Păpuşa ta, cu respect!

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

Chipul pe care-l privea în oglindă părea străin. Era şifonat. Toată frumuseţea dispăruse odată cu ei, odată cu plecarea lor. Într-un mod ciudat, nu-i ura; nu putea să-i urască acum. Mai târziu cu siguranţă le va dori moartea în cele mai groaznice chinuri sau o tortură care să-i lase marcaţi pe viaţă, o tortură care să le mutileze fiinţele. Creaturi fără suflet. Creaturi moarte pe dinăuntru.

Singura persoană pe care o ura acum era ea. Se ura pentru că îşi permisese să aibă încredere în el, se ura pentru că îşi dăduse voie să-l iubească şi să îşi clădească lumea în jurul lui.

— Mă-ta nu te-a învăţat, fă proasto, să n-ai încredere în străini?

Chipul din oglindă vorbea cu ea. Ciudăţenia aia vorbea cu ea.

— Niciodată să nu vorbeşti cu străinii!

Dar el nu era un străin, nu? El nu mai era de mult un străin pentru ea.

— El … nu e … un străin, răspunse ea chipului din oglindă.

— Toţi sunt străini, proasto! Toţi în afară de tine! Chiar şi eu sunt o străină. Glasul chipului din oglindă era puternic şi plin de răutate, în timp ce glasul ei era anemic asemenea unui firicel de fum.

— Nu te mai uita aşa la mine! Obişnuieşte-te! O să mă vezi mult de acum încolo; o să te ajut să-ţi continui viaţa ta patetică, atâta cât mai e de continuat.

Închise ochii şi începu să plângă. Nu mai voia! Ce monstru trezise la viaţă? Ce animal fără inimă? Ce cadavru reanimase? Se privi din nou, tot părul ei frumos dispăruse lângă un canal pe o stradă întunecată. Ochii mari şi negri ca doi nasturi erau acum lipsiţi de orice strălucire. Lacrimile care alunecau peste rana proaspătă de pe obraz o făceau să o doară, să o usture cumplit ca şi când ar fi stat cu faţa lipită de elemenţii unui calorifer încins la maximum.

— Aşa meriţi, scumpo, dacă umbli pe unde nu trebuie, cu cine nu trebuie. Asta merită fetele care nu sunt cuminţi. Chipul din oglindă vorbea acum cu vocea mamei ei şi asta o făcea să se întrebe dacă nu cumva îşi pierdea minţile.

— Minţile ţi le-ai pierdut acum câteva ore, lângă un canal, pe o stradă întunecată, în cel mai prost clişeu întâlnit până acum. Păsărică albă-n cioooc! Păsărică fără noroooc!

O durea chiar şi atunci când clipea, iar când încerca să nu mai clipească, lăcrima şi mai tare, aşa că hotărî să închidă ochii. I-ar fi închis pentru totdeauna, dar nu ştia dacă avea curajul să o facă.

Imaginea lui zâmbind, imaginea lui hlizindu-se ca o hienă în faţa unui leş descompus. Imaginea lui arătându-şi dinţii şi mijind privirea spre ea. Imaginea ei întinsă pe trotuar, privindu-l în ochi şi implorându-l să se oprească, să-i facă să se oprească, să ia demonii de pe ea. Imaginea lui închizându-se satisfăcut la pantaloni.

(Drogatu’ dracu!)

Imaginea lor crestându-i obrazul cu ciobul ăla împuţit în timp ce-şi înfigeau pe rând mădularele bolnave în ea. Imaginea lui spintecându-i carnea de pe coapse şi scrijelindu-şi iniţialele. Imaginea lui adulmecându-i fiecare şuviţă de păr pe care i-o tăia.

— Îţi place, târâtură mică?

Imaginea ei murdară de sânge şi de spermă, chircită ca un câine, dorindu-şi din tot sufletul să moară.

— Omoară-mă! Te implor, omoară-mă odată şi termină cu mine!

— Ar fi prea simplu, târâtura!

— De ceeee? De ce-mi faci asta?

— Mă-ta nu te-a învăţat să nu vorbeşti cu străinii? Să n-ai încredere niciodată în ei?

Se cuprinse în braţe, amintirile îi provocară o scurtă serie de convulsii ca şi când inima îi era readusă la viaţă de şocuri electrice. Începu să se legene fredonând un cântec pe care obişnuia să-l cânte pe vremea când era doar o fetiţă. Ce vremuri frumoase! Pe atunci se supăra pentru că nu-i dădea voie maică-sa la joacă sau pentru că i se strica vreo păpuşă. Acum era supărată fiindcă păpuşa stricată devenise ea.

Dar tot nu putea să-i urască. Nu acum. Le găsea chiar şi scuze. Toţi oamenii bolnavi au scuze, nu? Lui, în mod special, încerca să-i găsească o scuză potrivită pentru ceea ce făcuse cu ea.

(Drogatu’ dracu!)

Şi ea stricase păpuşi când era copil; le tunsese cu foarfecele, le vopsise, le dezbrăcase, apoi le desenase cu pixul ochelari în jurul ochilor şi le făcuse buzele albastre. Asta făcuse şi el. La urma urmei, de câte ori nu-i spusese că EA e păpuşa lui? Da! Asta trebuia să fie. Se jucase prea mult cu ea, dar cu siguranţă nu dorise să-i facă rău cu adevărat, cum nici ea nu dorise să le facă rău păpuşilor ei.

— De ce-ţi tremură mâinile?

Se aplecă peste chiuvetă şi scuipă un cheag de sânge, gustul din gură era metalic de parcă ar fi ronţăit o bucată de fier. Când ridică privirea, chipul din oglindă rânjea la ea.

— De ce-ţi tremură mâinile?

Simţea durerea peste tot şi nu îşi putea da seama dacă o durea într-un loc mai tare decât în altul. Era ca şi când toată agonia se omogenizase şi se răspândise uniform prin tot trupul la fel de repede cum se răspândeşte heroina în sânge.

(Drogatu’ dracu!)

O înţepau degetele de la mâini, palmele, umerii, coapsele, sânii, faţa. O înţepau până şi tălpile.

— De ce-ţi tremură mâinile, târâtură? Urlă chipul din oglindă la ea. Deschise gura larg într-o grimasă oribilă care-i făcu rana de pe obraz să se încreţească şi să sângereze din nou. Avea faţa murdară de noroi la fel ca şi părul, unghiile şi hainele de parcă ar fi dezgropat morţi o noapte întreagă cu mâinile goale.

Se holbă hipnotizată la chipul din oglindă, fără să scoată niciun cuvânt.

— Mda! Uită-te bine! Ai să mă vezi des de acum înainte! O să te însoţesc peste tot pe unde ai să mergi. O să-ţi şoptesc în ureche vorbe care o să te facă să tresari.

Chipul din oglindă urla ca un lup.

— Şi ce-o să ne mai distrăm noi două! Arrrr!

— Cine eşti?

— Cine sunt? Ha! Ştii că eşti amuzantă? Cine vrei să fiu? Uite, să zicem că numele meu este Renatta. La fel ca al primei tale păpuşi.

— Ce vrei de la … mm … mine?

— De ce-ţi tremură mâinile? Chipul din oglindă deveni deodată foarte serios. Ochii îi licăreau ca două lumânări în lumina palidă a băii şi reflectau imaginea ei, o ea mult prea urâtă, o ea pe care nu o recunoştea. Sub masca de carnaval se ascundea ceea ce odată puteai să numeşti o femeie frumoasă.

— Mi-e … teamă!

— De cine-ţi mai e teamă acum, proasto? Ţi-au luat tot ce aveai, mai ales sufletul! Nu mai au ce să-ţi ia. S-au jucat cu tine până s-au plictisit. Poate că e vremea să te joci şi tu cu ei.

— De tine! De tine mi-e teamă!

Chipul din oglindă pufni într-un râs grotesc, demonic care-ţi făcea părul să se ridice şi care-ţi perfora timpanele ca sunetul unui picamer.

Ariel îşi apăsă mâinile peste urechi şi ţipă cât de tare putu.

— Opreşte-te! Te rog, opreşte-te!

Dar râsul continua învârtindu-se prin încăpere ca într-un carusel şi acum nu mai râdea doar chipul din oglindă, ci râdeau şi ei.

„— Micuţa Ariel poartă chiloţei roz cu fluturaşi. Nu mai bine scăpăm noi de ei şi lăsăm fluturaşii să zboare?”

„— Pe micuţa Ariel o sufocă rochiţa. Nu mai bine o tăiem noi şi o lăsăm să respire?”

Râsetele continuau să se izbească cu violenţă de pereţi, din ce în ce mai repede. Ultimul lucru pe care-l auzi înainte să dispară totul fu „Lasă lama să alunece, acum…”. Deschise robinetul de apă rece şi rămase cu privirea pierdută pentru câteva secunde.

— Ştii, scumpo, ce ai de făcut, nu?

— Da … ştiu. Ştiu foarte bine.

Pe măsură ce se uita la jetul care curgea cu presiune, menţinând un nivel constant de apă în chiuvetă, simţea cum totul căpăta sens. Totul se limpezea înaintea ochilor ei la fel cum se limpezeşte un lac după ce a fost tulburat de o furtună puternică. Orice urmă de frică din sufletul ei se ştersese, orice urmă de îndoială şi orice scuză găsită monştrilor ce-o mutilaseră. Toate sentimentele contradictorii care o încercaseră cu câteva minute înainte se evaporaseră asemenea picăturilor de ploaie pe un asfalt fierbinte. Nu mai rămăsese în urmă nici măcar aburul.

Renatta avea să o ajute, putea să-şi pună toată încrederea în ea pentru că ea avea să o ajute. Nu mai avea de ce să se teamă, nu atât timp cât Renatta era cu ea. Avea dreptate drăcia dracului, nu mai aveau ce să-i ia.

Dădu drumul la apă în cadă şi o potrivi cât să nu fie prea fierbinte, apoi deschise dulăpiorul de deasupra chiuvetei. Renatta şi Ariel dispărură din peisaj, imaginea lor fiind înlocuită de tuburi întregi de medicamente, produse pentru igienă şi alte chestii pe care orice femeie le are în dulap. Paracetamol, algocalmin, un spray nazal, zeci de pastile pentru răceală, câteva calmante pe bază de plante, inutile de altfel, câteva pastile de Xanax, prea puţine pentru a pune la cale o sinucidere, dar îndeajuns de multe pentru a o transforma în urâta din pădurea adormită şi alte tuburi cu tot felul de tablete antiinflamatorii pentru dureri. Luă două Xanax şi două tablete pentru a-şi potoli durerile, apoi scoase un pacheţel şi roşu, care se afla pe raftul de jos al dulapului şi-l puse pe marginea căzii. Chipul Renattei apăru din nou când închise dulapul. Zâmbea. Era primul zâmbet cald pe care-l vedea pe buzele ei de când apăruse în peisaj; un zâmbet familiar, aproape inocent.

Îşi spălă bine pielea şi rănile având grijă să nu-şi dea sângele din nou; apoi spălă ce-i mai rămăsese din păr. Mizeria se depunea pe cadă pe măsură ce apa era atrasă de gravitaţie în canalizare. Ieşi din baie, apoi curăţă totul, lăsând cada să se umple din nou cu apă caldă, curată.

Aduse micul casetofon pe care-l primise cadou de Crăciun de la tatăl ei şi puse cd-ul preferat. Aprinse patru lumânări şi îşi turnă un pahar de vin roşu în timp ce Bob Marley cânta „No Woman, No Cry.”

(Everything’s gonna be alright…)

(Everything’s gonna be alright…)

Ultima oară când pregătise o baie romantică, o pregătise pentru ei doi, la el în apartament, în cada lui imensă care aducea mai mult a piscină decât a cadă. Făcuseră dragoste ore întregi, ca într-o poveste fără sfârşit, printre nori albi de spumă şi ciocolată.

(Drogatu’ dracu!)

(Everything’s gonna be alright…)

Acum pregătea baia pentru ele două şi asta o entuziasma ca pe un copil care împodobeşte bradul. Avea să fie cea mai mare petrecere dată în cinstea ei.

Se cufundă în apă şi lăsă muzica să-i pătrundă prin fiecare por al pielii. Bău jumătate de pahar de vin dintr-o înghiţitură păstrând cealaltă jumătate pentru lovitura finală. În următoarele câteva minute era mai relaxată decât şi-ar fi imaginat şi cu mult mai optimistă. Gândurile îi curgeau printre picăturile de apă, în timp ce savura clipa în linişte, la fel cum savurezi o mâncare fină din care iei câte o guriţă sperând să nu se mai termine niciodată.

Îşi privi coapsa dreaptă încă odată înainte să desfacă pacheţelul roşu, cadoul fără de care petrecerea nu ar fi fost completă. Pe pielea albă erau scrise trei litere, apa le făcuse să iasă şi mai bine în evidenţă umflând carnea în jurul operei de artă. Gravate cu o caligrafie perfectă:

R B T

(Everything’s gonna be alright…)

Dacă semnătura nu ar fi fost pe piciorul ei, nu ar mai fi fost cu siguranţă atât de interesantă.

„RoBerT … M-a marcat ca pe o vacă!”

(Everything’s gonna be alright…)

„Renatta o să aibă grijă de mine de acum. Şi o să aibă grijă şi de el.”

Pacheţelul conţinea o lamă nou – nouţă, argintie, pe care Ariel o apucă şi o strânse bine între degete. O înfipse în încheietura ei stângă. Durerea era plăcută, era caldă, aproape orgasmică. Apăsă cu toată puterea de care mai dispunea şi îşi simţi pielea şi carnea plesnind pe măsură ce înainta. Scoase lama şi o înfipse mai jos şi mai adânc până când se poticni în tendon. O scutură de câteva ori până ce trecu de nodul în care se oprise, apoi îşi continuă traseul. Se aşteptase ca lama să intre la fel de uşor ca în unt, dar niciodată ceea ce vezi în filme nu se potriveşte cu realitatea. Auzi pârâitul pielii pe măsură ce îşi secţiona mâna, la fel cum se aude o pereche de pantaloni care se rupe. Cealaltă parte a lamei era îngropată în buricele degetelor cu care o ţinea strâns ca să nu-i scape, pentru că întregul ei viitor stătea într-o bucată de tablă ascuţită.

Ritualul nu dură mai mult de câteva minute, dar Arielei i se părea că trecuseră ore întregi. Timpul se dilatase în jurul ei şi camera se învârtea uşor atunci când clipea sau încerca să închidă ochii. Nu putuse să repete procedura şi la mâna dreaptă pentru că mâna pe care tocmai o crestase devenise inaptă, degetele ei muriseră pe rând şi nu le mai putea mişca. Privise spectacolul roşu din faţa ochilor pe măsură ce durerea se risipise ca un fum, de parcă nu ar fi existat niciodată, fiind înlocuită cu o stare de amorţeală. Ridică mâna în faţa ochilor şi privi cascadă de sânge cum îi acoperă braţul până la cot picurând apoi în apă. Cea mai grozavă petrecere la care fusese ea invitată părea un sacrificiu în cinstea zeilor. Poate asta şi era.

— În cinstea ta, Dionisos!

Îşi aruncă în gură cele trei pastile de Xanax pe care le mai avea şi le înghiţi cu ultima gură de vin pe care o păstrase special pentru asta.

Apa se înroşea pe măsură ce sângele îi părăsea trupul, făcând imaginea să pară un râu de lavă, în care ea se scălda, dintr-un film cu Indiana Jones, numai că nu avea cine s-o salveze şi nici nu dorea să fie salvată. Viaţa ei nu se termina aici. Viaţa ei nici nu începuse încă.

Un nor de spumă albă scăldat într-un apus de vară târzie. Închise ochii şi se îndreptă către el. Apus de vară în mare cum văzuse ea o singură dată în viaţă.

Pictase de multe ori apusul, dar niciodată nu pictase apusul în mare. Nu se simţea în stare să redea măreţia culorilor ce se amestecau pe cer în timp ce bila de foc se scufunda. Dacă ar fi existat un loc în care să-şi dorească să moară, atunci şi-ar fi dorit să moară privind cum apune soarele în mare. Uitase chipurile oamenilor, apoi şi le amintise că printr-o perdea, uitase locuri care-i fuseseră dragi, uitase multe poze pe care le privise, însă apusul pe care-l văzuse în seara aceea nu l-ar fi putut uita niciodată. Oricând închidea ochii putea să-l vadă, să-l simtă, să-i miroasă aerul sărat şi să-i guste portocaliul dulce ca o bomboană fondantă.

Acum intra în apus, apusul ei. Acel apus pe care nu ar fi putut să-l uite niciodată …

(Everything’s gonna be alright…)

*

De sub apă vedea tavanul în ceaţă. Dacă ar mai fi putut să simtă şi-ar fi dat seama că apa avea temperatura camerei şi şi-ar fi dat seama că şi corpul ei avea aceeaşi temperatură. Dar nu mai simţea nimic. Nici apă peste pielea ei, nici durerea, nici amorţeala.

Reuşi să-şi mişte mâna stângă. Fusese înţepenită ca o afurisită de scândură, iar încheietura ei era franjurată ca şi când un copil s-ar fi jucat cu un foarfece pe pielea ei. Putea să o mişte, la fel cum putea să-şi mişte şi celelalte părţi ale corpului fără o foarte mare greutate. Exista o oarecare rigiditate pe care o avea corpul, dar nu atât de gravă încât să o împiedice să iasă din cadă.

Lăsă totul aşa cum era. Apa vulcanică, paharul de vin murdar de sânge de pe marginea căzii, lama căzută pe jos şi lipită de gresie, scena unei lupte între viaţă şi moarte. Muzica nu mai cânta de două zile, însă şi dacă ar fi cântat, ea nu mai avea nicio capacitate de a o distinge în vreun fel.

Tălpile ei lăsară urme până în dormitor. Mersul îi era drept şi precis, poate puţin asemănător cu un pas de armată. Trecu prin dreptul oglinzii fără să se întoarcă o secundă. Renatta nu avea nevoie să se privească în oglindă pentru a şti cum arăta. Pielea ei căpătase culoarea vinetei oxidate şi se încreţise de la apă, se murase asemenea unui castravete şi se umflase. Ochii i se bulbucaseră, ieşind din orbite. Rana de pe obraz era albă şi gelatinoasă, iar celelalte răni înfloriseră într-un mod similar. Fiecare vânătaie se înnegrise. Arăta ca un crenvurst explodat, semi-putrezit şi urât mirositor.

Scoase din şifonier o rochie roz, scurtă, cu două volane. O rochie care lui îi plăcea în mod deosebit. Rochia ei de păpuşă. Renatta nu luase în calcul faptul că era umflată ca o gogoaşă şi se chinui să îmbrace rochia cu mişcări greoaie, împroşcând lichide prin toată camera. Stomacul avu un spasm, şi când deschise gura, pe rochia ei curse un lichid verde, vâscos. Arăta grotesc. Rochia devenise mult prea mică, iar ea, sau ce mai rămăsese din ea, mult prea scârboasă. Dar trebuia să îmbrace cârpa aia. Era rochia lui preferată, rochia ei de păpuşă.

*

Era noaptea morţilor vii. Noaptea în care ea revenise la viaţă dornică de răzbunare. Dornică să-l ia cu ea pe monstrul ce o transformase în monstru, să-l ia acolo, printre creaturi fără glas, viermi şi pământ umed cu miros înţepător. Nu semăna cu niciun cadru din filmele de groază, în ciuda faptului că ea se plimba nestingherită pe străzi. Noaptea era senină, curată. Sute de stele şi luna aproape plină luminau clădirile făcându-le să pară soldaţi gigantici ce vegheau liniştea oraşului. Câteva maşini rătăcite pe străzi, cu oameni care se întorceau de la amante sau poate de la muncă; câteva taxiuri galbene ce aşteptau, ca animalele de pradă, să prindă orice ocazie de a face câţiva bani. Se auzea din dreptul locurilor mai înverzite sunetul greierilor şi al broaştelor care orăcăiau.

*

El era întins pe canapeaua lui gigantică. Pe masa din faţa canapelei erau aruncate câteva seringi, două linguriţe şi un garou, pahare goale de whisky, unele sparte, altele întregi şi scrumiere pline cu mucuri de ţigară. Totul exact ca după o petrecere cum îi plăcea lui. Poate Ariel ar fi participat la o astfel de petrecere, Renattei însă nu-i plăceau. Se aplecă peste el şi-l sărută. Din gură i se prelinse pe bărbia lui acelaşi lichid verde, vâscos.

— Ooobeet!

— Ooobeeeet! Te-este-te d..d..daule!

Bărbatul din canapea mormăi ceva şi apoi se întoarse către perete. Aşa îl şi voia, inconştient, inconştient cum fusese în toate clipele lui cu Ariel.

Dacă ar mai fi putut simţi, i s-ar fi umplut nările cu mirosul transpiraţiei lui, mirosul pe care îl iubise Ariel cu atâta ardoare, mirosul după care tânjise nopţi întregi şi pe care-l avusese proaspăt în nas, atunci când apa îi invadase plămânii. Mirosul morţii. Dacă ar mai fi putut simţi, şi-ar fi dat seama că descompunerea ei se accelerase şi în curând avea să mai rămână, din ceea ce odată fusese Ariel, doar un teanc de oase. Dar nu mai putea simţi nimic.

Renatta îşi trecu degetele înflorite prin părul lui aranjat, îi plăcea să îşi facă părul cu gel şi se comporta ca o fiară dacă cineva îi deranja vreun fir din frumoasa lui podoabă capilară. Strânse apoi, până când îl auzi gemând, nu strânse însă atât de tare încât să-l trezească. Avea nevoie de el inconştient.

Se duse în dormitor, sperând să-i găsească şi pe prietenii lui, prietenii lui de joacă, aceia care se jucaseră şi cu ele, cu ea şi cu Ariel. Nu erau acolo, însă nu prezentau la fel de mult interes ca Robert. Ei erau doar două fiinţe lipsite de creier şi de personalitate care făceau tot ceea ce le cerea stăpânul lor, exact asemenea unor căţeluşi dresaţi. I-ar fi strivit ca pe nişte muşte verzi de căcat, apoi s-ar fi bucurat de pârâitul oaselor lor rupte şi de carnea lor plesnită. Nu avea totuşi să o facă…

Trase sertarul noptierei de lângă pat şi scoase de acolo două perechi de cătuşe, sfoară şi bandă adezivă. Lui Robert îi plăcea să-şi lege târfele şi să se joace cu ele. Acum însă rolurile urmau să se schimbe, iar târfa avea să fie chiar el. O târfă de lux, chiar.

Se întoarse în living şi îl dezbrăcă pe Robert până la piele, cu mişcări greoaie, apoi îl legă cu faţa în jos de mânerele canapelei. Era atât de drogat, încât abia scoase câteva sunete când Renatta îl întinse ca pe o bucată de elastic. Îi imobiliză picioarele cu bandă adezivă, apoi le prinse cu sfoară, suspendate pe mânerul canapelei pentru a nu le putea mişca deloc. Avea să-l pedepsească prin metoda lui preferată de tortură. Avea să-i arate ce înseamnă să nu-ţi pese, ce înseamnă să suferi cu adevărat şi ce înseamnă să te crezi Dumnezeul celorlalţi. Renatta avea să fie Diavolul lui.

Domnul Robert îşi făcuse un mic muzeu în care păstra mărturii ale celor mai vechi metode de tortură din lume. Avea una din camere amenajată special pentru asta, aşa că alegerea unui obiect de acolo ar fi fost mult prea la îndemână. Alese în schimb un bulan de poliţist. Fusese primit cadou de la unul dintre cei mai buni prieteni ai lui, ofiţer în brigada anti-drog. Aia avea să fie arma preferată de Renatta acum, mai ales că Ariel nu avusese niciodată voie să pună mâna pe obiectul lui preţios.

Îşi înfipse degetele în braţul ei stâng şi apăsă până când intrară în carne, dându-şi toate unghiile peste cap şi smulgând o bucată de mărimea unui pachet de ţigări. Avea un aspect albicios. Două unghii rămaseră prinse de ea. Deschise gura lui Robert si o îndesă acolo. Avu grijă să o poziţioneze astfel încât să nu se înece, apoi îi lipi o fâşie de bandă adezivă pe buze şi, luând bulanul, îl lovi peste falange. Prima lovitură îl făcu să zvâcnească, dar nu reuşi să-l trezească de tot. Următoarele câteva lovituri reuşiră, însă.

Se trezi încercând să urle de durere şi dădu cu ochii de ea. Ea, care stătea în picioare în faţa lui, îmbrăcată cu rochia lui preferată, ea care odată îl iubise, ea care acum era moartă şi trezită la viaţă, ea care era venită special aici ca să-l ia cu ea. Bărbatul încercă să bânguie câteva sunete lipsite de vreun înţeles. De afară, prin geamul larg deschis, se auzea un câine lătrând şi o voce masculină înjurând, apoi sunetul unei sticle sparte. Apoi linişte. Ori individul, ori câinele cedase.

— Ăăă _ a_aai iu_ e_e_şti?

Expresia terorizată a feţei lui o făcu pe Renatta să zâmbească. Dacă ar mai fi simţit ceva, ar fi simţit un val de bucurie, răzbunare, satisfacţie şi recunoştinţă, însă nu mai simţea nimic şi asta făcea lucrurile şi mai frumoase.

În timp ce bărbatul se zvârcolea încercând zadarnic să scape din propria lui capcană, Renatta se îndreptă spre combina muzicală lăsând în urma ei bucăţi putrede ce miroseau a mortăciune. Puse cd-ul ei preferat cu Bob Marley şi dădu drumul tare melodiei cu numărul trei. Refrenul melodiei reflecta prea bine prezentul lor,  „No woman, no cry”, dar ce melodie ar fi reflectat trecutul? Ce melodie ar fi putut să redea suferinţa ei în cele mai mici amănunte? Nu exista una. Ar fi compus-o ea poate, dar acum se afla aici pentru a-l târî pe viermele din faţa ei înapoi în iadul de unde a ieşit.

(Everything’s gonna be alright…)

Bob avea mare dreptate, totul avea să fie bine la final. Se întoarse către el şi îi aplică încă două lovituri peste falange. Punea pariu că Robert nu şi-ar fi imaginat vreodată să moară în felul ăsta. Dar hei! Viaţa bate filmul, iar filmul lui era unul foarte, foarte prost. Bărbatul icni, înfundându-şi faţa în pernă, gâtul lui se încordase scoţând la iveală venele groase. Renatta avu pentru o secundă impulsul să le înţepe cu un cuţit, dar ar fi fost mult prea simplu. Şi-ar fi dat duhul în cel mai scurt timp, iar ea nu-şi dorea asta. Îşi dorea să petreacă alături de el ultimele clipe ale putreziciunii ei, şi cât timp mai exista o bucăţică de carne pe ea, avea să existe şi ea. Cuţitul în schimb putea să-l folosească la altceva, la ceva mult mai plăcut decât înţeparea venelor, la o operă de artă cum avea şi Ariel pe picior.

— Obeet! Uuu ai ost cuu-ite eloc! Aa-taa uu ee_a aţaat ăă u oo_obesti uu st_stă_iiinii? Cuvintele ieşeau fragmentate din gura Renattei, dar Robert înţelegea prea bine ce spunea iubita lui, şi el îi spusese aceeaşi replică în timp ce-şi bătea joc de ea.

(Mă-ta nu te-a învăţat să nu vorbeşti cu străinii?)

(Everything’s gonna be alright…)

— Şşş_ ii iooo hunt stă_iiină. Uu ai o_oie ăă oo_obesti uuu _ine. Ridică bulanul şi îl lovi iar peste falange. Bărbatul se înroşi la faţa şi urlă atâta cât îi putea permite banda adezivă lipită de gură. Ştia că avea să o implore în curând să-l omoare, aşa cum şi Ariel îl implorase pe el.

Luă un cuţit, desfăcu cu o mână fesele rotunde ca un măr ale bărbatului şi crestă anusul, făcând o tăietură de patru centimetri. Pielea lui devenise transpirată şi lipicioasă, iar sângele începu să i se prelingă pe testicule strângându-se într-o mică baltă sub el. Corpul lui fu cuprins de convulsii şi fiecare muşchi părea acum electrocutat. Urla, gemea, ţipa.

— Şşşhhh, _aaci! Iii ă_ăiat uun! Îl mângâie pe cap şi pe gât zâmbind. Luă apoi câte o şuviţă din părul lui şi o tăie cu acelaşi cuţit pe care îl folosise mai devreme, până când îl făcu să arate ca un deţinut de la Auschwitz. Dacă ar mai fi simţit, tabloul ăsta i-ar fi produs o plăcere imensă, dar dacă ar mai fi simţit poate l-ar fi iubit în continuare şi ar fi încercat să-l salveze, ăsta era motivul pentru care Renatta se afla acum lângă el pe canapea, şi nu Ariel. Prostuţa aia ar fi fost prea slabă ca să-i dea nenorocitului ăstuia ceea ce merita cu adevărat. Nicio pedeapsă din lume nu avea să fie suficientă pentru ceea ce-i făcuse ei. Ridică una din sticlele goale de băutură de pe jos şi o înfipse în anusul lui Robert.

(Oh, my little darlin’ don’t shed no tears. No woman, no cry.)

Renatta împinse cu forţă până când sticla penetră sfincterul bărbatului. Pielea lui plesnea pe măsură ce ea împingea mai tare, iar agonia lui devenea insuportabilă.

— Şsshhh, _aaci! Ee_zi Oobet um ee?

Robert plângea în hohote. Chipul lui schimonosit căpătase culoarea fierului topit. Urina lui se amesteca acum cu sângele ce curgea din anus formând o pată portocalie pe canapea, o pictură din fluide umane.

(No woman, no cry.)

Puse mâna pe bulan şi lovi fundul sticlei, îngropând-o şi mai mult în el. Ariel cea gelatinoasă, acum pe numele ei Renatta, continuă să lovească peste sticlă, până când Robert leşină. Fecale, cheaguri şi bucăţi din el acopereau sticla. Penetrarea îi reuşise.

— Doomi, iuu_itule. Doomi! Îşi trecu degetele fără unghii peste pielea umedă a spatelui, trasând câteva linii verticale şi se îndepărtă, lăsându-l inconştient să zacă în propria lui zeamă.

Se întoarse peste câteva minute de la bucătarie cu un vas din care ieseau aburi, aburi firavi ce dispăreau la primul contact cu aerul din încăpere. Încercă să-l trezească înapoi la realitate, aruncând peste el apa fierbinte din vas.

Robert se chinuia degeaba să scape, degeaba să ţipe, nu avea să-l audă nimeni, nu avea să intereseze pe nimeni. Nici măcar pe viermii ăia pe care-i considera prieteni şi care o violaseră pe Ariel în cel mai urât mod posibil la comanda lui, ca nişte maimuţe proaste. Era deja prada creaturii ce fusese odată păpuşa lui.

În timp ce Bob repeta refrenul atât de drag ei, Renatta luă în mână cuţitul şi scrise pe fiecare centimetru al pielii lui aceeaşi propoziţie. Carnea se despică la contactul cu lama, eliberând şuviţe ce curgeau asemenea lacrimilor pe toată suprafaţa trupului său. Cu acelaşi scris caligrafic, fără să se grăbească, tatuă pe pielea lui:

De sute de ori aceeaşi propoziţie!

Semnătura ei de păpuşă.

(Everything’s gonna be alright…)

Semnătura ei de păpuşă.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Aurelia Chircu said:

    Wow. Am citit povestirea acesta cu sufletul la gură. M-ai lăsat fără cuvinte… Ce întorsătură de situaţie şi ce răzbunare cumplită. Felicitări! Mi-a plăcut la nebunie.

  • teo matei said:

    aduce a lisbeth salander (millennium). tipul de-acolo e lasat in viata si tatuat pe piept. sper ca robert moare, pt. ca mie mi-au clantanit dintii.

  • A. R. Deleanu said:

    Excelent! Felicitări!

  • nikkolee said:

    O TAMPENIE!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.