Păpuşarii

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

„Ce-i cu stagiul ăsta naşpa? De o săptămână sunt stagiar la neuropsihiatrie şi deja mi s-a acrit…”

„Pacienţi dificili cu traume neînţelese, care în timp se vor ameliora, însă niciodată nu se vor vindeca complet, asistente pline de ifose, perfect fardate, doctori acizi şi personal auxiliar abrutizat. Între cei în suferinţă există uneori o frăţie, greu de înţeles din exterior, încălcată adesea de nou-veniţi, care n-ar ezita să fure ultima ţigară sau cei câţiva bănuţi ascunşi sub perna tare ca piatra.”

Aceste sumare observaţii pline de subiectivitate mi-au fost împărtăşite încă de pe drum, de un coleg medicinist, Sergiu, cu câţiva ani mai mare, cam fustangiu, campion de box thailandez, amator de cazuri imposibile, compatibile (cum spune el) cu terapia de şoc. E o zi mohorâtă, rece şi cenuşie. Cerul gri pare atât de aproape de vârful castanilor din curtea spitalului, încât ai impresia că ploaia curând se va revărsa în cascade peste întregul oraş. Pe cele câteva bănci din faţă, stau înghesuiţi, zgribuliţi, câţiva bolnavi care fumează. Privirile uşor pierdute şi gesturile de marionete dovedesc că, deja, au primit tratamentul de dimineaţă.

Spre dreapta, pe o grămadă de moloz roşiatic (spitalul e într-o continuă renovare) stau retraşi doi indivizi ce vorbesc grav cu gesturi frânte. Primul, supranumit Einstein, student întârziat la Fizică, îi explică partenerului de discuţie o ecuaţie complicată, care ar revoluţiona cunoaşterea universului. Cel de-al doilea, blond şi foarte trist, Poetul, dă înţelegător din cap, visând, însă, la zborul coplanar al Luceafărului printre aştri.

– Îi vezi pe cei doi? N-au bani, n-au casă. Îi ştiu de mult timp, încât acum pot spune că suntem prieteni. Starea lor s-a ameliorat considerabil. Mi-au spus nişte chestii teribile despre Secţia închisă, unde au fost şi ei cândva. Mai nou accesul nostru în această secţie e restricţionat. Acolo nu se mai intră. Deseară m-am trecut de gardă, să mai fac cercetări. Dacă e un sâmbure de adevăr în spusele lor, sunt în pragul unei descoperiri şocante.

– Fii serios, Sergiule! Ai început să depăşeşti bariera medic-pacient. Doar n-ai încredere în ei? Priveşte atent în ochii lor. Vei observa cu uşurinţă cât sunt de sedaţi…

– Ţine-ţi gura, omule! Hai, că întârziem.

Păşim spre sala de tratament unde sunt aliniaţi o mulţime de pacienţi care aşteaptă… Iată că a venit asistenta Ani, uşor parfumată şi impecabil aranjată.

– E ora medicaţiei, în rând, vă rog!

Pacienţii răbdători întind mâna cu gesturi mecanice după pilulele prestabilite de un forum  superior şi păhărelul de apă, părăsind apoi sala rece şi neprimitoare.

– Ştii ce face Ani asta? Am urmărit-o de o bucată bună de timp. O s-o dau în gât… Schimbă, cu pila ei de la farmacie, medicamentele prescrise de medicul curant, care sunt străine, cu medicamentele autohtone, mult mai ieftine. Bănuiesc că umblă şi la dozaj.

– Adică? Ce medicamente? Se poate aşa ceva? Ce are ea de câştigat?

– Naiv mai eşti. Evident, o grămadă de bani. În loc să dea pacientului un Xanax de 50 mg îi dă un Alprazolam de 25 mg, în loc de Stilnox merge şi un Sanval şi să nu uităm că dacă în străinătate s-au scos din uz Haloperidolul şi Diazepamul, la noi mai au căutare. Asta e ceva la scară mică. Dacă ai şti toate dedesubturile… Bine că nu le ştii!

– Glumeşti! Dar cine o ajută?

– Păi e o întreagă mafie. Totul e coordonat de fiu-său, mare „om de afaceri”, patron la vreo 20 de firme, inclusiv la pizzeria New Shark de vis-à-vis.

– Bieţii pacienţi! Se mai vindecă?

– Desigur, dacă ai bani, pile şi, nu în ultimul rând, noroc să nu nimereşti prea des în tura lui Ani. Hai, nu pica aşa pe gânduri. Vezi că-i vizita de dimineaţă. Îndreaptă-ţi halatul, pune mâna pe o fişă şi ia-ţi o expresie inteligentă.

Stupefiat de cele auzite, mă alătur convoiului care însoţeşte alaiul medicului şef. Suntem peste o duzină, care mai de care cu o figură gravă şi plină de importanţă.

În faţa mea merge legănat doctoriţa Popescu (şefa), nepoata marelui doctor Popescu (fondatorul clinicii), fiica renumitului doctor Popescu (cu descoperiri revoluţionare în terapia cu electroşocuri) şi nu în ultimul rând sora celebrului doctor Popescu (întemeietorul Secţiei închise, o facilitate menită să ajute descoperirea sinelui interior zbuciumat şi eventual vindecarea lui prin metode mai mult sau mai puţin invazive).

Pacienţii docili, închişi în lumea grea a alienării impregnată de antipsihotice şi sedative, cu pijamale vărgate, par nişte deţinuţi amărâţi care aşteaptă, fără speranţă, recursul la sănătate mintală. De undeva se aud hohote sinistre urmate de o tăcere amară. Un ţipăt stingher ne sfredeleşte timpanele. Cu toţii tresărim, deşi ar fi trebuit să ne intre în obişnuinţă atmosfera locului. Parcă din subteran, răzbate încet o melodie stranie, îngânată într-o limbă greu de recunoscut. Locul pare îmbibat de o lentoare grea.

Probabil acest lucru îl simte şi medical şef, care se întoarce brusc, ocolind uşa pe care scrie Şocuri electrice. Ne comunică lapidar că, un timp, aşa cum ştim, din cauza lucrărilor de extindere, nu vom mai face, în maniera obişnuită, vizite la Secţia închisă. Acolo vor intra doar câţiva specialişti în neuropsihiatrie însoţiţi de un număr redus de personal auxiliar. Mi se pare foarte ciudat când Sergiu mă prinde brusc de halat. Vrând parcă să mă atenţioneze, mă calcă uşor cu adidaşii de firmă, achiziţionaţi recent cu bani grei adunaţi din salariul nostru mizer. După turul de rigoare, ajungem în camera destinată stagiarilor. Medicii rezidenţi plini de ifose se retrag strategic lângă cafetiera din colţ, râzând zgomotos la bancurile cu nebuni spuse cu haz de amicul Sergiu.

Mă simt stingher. Sunt foarte obosit, uşor deprimat, deşi a trecut puţin din ziua de stagiu. Îmi iau caietul şi câteva fişe de observaţie pe care mă fac a le completa de zor. În minte mi-au rămas suspiciunile colegului… Încerc să mă concentrez la altceva. Îl observ pe Sergiu preocupat, neatent. Remarc o pată roşie de moloz care i-a rămas de dimineaţa pe bombeu. Ştiu cât ţine la adidaşii ăştia. Încearcă zadarnic, cu un tampon de acetonă dat de o infirmieră, să micşoreze „dezastrul”. La televizor se dau pe toate programele de ştiri, secvenţe cu protestele din Piaţa Universităţii. Comentăm pe multe voci participarea studenţilor la miting. E a şaptea zi de proteste. Apoi crainicul anunţa vizita unor comisari ONU, care vor cerceta din nou existenţa unei închisori americane de maximă securitate pe teritoriul nostru. Unul glumeşte:

– Doar nu e şi la noi un Guantanamo?

– Poate unul mai mic… zice prietenul meu cu ochii ficşi, lipsiţi de expresie.

Completez distrat alte fişe. Mănânc fără poftă sandvişul uşor rânced, cumpărat de aseară, şi mă pregătesc s-o şterg fără a atrage prea mult atenţia.

– Sergiule, te las… Ne vedem deseară în Piaţa Universităţii!

– Bă, nu ştiu dacă reuşesc să vin. Poţi să iei steagul meu, dacă vrei. Vezi să nu te caftească jandarmii. Eu am ceva de cercetat… Mâine s-ar putea să explodeze o bombă mediatica. Ţine-mi pumnii!

*

E din nou frig. Merg grăbit spre spital. Mai am câteva zile de stagiu la Psihiatrie. Lovitura din tâmplă, primită de la un jandarm plin de zel, pulsează mereu, deşi a trecut ceva vreme de atunci. Dispariţia lui Sergiu mă preocupă mai mult decât credeam. Nu a mai trecut pe la spital. Prietenii lui cei mai buni mi-au spus indiferenţi, că, poate, e parcat pe la vreo gagică. Pe grămada roşie de moloz din curte, Einstein şi Poetul stau trişti, tăcuţi. Privirile lor mohorâte parcă încearcă să-mi comunice ceva. Privesc spre o roabă cu gunoaie abandonată şi disting conturul unui adidas. Îl ridic îngheţat, cu gesturi reflexe. Îl scutur uşor. Devin anxios când văd o pată roşie de moloz pe bombeu.

„Ce ţi-au făcut, Sergiule?”

*

O senzaţie acută de disconfort şi o mână rece mă aduc în simţiri. De undeva, de sus, aud glasul hârşâit al asistentei Ani:

– Doctoraşule, nu te mai zbate! Curând vei scăpa de cămaşa de forţă…

Disting apoi, cu greu, vocea inconfundabilă a doctoriţei Popescu:

– De mâine treci la şocuri electrice. Să vedem, eşti mai rezistent ca Sergiu?

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • SF sub lupă | Gazeta SF said:

    […] “Păpuşarii”, textul semnat de Karel Cispic, este unul interesant, însă cam succint, nereuşind, în opinia mea, să creeze o atmosferă destul de densă încât să te pierzi în lectură. Pornind de la escrocheriile ce au loc în spitalele din România, autorul ne prezintă o lume uşor diferită decât cea pe care o vedem la televizor, unde se lasă impresia că cei care plătesc sunt şi cei vinovaţi. Dacă textului i s-ar fi acordat un spaţiu ceva mai extins, lăsându-l să se dezvolte, cred că ar fi ieşit un text destul de bun. Aşa pare doar scheletul unei povestiri şi nu povestirea în sine. Mi-aş fi dorit să aflu mai multe lucruri legate de viaţa de stagiar, mai multe dedesubturi, să întâlnesc personaje mai bine conturate. Îi lipseşte atmosfera, încordarea. Intriga există, însă nu pare a fi tratată cu suficient de multă atenţie. […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.