Pânza vie

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

Prin vidul rece din jurul lui Guillaume, vocea Flaviei pătrunse ca un trăznet, iar tunetul care urmă aproape că îl scoase din minţi. Lumina blândă a dimineţii îşi făcea loc, timid, prin unicul geam al atelierului şi încălzea discret sutele de linii roşii care înţesau pânza prinsă neglijent pe şevalet. În restul camerei domnea un întuneric profund prin care se putea ghici cu greu conturul obiectelor împrăştiate neglijent. Iritat, pictorul se întoarse către femeia care nu depăşise încă pragul uşii şi îşi mârâi nemulţumirea printre dinţi:

„Linişte! Asta este tot ce ţi-am cerut şi nimic mai mult! Chiar nu poţi să înţelegi că am nevoie de puţină singurătate? Cum te aştepţi să lucrez când îmi stai toată ziua pe cap?“.

„Am vrut să văd ce se întâmplă cu tine“, îi răspunse Flavia, aproape şoptit. „Eşti aici de ieri şi nu ai urcat nici măcar pentru cină“.

„Numai de mâncatul tău nu-mi arde! Lasă-mă!“, se răsti la ea pictorul. „Cum te aştepţi să plătim pentru mâncarea aia? Suntem la fundul sacului şi dacă nu vând ceva totul o să fie pierdut. Astea sunt ultimele vopseluri şi altele nu o să mai pot cumpăra. Pleacă!“.

Femeia se întoarse brusc şi faldurile rochiei răscoliră praful aşternut pretutindeni în atelier. Scame mari pătrunseră în raza de lumină şi prinseră a scânteia, în timp ce paşii ei se pierdeau în tăcerea din jur. Guillaume privea absent cadrul uşii unde silueta Flaviei continua să persiste, ajutată de imaginaţia lui. Se întreba de ce ajunsese să o urască atât de mult, de parcă simţămintele lui luaseră culoarea noroiului, asemenea culorilor din borcanul în care îşi spăla pensulele.

Timp de zece ani se bucurase de o viaţă liniştită, sub oblăduirea contelui Arthur de Saint Hubert, patronul şi protectorul său. Banii pe care îi primea de la membrii familiei nobiliare, când îi imortaliza pe pânză şi renta lunară asigurată de conte i-au permis să îşi cumpere casa la care visase dintotdeauna. Nu cu mult timp în urmă pe coridoare şi în camerele spaţioase răsunau paşii şi vocile servitorilor, dar atunci zgomotele nu îl deranjau, ba chiar se bucura când simţea în apropiere suflarea altor oameni.

Dragostea de viaţă pe care o radia în acele vremuri l-a făcut faimos în cercurile doamnelor şi domnişoarelor din înalta societate care îl asaltau cu suspine atent calculate şi rugăminţi interminabile pentru un portret făcut de mâna lui. Aşa a cunoscut-o pe Flavia, fiica unui cunoscut negustor de mirodenii, sfioasă la suprafaţă, dar animată în interior de teribile focuri ale pasiunii. S-au căsătorit, în secret, chiar în ziua în care i-a terminat de pictat portretul.

Tatăl fetei a refuzat să binecuvânteze căsătoria şi s-a folosit de trecerea pe care o avea în faţa nobililor pentru a-şi împrăştia veninul şi închipuirile. La început Guillaume s-a bucurat de liniştea din studio şi de atenţia în scădere a clientelor care obişnuiau să-l sufoce înainte. În fond, era proaspăt căsătorit şi nu şi-ar fi dorit complicaţiile pe care le aducea de obicei faima.

Banii pe care îi primea de la Saint Hubert erau suficienţi pentru a întreţine casa şi familia şi totul ar fi decurs la fel de bine ca atunci dacă nu ar fi apărut Antoine, Diavolul în persoană. Ochii negri şi mici, care trădau răutatea, mâinile înzestrate cu degete lungi, de femeie şi rânjetul care îl făcea pe Guillaume să se îngreţoşeze i-au cucerit pe toţi ceilalţi, înainte ca noul venit să apuce să tragă măcar o linie pe pânză.

Dezastrul a început cu primul tablou ce a ieşit de sub mâinile lui Antoine, un colţ de natură atât de bine reprodus încât nimeni nu a vorbit despre altceva, săptămâni la rând. În ciuda criticilor răutăcioase pe care i le aducea în public, Guillaume se văzu nevoit să recunoască în sinea lui stilul perfect pe care îl stăpânea tânărul pictor. În interiorul ramei liniile se uneau şi se despărţeau într-un joc minunat, din spatele umbrelor păreau că vibrează sute de lucruri ascunse, lumina mângâia şi liniştea sufletul celui care privea lucrarea, iar culorile … Dumnezeule Mare!  … curgeau şi prindeau contur de parcă ar fi fost vii. Nu puţini au fost cei care spuneau, cu mâinile pe inimă, că ar fi preferat să trăiască într-o pictură de-a lui, decât în lumea reală. Parca sub forma unui afront final, Antoine îi făcu pânza cadou negustorului de mirodenii, care o purta mereu la el şi nu mai prididea să-l laude pe tânăr, oriunde s-ar fi dus.

„Nu ai de ce să-ţi faci griji“, încercau să-l liniştească pe Guillaume, prietenii, din ce în ce mai puţini la număr. „Tu nu vezi că nu ştie să picteze decât coclauri? Habar nu are să sublinieze trăsăturile nobile, aşa ca tine. E doar un vagabond care s-a pripăşit pe aici şi o să plece în curând, cu coada între picioare“.

Oricât de mult şi-ar fi dorit să le dea crezare, pictorul nu se putea abţine să nu observe cum tablourile vechi, unele făcute chiar de el, dispar de pe pereţi, pentru a face loc peisajelor proaspăt înflorite pe pânzele lui Antoine. Atât de multe gânduri negre i se adunaseră în minte încât nici măcar nu se simţi surprins atunci când Saint Hubert îi trimise printr-unul dintre servitori o misivă ce îl înştiinţa că a fost înlocuit din funcţie, iar renta din acea lună avea să fie ultima pe care o mai primea. Ca umilirea să fie deplină, i se aducea la cunoştinţă că tânărul pictor avea să devină, din acel moment, protejatul contelui.

Gelozia pe care o simţea faţă de Antoine s-a transformat pe loc într-o ură arzătoare, cum nu mai simţise până atunci. Guillaume îşi concedie servitorii şi se izolă complet de ultimii prieteni pe care îi mai avea, apoi se dedică artei în totalitate. Singurul suflet care a reuşit să-i rămână alături a fost Flavia, dar nici măcar pe ea nu o tolera prea mult prin preajmă.

Nu puţine erau nopţile în care Guillaume prefera să doarmă în atelier, alături de pensule şi vopseluri, convins că doar prin muncă neîntreruptă va reuşi să îşi recapete statutul de dinainte. Renunţase complet la a mai picta portrete şi se orientă către noua modă, a peisagisticii. După câteva luni reuşi să producă lucrări ce ar fi putut trece drept excepţionale, dar în ochii lui erau doar dezamăgiri care îl plasau mereu cu un pas în urma lui Antoine.

Culorile erau ultima barieră în calea perfecţiunii, dar şi cea mai greu de trecut. De luni întregi încerca, fără succes, să se apropie de secretul care transforma pânza în ceva viu. Sutele de combinaţii de prafuri şi extracte din plante pe care le încercase au dat într-un final naştere nuanţelor pe care le căuta. Roşul, însă, părea în continuare fad şi lipsit de orice vibraţie şi fără el, fiorii pe care îi transmiteau operele celuilalt, nu existau.

Guillaume tresări brusc şi se depărtă cu tot cu scaun de masa pe care îşi odihnise fruntea până atunci, cuprins de un nou val de depresie. Există o limită peste care sufletul unui om nu poate fi întins fără să se fracţioneze şi el o depăşise de mult. Se gândi că nu îi mai rămâne nimic altceva decât sinuciderea şi vălul morţii, menit să ascundă dizgraţia în care se afla. Întinse mâna, aproape fără să se gândească şi scoase dintr-un sertar al mesei, pistolul pe care îl ţinea încărcat. Se lăsă pe spate, cuprins de amorţeală şi apropie ţeava de tâmplă, aşa cum făcuse, în joacă, de nenumărate ori. Răceala crudă a armei îi trimise fiori prin tot corpul şi un impuls al fiinţei, dornică să mai vieţuiască, îl determină să îşi mişte capul cu câteva clipe înainte ca degetul să alunece hotărât pe trăgaci.

Zgomotul exploziei veni precum un val, amplificat de mii de ori de ecoul camerei, acum încărcată de ceaţa albă, cu miros usturător, a prafului de puşcă ars. Guillaume rămase încremenit pentru câteva clipe, speriat de gestul care îl apropiase mai mult ca niciodată de înfiorătoarea umbră a nefiinţei.

Un geamăt prelung, plin de durere, venit din spatele lui îl scoase însă din reverie şi-l aruncă în mijlocul celui mai real coşmar. Îşi întoarse capul către cadrul uşii, blestemând de mii de ori fiecare fracţiune de gest care îi conduse privirea către silueta albă, prăbuşită acolo. Din trupul Flaviei, sângele ţâşnea ca dintr-un izvor, risipindu-se pe podeaua plină de praf.

Încremenit, pictorul îşi plimbă, pentru o vreme, privirea buimacă, de la grozăvia a cărui arhitect era, la haosul obiectelor împrăştiate prin atelier. Mânat de nebunia momentului, apucă o pensulă pe care o înmuie temător, dar blând în sângele care îi băltea la picioare. Asfinţitul de soare de pe pânza neterminată începu să vibreze, completat acum de esenţa vieţii ce se revărsa din mâinile lui şi din pieptul Flaviei. În numai câteva clipe Guillaume reuşi să atingă perfecţiunea pe care o căutase cu atât de multe sacrificii. Pânza era în sfârşit vie, gândi, înainte ca epuizarea să-l trimită în braţele somnului greu, fără vise.

Jandarmii l-au găsit îngenuncheat lângă corpul rece, cu minţile pierdute şi ochii înlăcrimaţi, îndreptaţi către pânza pe care sângele se închegase în nunaţe groteşti de cafeniu. Undeva, în marea de nebunie care îl cuprinsese, Guillaume fu mulţumit de celula fără ferestre în care îl aruncară.

În ziua execuţiei, mulţimea dornică de spectacol se adună în piaţeta din faţa închisorii, sub cerul acoperit de nori grei, de ploaie. Dus pe eşafod, pictorul îşi ascultă sentinţa liniştit şi se lăsă condus fără pic de împotrivire la ghilotină. Doar acolo, cu capul aşezat pe butuc lăsă să-i scape un urlet de furie pe care niciunul dintre cei prezenţi nu-l înţelese, cu excepţia lui Antoine, care picta scena, cu un zâmbet senin, întipărit pe buze.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

10 comentarii »

  • Din Suspans, nr. 26 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Pânza vie de Teo Tucan. […]

  • Alin Dărângă said:

    Boier, cum ai făcut, cum ai întors-o….rânjesc de satisfacție ca un nebun 🙂 Excelentă…trebuie udată povestirea 🙂

  • Ioana-Catalina Dorojan said:

    Ce-i drept, un rosu mai viu de atat nu se putea gasi 🙂
    Felicitari!

  • Cat said:

    Pai nah, arta cere sacrificii. Daca nu mai avea omul vospea rosie…
    Bravo, felicitari! 🙂

  • Alexandra Niculae said:

    Vita brevis,ars longa! Bravo!

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] luna iulie, al revistei SUSPANS.ro se deschide cu o povestire condensată, semnată de Teo Tucan: „Pânza vie”. Ni se vorbeşte în ea despre creaţia artistică şi sacrificiu, despre iubire şi moarte, despre […]

  • Scriptorium august | Gazeta SF said:

    […] proză apărută în numărul 26 al revistei Suspans se numeşte “Pânza vie“ şi poartă semnătura lui Teo Tucan. Autorul are ca personaj principal un pictor aflat cândva […]

  • Scriptorium said:

    […] Tucan, cu prozele Teroarea din ceaţă, Sub semnul colţilor şi  Pânza vie, primele două publicate în Gazeta SF, cea din urmă în Suspans. Şi în cazul lui Teo Tucan […]

  • buni şi activi 4 « Scriptorium said:

    […] Tucan, cu povestirile Teroarea din ceaţă, Sub semnul colţilor, şi Pânza vie, primele două publica în Gazeta SF, cea din urmă în Suspans. Un alt autor care a făcut de-a […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.