine vorbe dulci ascunse în gânduri. Dascălii revărsau zilnic asupra copiilor un şir nesfârşit de adunări şi scăderi şi înmulţiri şi împărţiri şi de nume de râuri şi de ţări şi de fiinţe microscopice cu denumiri complicate şi de poveşti despre bătălii care avuseseră loc cu mult timp în urmă şi ai căror eroi erau de secole oale şi ulcele. Oamenii erau trişti şi îmbufnaţi. Când râdeau, o făceau de cele mai multe ori cu răutate, la fel ca părinţii lor şi ca părinţii părinţilor lor.

Oraşul era mare, întins între un râu cu ape murdare şi nişte munţi pitici care erau plini de zăpadă şase luni pe an. Avea cincisprezece străzi şi patru bulevarde, o cetate veche, cinematografe, o clădire a Primăriei din oţel şi sticlă, magazine şi trei parcuri în care iarba şi copacii începuseră să devină la fel de cenuşii ca şi locurile. De sute de ani se întindea mereu ca un căpcăun contropitor, înghiţind unul după celălalt satele din jur, ca pe nişte chifle proaspete. Iar locuitorii altădată veseli ai acelor sate, cu locuinţe ca de jucărie, obiceiuri frumoase şi teamă de Dumnezeu, deveneau treptat la fel de posomorâţi ca şi oamenii de la oraş. Nu mai spuneau seara poveşti copiilor, doar priveau tăcuţi televizoarele ale căror ecrane sclipeau în penumbra sumbră a apartamentelor reci ca nişte frigidere.

În fiecare dimineaţă, oamenii cenuşii îşi părăseau locuinţele şi se îndreptau asemenea unor şiruri de furnici spre cele trei fabrici, care îi înghiţeau în pântecele lor încăpător pentru a-i scuipa după-amiaza, obosiţi şi încercănaţi, puţin mai aspriţi decât ieri. Când Lilly îi privea de la balconul apartamentului ei cu două camere, situat la etajul al şaptelea al unui bloc de pe Strada Cinci, păreau nişte pitici nefericiţi căzuţi în vraja unei vrăjitoare rele şi nici măcar nu-şi mai aminteau că odată era altfel.

Lilly renunţase să le mai vorbească încă din ziua în care observase prima oară acea privire împăienjenită, care ajungea la tine prin trei straturi de vată groasă şi le auzise vocile care semănau cu gâlgâitul pe care-l scoţi atunci când te scufunzi în cada de baie şi încerci să rosteşti un cuvânt. Se speriase îngrozitor: când se năpustise boala asupra lor, tăcută ca un hoţ mlădios în întuneric?! Trei zile şi trei nopţi a rămas în pat, cu ochii larg deschişi, cu pieptul zbuciumat şi cu sudoarea prelingându-i-se pe trup.

A venit un doctor, un bărbat înalt şi posomorât, care mirosea a mucegai. I-a pus întrebări la care, fireşte, nu a primit niciun răspuns: şi el avea privirea vătuită şi vorbea gâlgâit. I-a ascultat respiraţia şi bătăile inimii cu un stetoscop, i-a luat pulsul şi i-a depărtat pleoapele pentru a-i privi pupilele. A lovit-o peste genunchi cu un ciocan mic din cauciuc. Lilly îndura totul în tăcere. A ţinut în gură câteva minute un termometru pe care doctorul l-a apropiat apoi de ochii miopi pentru a-i citi indicaţiile.

― Nu văd niciun soi de probleme, a conchis el, hârâind din plămâni pentru a-şi drege vocea tabagică. Poate că domnişorica nu are chef să meargă la şcoală.

Mama fetei şedea în picioare la marginea patului. Era îmbrăcată într-un halat înflorat, pe care îl purta prin casă indiferent de anotimp (uneori, iarna, îşi mai punea deasupra o vestă tricotată). Taică-său se aşezase într-un fotoliu, lângă fereastra acoperită cu perdele şi se foia nervos. Numele lor nu au importanţă şi nu le vom menţiona în povestea noastră, ca de altfel nici numele celorlalţi oameni cenuşii, cu ochelari din vată.

― Nu a făcut niciodată figuri, de şase ani de când merge la şcoală, a spus maică-sa. A primit numai note bune.

Începu să plângă, fără să-şi modifice trăsăturile, într-un fel care pe Lilly o îngrozi şi mai mult. Aşa că îşi strânse pleoapele, să nu mai vadă nimic din această lume care se transforma sub ochii ei. Aşternutul de sub ea parcă o frigea şi atunci se gândi pentru prima oară – sau parcă auzi o voce care-i spunea răspicat acest lucru – că va trebui să plece. Nu ştia unde, dar ştia că undeva foarte departe, un loc în care nimeni nu a mai fost vreodată de când oamenii s-au decolorat şi au devenit cenuşii.

Doctorul a plecat, după ce a mâzgălit ceva indescifrabil pe o reţetă şi l-a pus pe taică-său să achite costul consultaţiei, cost pe care câteva minute mai târziu acesta avea să-l caracterizeze ca neruşinat şi nesimţit.

Lilly a adormit, în timp ce părinţii şuşoteau în sufrageria pe care noaptea o foloseau ca dormitor. Fata era singurul lor copil şi aşteptau multe de la ea, fără ca nici ei să ştie bine ce anume. Într-o vreme, maică-sa spunea că ar vrea să devină doctoriţă, spre spaima lui Lilly.

Dimineaţa, a luat o hotărâre: avea să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Avea să ignore ochelarii de vată şi gâlgâitul, pentru că altminteri era sigură ca va fi dusă la unul din cele trei spitale din oraş. I se vor face injecţii şi, mai grav, i se va lua sânge, sânge pe care apoi îl va vedea pus în eprubete mânuite de asistente îmbrăcate-n combinezoane de culoare albastră.

Va fi vârâtă-n tuburi care bâzâiau sinistru şi conectată la aparate lugrubre şi chinuită cu întrebări prosteşti şi obligată să urineze într-un pahar din plastic. Văzuse cum merg lucrurile cu doi ani în urmă, când o însoţise la doctor, târâtă de maică-sa, pe o mătuşă suferindă, care între timp murise. I se păruse atunci că femeia grasă şi plângăreaţă era un soi de gândac mare şi ghinionist, încăput pe mâinile dibace ale unor copii cruzi şi plini de imaginaţie, care-l canonesc în fel şi chip doar pentru a-şi satisface curiozitatea morbidă şi inutilă.

Nu avea să cedeze nici atunci când maică-sa va încerca să o descoasă şi nici atunci când taică-său va ridica tonul şi îi va spune încă odată ce sacrificii fac ei pentru ea.

Apoi începu să observe alte lucruri.

Mulţi oameni din acel oraş plângeau. Plângeau mergând pe stradă, urcând în autobuzele din metal vopsit în verde închis, târguindu-se în piaţă la cumpărături, predând elevilor toate informaţiile pe care aceştia aveau să le uite oricum peste câţiva ani. Nu plângeau aşa cum plâng îndeobşte oamenii, schimonosindu-se şi suspinând – plângeau în tăcere. Brusc lacrimile începeau să le curgă pe obrajii palizi ca două mici râuri argintii şi să le picure pe bărbie. Păreau să nu bage de seamă, îşi vedeau în continuare de treburile în care erau prinşi asemenea unor gângănii în chihlimbar, nici măcar unul nu îşi ştergea lacrimile şi nici nu se întrebau între ei ce anume s-a întâmplat.

Şi ascundeau tot soiul de lucruri. Obiecte pe care le piteau în buzunarele veşmintelor, le culegeau de pe trotuar asemenea unor stăncuţe flămânde, le aduceau uneori chiar din locuinţele lor. Obiecte fără formă şi întrebuinţare, dar pe care ei le tratau ca pe nişte lucruri importante, despre care ceilalţi nu trebuiau să ştie nimic. Le vârau în cele mai neaşteptate locuri: în staţiile de autobuz şi în rafturile magazinelor şi în mici crăpături care se căscau dintr-odată în asfaltul străzilor şi se închideau la loc după ce obiectul era vârât acolo. Imediat ce reuşeau să le ascundă păreau uşuraţi şi o mică sclipire părea să treacă dincolo de ochelarii de vată, apoi îi vedeai la fel de placizi şi îşi coborau iar privirea în pământ. Probabil – îşi spuse Lilly – sunt milioane de asemenea obiecte ascunse de-a lungul timpului prin acele locuri. Te mirai că nu au sufocat de mult oraşul şi nu au săpat sub el adevărate tuneluri în care se va îngropa într-o zi cu totul. Odată reuşi să privească mai atentă un asemenea obiect, pe care fostul proprietar îl strecurase în viteză, la Magazinul Ploof, între două cutii de fulgi de porumb. Indiferent cât de atentă îl privise, ridicându-se pe vârfurile pantofilor, nu reuşise să-şi dea seama despre ce era vorba. Obiectul era fără formă, de un gri-albăstrui gelatinos, de mărimea unei mingi de tenis. Văzu câteva fire de păr lung şi negru lipite de obiect şi parcă auzi un plâns de femeie. Maică-sa se furişase în spatele ei şi când Lili o observă, văzu că privea exact spre locul în care se afla obiectul. Dar ea nu zări decât cutiile de fulgi aşezate asemenea unor soldaţi la inspecţie. De atunci nu mai fusese interesată de obiectele ascunse de oamenii cenuşii. Mai observă doar că oamenii mari ascund mult mai multe obiecte decât copiii.

Nu vorbea niciodată despre toate astea, doar privea speriată oraşul de la fereastra apartamentului ei. Chiar în faţă avea un parc în care uneori bonele, mamele şi bunicile aduceau copiii mici pentru a-i da în leagăne şi pe toboganul din plastic.

Aştepta să se întâmple lucrul care ştia că avea să vină. Undeva, nevăzut, în măruntaiele oraşului ticăia un ceas mare, care în curând avea să sune doar pentru ea. Nu trebuia decât să aştepte şi să fie sigură că-l va auzi atunci când va suna.

Apoi au început visele.

Era o furnică, rătăcind într-un decor dezolant: un soi de oraş părăsit, parcă distrus de un război nimicitor. Scheletele clădirilor se aflau la tot pasul, străzile erau pline moloz şi cioburi de sticlă, nici ţipenie de om nu se zărea printre fantomaticele ruine. Însă acolo, în vis, ştia că primejdiile se află la tot pasul şi că o namilă mare şi rea o vânează pe ea, pe Lili, ca şi pe toţi care supravieţuiseră năpastei. Pe cerul înnorat, soarele nu era decât un ghemotoc de câlţi, sclipind fără căldură. Nori de praf erau purtaţi de vânturile tăioase de colo-colo şi până şi ultimul fir de iarbă era pârjolit şi uscat.

Speriată şi atentă, cu inima bubuindu-i în piept, adună pietricele şi alte resturi şi încercă să înjghebe un fel de muşuroi în care să se adăpostească: trebuia, într-un fel pe care încă nu-l ştia bine, să reconstruiască toată acea lume prăbuşită în ea însăşi şi nu credea nicio clipă că va reuşi acest lucru.

Se trezea dimineaţa buimacă şi tot trupul o durea ca şi cum ar fi avut o febră musculară puternică. Îi era teamă să mai adoarmă: visul apărea iar şi iar, exact la fel, de unde se terminase precedentul. Uneori, bruma de muşuroi pe care apucase să-l clădească era dărâmat, strivit de o palmă uriaşă. Tot soiul de urme de animale neştiute se vedeau întipărite în praful galben şi în noroiul uscat. Lumea din vis continua să se degradeze – ceva se întâmpla când ea nu era acolo. O dată a dispărut scheletul unei clădiri. Grinzile erau împrăştiate pe o rază de o sută de metri, ca şi cum stafia clădirii de altădată ar fi explodat în mii de bucăţi. Altădată a apărut o baltă întinsă. Bulele care plesneau la suprafaţă, răspândind un miros înţepător de sulf, păreau a fi vocile şoptite ale unor damnaţi, implorând milă şi eliberare.

Cu o noapte înainte să discute cu Profesorul, a primit un semn. Nici nu începuse bine visul şi încă nu se hotărâse să pornească în truda ei de adunare a pietrelor, când a zărit mai multe cioburi mici de sticlă albastră care sclipeau în lumina crepusculară a soarelui agonic de pe cer, schiţând – a ştiut ea dintr-odată – un soi de drum spre ceva, drum pe care trebuia să-l urmeze imediat. Alungă gândul neplăcut că este vorba de o capcană întinsă de acei monştri pe care-i bănuia pitiţi în dosul ruinelor, aşteptând o clipă prielnică pentru a o ataca şi omorî? distruge? transforma într-un fel sau altul într-o captivă a acelei lumi?

Porni pe calea arătată de cioburi. Era mai lungă decât credea iniţial şi cel care o făcuse trebuie că muncise multă vreme pentru a aduna laolaltă toate acele frânturi colorate. Drumul şerpuia printre scheletele de clădiri, printre ruinele a ceea ce odată fuseseră magazine şi bănci, printre tonete ruginite, în jurul cărora odinioară copiii se înghesuiau pentru a cumpăra îngheţată la cornet şi acadele şi care acum păreau nişte crabi morţi şi uscaţi pe o plajă devastată de o furtună năprasnică. Uneori i s-a părut că drumul se opreşte, dar apoi o licărire stinsă îi atrăgea atenţia şi pornea mai departe.

Drumul se oprea drept în faţa unui aparat din acelea cu fise, din care puteai să-ţi alegi batonul de ciocolată preferat, vârând în fanta din metal o monedă şi formând codul minunăţiei alese. În mod miraculos, aparatul era intact şi chiar părea nou-nouţ, fără zgârieturile şi îndoiturile pe care oamenii ajung să le facă – unii par a simţi plăcere chinuind şi obiectele din jur, nu doar pe semenii care au nenorocul să ajungă prin preajmă. Deşi cordonul îmbrăcat în manşon din plastic negru care ieşea din spatele aparatului se termina cu un ştecher cu doi dinţi din alamă nu era, natural, în nicio priză – doar aparatul şedea în drum ca şi cum ar fi fost tocmai lăsat acolo de doi comis-voiajori iresponsabili care o şterseseră la o bere – luminile sale erau aprinse, iar vitrina interioară bine luminată.

Numai că pe rafturile din plastic nu se aflau obişnuitele batoane în veşmântul lor din celofan, ci tot soiul de obiecte în miniatură şi destul de grosolan confecţionate, ca şi cum meşterul ar fi fost foarte grăbit şi s-ar fi mulţumit doar să le sugereze forma, şi atât. Erau atât de multe încât îţi era greu să crezi că încăpeau acolo, într-un spaţiu, totuşi, atât de mic: la prima privire păreau a fi sute, dacă nu cumva mii. Era mobilă: şifoniere, mese de toaletă, paturi cu baldachin, sofale, fotolii; erau zeci de mărci de automobile, cu farurile lor moarte privind înainte spre lumea distrusă; erau televizoare, aparate de ras, cuptoare cu microunde şi pick-up-uri din alte vremuri; erau arme: săbii, pumnale, buzdugane, securi; văzu o cadă de baie cu duş, pompa de injecţie şi o carapace de broască ţestoasă.

În jgheabul în care urma să cadă obiectul ales se afla o singură monedă mare, din argint: nu semăna cu niciuna cunoscută. Lilly o cântări în palmă şi o întoarse pe ambele feţe. Moneda era neobişnuit de grea. Pe avers era chipul unui femei din profil, cu părul strâns într-un coc înalt şi care avea pe frunte ceea ce părea o coroană subţire. De jur împrejur scria: „Doar un chip frumos poartă coroana de aur”. Pe revers era un castel stilizat, cu trei turnuri, din care cel din mijloc mai înalt decât celelalte două şi trei intrări. Inscripţia suna: „Moartea nu este decât începutul unui drum”.

― Nu pot să aleg nimic, îşi spuse Lilly privind obiectele inutile care atârnau în vitrina maşinăriei într-un soi de abur violet. Poate doar la întâmplare, fiindcă la urma-urmei poate că există o soartă şi un drum.

Apăsă la întâmplare un buton şi măruntaiele maşinăriei prinseseră deodată viaţă. Se auziră văicăreli şi focuri de armă, nechezat de cai şi revărsări de apă, frâne de automobil şi, mai mult decât orice, zgomotul acela de obicei neauzit pe care îl fac gândurile oamenilor când se lovesc unul de celălalt asemenea unor baloane colorate umplute cu heliu.

Când zgomotele încetară, în fanta din metal se auzi un clinchet şi Lilly culese din ea o monedă de mărimea celei pe care o introdusese înainte în maşinărie, doar că părea a fi de aur şi era încă şi mai grea. Pe o faţă scria : „Trebuie să învingi lumea”. Pe cealaltă era inscripţionat: „Lumea a fost deja învinsă”.

Îl cunoscu pe Profesor într-un parc cenuşiu, înconjurat de clădiri înalte care aproape că sufocau copacii posomorâţi şi iarba care trăgea să moară.

― Cine eşti? l-a întrebat speriată, când bărbatul înalt s-a aşezat pe bancă, lângă ea şi i-a zâmbit.

― Pot fi oricine vrei tu să fiu, i-a răspuns el. Avea dinţii orbitori de albi. Dar acum nu voi fi decât Profesorul.

― Şi mă vei învăţa ceva? îl întrebă Lilly.

― Dacă sunt Profesor, nu înseamnă că trebuie să te învăţ ceva, spuse bărbatul. Există profesori şi-atât, care nu trebuie să înveţe pe nimeni, nimic. Cei care încearcă să-i înveţe pe alţii ceva, de cele mai multe ori nu ştiu ei înşişi nimic, sau nimic important, pentru că altminteri ar şti că a încerca să-i înveţi pe ceilalţi ce ştii tu însuţi este imposibil. Mai ai moneda?

― Am uitat-o-n vis, îi spuse Lilly, fără să se mire de unde ştia Profesorul despre monedă.

― Nu ai uitat-o, doar ţi s-a părut că ai făcut-o, o linişti Profesorul. Este obolul pentru a trece într-o altă lume. Şi ţi-a fost dăruit doar ţie.

― Există şi alte lumi? îl întrebă Lilly. Începea să se întunece şi parcul era acum pustiu. Un vânt rece bătea dinspre dealurile pitite la marginea oraşului şi un rest de lună îşi făcea de lucru pe cer.

― Ştii că există, spuse Profesorul şi Lilly nu-l contrazise. Lumile sunt asemenea filelor unei cărţi: una lângă cealaltă şi uneori se ating. Asemenea locuri sunt numite Porţi.

― Şi cum e lumea în care mergem? îl întrebă Lilly, care acum ştia că nu-şi va mai vedea niciodată casa în care născuse şi în care trăise.

― Altfel, îi spuse Profesorul. Nu ştiu dacă este mai bună sau mai rea, pentru că asemenea noţiuni sunt relative. Nu ştiu dacă este mai veche sau mai nouă decât asta, pentru că Timpul de fapt l-au născocit ei, oamenii. Dar este o lume pe care cineva a distrus-o şi acum altcineva trebuie să o reclădească. Şi tu vei fi aceea.

― Adică vom fi un fel de pionieri? întrebă Lilly şi bărbatul cu dinţi albi începu să râdă. Abia atunci fata îşi dădu seama că nimeni nu venea şi nimeni nu pleca, iar în copacii întunecaţi nu cânta nicio pasăre. „S-a sfârşit”, îşi spuse ea şi nu simţi nici bucurie şi nici tristeţe.

Bărbatul se ridică în picioare şi îi întinse mâna. Era îmbrăcat într-un costum negru.

― Mergem? întrebă el şi Lilly aprobă grav din cap.

După ce Lilly a plecat, însoţită de Profesor, oamenii cenuşii au vorbit tot felul de prostii despre această întâmplare. Unii au spus că fata a fost răpită de un hoţ de copii şi dusă într-un loc despre care nu vor afla niciodată nimic. Povesteau, cu vocile lor gâlgâite, că la sute de mile distanţă a fost chiar arestat un bărbat care a recunoscut totul. Alţii erau convinşi că Lilly şi-a pus capăt zilelor şi că trupul ei a fost înghiţit de apele murdare ale râului care se gudura ca un câine vagabond la marginea de sud a oraşului. Părinţii ei s-au mutat într-un oraş încă şi mai mare şi încă şi mai cenuşiu şi apoi nimeni nu a mai comentat nimic.

Doar băiatul care o iubea în taină pe Lilly şi care locuia în acelaşi bloc cu ea, două etaje mai jos, a ştiut adevărul. L-a visat într-o noapte, imediat după ce Lilly a plecat în cealaltă lume. A văzut-o acolo, în iarba de un verde crud, sub un cer de un albastru desăvârşit, fericită şi împăcată cu sine. Şi pentru ca ceilalţi să nu creadă în minciunile îndrugate de oamenii cenuşii, băiatul a scris o poveste.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.