Pandora (fragment)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

Vlad îşi pregătea programul de lucru pentru vară. Îşi propusese să meargă la origini: tocmai citise Huxley în engleză, Flaubert în franceză şi Goethe în germană. Avea dificultăţi cu citirea lui Platon în original, dar îşi procurase ediţia lui Cornea din Republica şi făcuse mici progrese. În latină nu i se părea dificil să citească Vulgata sau diversele opere de filozofie ocultă, care îi treceau prin mână. Avea şaptesprezece ani şi citise în ultimii doi ani în jur de o mie de cărţi şi scrisese vreo zece: o piesă de teatru, în care îl combinase pe Schopenhauer cu Beckett, cinci volume de poezii ciudate şi mai multe caiete de eseuri. Este sfârşitul lui iunie şi Vlad e încântat că s-a terminat şcoala. Îşi detestă colegii şi pentru el mersul la şcoală era ca mersul la închisoare. O închisoare a minţii, în care triumfă imbecilitatea şi fiţele. Din punctul lui de vedere, un om mediocru este un imbecil şi încă n-a cunoscut un coleg sau un profesor, care să nu-i fie inferior din punct de vedere intelectual. Poate este orb, dar mizantropia lui îi slujeşte ca o prejudecată sănătoasă prin care ignoră tot ce este lipsit de viaţă, ambiţie sau spirit.

„Bine că s-a terminat şcoala… O eliberare temporară, în care cei mai mulţi sclavi vor bea, fute, mânca şi se vor droga cu somn: şi apoi se vor întoarce tot la închisoare, pentru încă un an de fiţuici, copiat sau tocit. Şcoala ar trebui interzisă, este de preferat o educaţie gen Stuart Mill, care te lasă cu traume morale dar te transformă în ceva extraordinar. În timp ce colegii mei, ce sunt ei? Nişte animale de turmă pregătite să interacţioneze cu alte animale de turmă, să se căsătorească între ele, să muncească pentru un concediu în Antalya sau în altă văgăună otomană, să genereze alte animale de turmă şi apoi să moară, având impact asupra planetei sau asupra istoriei universale echivalent cu cel al unei amibe. Pentru ăştia s-a sacrificat Isus? Pentru nişte sub-maimuţe cu minţi goale şi inimi haine, pentru nişte retardaţi care sunt buni numai să-şi exagereze valoarea şi care se mint zilnic că viaţa lor are un sens? Ar trebui să îngenuncheze toţi în faţa mea şi să intoneze Hosanna Superstar! Gândacii…”

Vlad îşi aprinse o ţigară şi întoarse caseta cu Beethoven – Concertul pentru pian numărul 4. Soarele îi inunda camera şi excesul de lumină îi făcea puţin greaţă. Ca un adevărat bacovian, Vlad asocia căldura extremă cu descompunerea cadavrelor. „Măcar un cadavru este onest … Îmi inspiră mai multă scârbă cei care sunt inconştienţi că sunt cadavre vii.” Îşi aminti cum ieşise într-o duminică în parc şi parcă toată populaţia Băii Mari se gândise să profite de „vremea bună”. Erau acolo toţi, bunici cu nepoţi, cupluri de îndrăgostiţi, familii mononucleare, invalizi demni, cerşetori, ţigani, poliţai… Vlad avu pentru câteva secunde impresia că toţi sunt morţi: morţi ieşiţi din mormânt, care îşi duc sicriul în spate. Vedea schelete sau cadavre proaspete, machiate, îmbujorate, care se plimbă pe stradă. I se făcuse rău, dar mai târziu, analizându-şi viziunea, înţelese cât de adevărată este. „Probabil sunt singurul om viu din univers şi existenţa celorlalţi este doar o simulare. Oricum, celălalt nu-mi poate dovedi că are o viaţă interioară. Poate să se prefacă şi să răspundă, aşa cum crede computerul-şef de cuviinţă.” Vlad închise casetofonul, îşi luă mingea de baschet şi ieşi din casă, fără a-şi saluta părinţii. Se duse la fostul lui liceu, de la care se transferase din cauza unei fete. Se îndrăgostise de ea, apoi începu s-o urască atât de intens, încât nu-i mai suporta privirea.

Era 6 seara şi pe teren nu era multă lume. Nişte pitici jucau la coşul principal, aşa că Vlad se duse la celălalt, care dădea spre Săsar, să se antreneze singur. Îşi făcu încălzirea în timp ce mai fumă o ţigară. Stop shoot-uri, lay-up-uri simple, sări de câteva ori la slam-dunk, dar nu prea îi ieşeau, de-abia atingea inelul. După vreo douăzeci de minute, se întinse lângă coş şi îşi scoase jurnalul. Piticii din clasa a opta îl întrebară dacă nu vor să joace cu ei. Adolescentul refuză: „N-am cu cine.” Notă câteva aforisme pline de fiere: la fel ca Schopenhauer, trebuia să fie puţin furios, ca să-şi găsească buna dispoziţie. Apoi încercă să simbolizeze într-un desen ceea ce simţea: că vara creşte asemenea unei boli, luându-le oamenilor minţile şi uşurându-le sufletele. Îşi aminti când avu pentru prima oară această senzaţie. Era în Grecia, în bunkărul Platamonas, ceva staţiune odioasă, pe care o vizita împreună cu clasa sa. Tocmai se îndrăgostise şi muza sa uşuratică nu-i prea dădea atenţie: încă vreo trei mai umblau după favorurile ei. Se plimba pe lângă un lan de porumb în drum spre terenul de baschet al unei baze militare, unde teoretic accesul era limitat, dar Vlad intra fără jenă şi juca singur sau cu soldaţii. Când trecea pe lângă lan, tânărul îşi dădu seama că trăieşte în infern. Se gândea la un vers al lui Ungaretti şi realiză că viaţa este dezacordul perfect. Mai mult, acest dezacord sau această viziune a infernului producea un bruiaj, pe care ceilalţi oameni, fie pentru că erau imbecili sau pur şi simplu inconştienţi, nu-l auzeau. Neantul huruia, liniştea ţiuia, la fel la o sirenă, pe care o auzi de la mare distanţă şi te trezeşte din somn, dar o auzi cu o altă parte a corpului, cu o ureche interioară, care este de obicei asurzită sau neactivată. „Parcă ne cheamă pământul… Da, neantul huruie.” Acel bruiaj este de multe ori de neînţeles, dacă nu ştii că se referă la neant sau la infernul, care este sub-structura lumii noastre, îl ignori şi îţi continui experienţa mai departe. Nu te deranjează. Dar Vlad auzea şi zgomotul şi ştia şi la ce se referă el: era abisul primordial, care îşi întindea mrejele, era Nimicul, care răsufla de sub vălul Mayei. Şi trebuia să fii născut nihilist pentru a-l putea auzi. Era eterna reîntoarcere a plevei, viziunea nietzscheană a damnaţiunii. „Da, trăiesc în infern.” Şi Vlad putea recunoaşte asta cu seninătate, accelerând pasul să joace baschet cu bravii soldaţi greci. „Dacă în clipe de acord perfect, universul se orientează după tine ca floarea soarelui după astrul suprem, clipe pe care recunosc că nu le-am trăit, dezacordul perfect se manifestă prin faptul că mafia universului te vânează de parcă eşti ultimul om, mizeria creaţiei: Dumnezeu se asigură că este momentul să dispari. Dacă nu te vei apăra, te va doborî ca un fulger! Dar în asemenea momente, ultimul om, vânat şi lovit din toate părţile, capătă o putere demonică, încât rivalizează cu zeii. Nefericirea, melancolia, angoasa, depresia îl fac atotputernic. Energia pe care o acumulează ar putea detona nu numai planeta, ci întregul sistem solar!” Vlad era încântat de ce descoperise, ridică o privire luminoasă de pe jurnal şi observă că doi foşti colegi de la Lucaciu veniseră pe teren. Îşi îmbunătăţiseră vizibil jocul aşa că avea cu cine juca…

*

Mai târziu, după o cină copioasă şi nişte episoade din Tales From The Crypt, Vlad se retrase în camera lui şi citea Cain de Byron şi un manual de genetică. Vroia să afle cât mai multe despre mutaţii şi să-şi demonstreze ideea că există oameni, în care rasa umană s-a autodepăşit încât au devenit nişte post-oameni. Există pe creier sau în ADN urme, care să arate, cum anumiţi oameni, prin mutaţii psihologice, şi-au preschimbat şi trupul? La o adică, ar trebui să le crească organe noi, care să corespundă viziunii lor interioare. Oamenilor precum Kierkegaard şi Cioran, care prin spiritul lor puteau muta munţii, ar trebui să le crească un corp pe măsură. Ar trebui să depăşească moartea, pentru că viaţa în mod cert au depăşit-o? Dacă aceşti oameni sunt undeva pe o insulă bine securizată, ca în filmul ăla idiot cu Van Damme, în care îi reciclau pe agenţii secreţi? „Dacă Nietzsche şi Kierkegaard mă citesc? Sunt nemuritori, deoarece prin upgrade au făcut saltul în transumanitate şi au devenit nişte cyborgi ai spiritului! Mă citesc pe mine, pe Heidegger, pe Deleuze şi pe Kaufmann şi se cacă pe ei de râs? Nu mai au dreptul la replică…” Din păcate, manualul de genetică nu îi oferi nimic în această direcţie, aşa că Vlad trecu la Sardanapalus. Erau nişte versuri nihiliste geniale, pe care le şi înregistră pe casetofon. Mâine trebuia să meargă de dimineaţa cu trenul împreună cu tatăl său la Sălaş, un sat din Hunedoara, de unde erau bunicii săi.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] ideaţie interesantă pare să reverbereze din fragmentul „Pandora”, semnat de Ştefan Bolea, care urmează imediat povestirii de mai sus. Ea este pusă în slujba […]

  • Ficțiuni în luna lui cuptor – privire de ansamblu « SCIFIENTLAND said:

    […] Chircu (Gazeta SF), urmate de „Turnul”, de Adrian Sand (SRSFF), „Pânza vie”, de Teo Tucan, „Pandora”, de Ștefan Bolea, „Insula Gaunilor”, de Lena Kart, „Raze strâmbe”, de Alexandra Niculae, […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.