Pentru toate comorile iadului

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

I

 „Nu privi în ochii Soarelui, au zis. Dacă priveşti în ochii Soarelui, timpul îşi încetează existenţa, au zis, încremeneşte ca o piatră pe care ai aruncat-o şi s-a oprit în aer. Iar când se întunecă, descoperi că eşti ultimul rămas…”

(Povestea pierdută)

 „E frumoasă, nu-i aşa?…”

Cuvintele apărură brusc, de niciunde, scrise cu foc între gândurile-i amorţite. Aproape că le auzise aievea, rostite clar, tare de o voce fermă, cu un ton care nu admitea replică. Întoarse capul şi privi lung spre umbrarul cu trandafiri albi, unde domniţa Ruxanda Comănescu şedea singură, adâncită în lectură.

Călugărul strânse între degete mătăniile unsuroase şi alungă ispita ca pe ţânţari. Dar gândul revenea stăruitor, dureros. „E frumoasă, nu-i aşa?…”  Îşi înfundă gâtul între umeri şi bărbia în piept, în timp ce alerga către chilia sa. Vocile fraţilor treceau pe lângă el, stinse, depărtate.

O vedea în fiecare duminică, o aducea o trăsură cu blazon trasă de patru cai albi ca laptele,  şi înainta pe alei cu paşi maiestuoşi, ca de regină. Intra doar pentru câteva clipe în biserică, măreaţă în rochia-i de doliu cu guler înalt şi cu vălul de dantelă neagră ascunzându-i părul legat într-un coc mare pe ceafă. Nu săruta icoane, nu îngenunchea în faţa altarului, nu se închina până la pământ. Rămânea acolo, aproape de uşă, cu mâinile împreunate şi capul plecat, apoi ieşea pe nesimţite şi se retrăgea în colţişorul ei cu flori, tăcută ca o umbră…

― E frumoasă, nu-i aşa?

Tresări. Bărbatul se afla lângă el, cu o mantie neagră peste sutana-i cenuşie şi decolorată. O glugă largă îi acoperea capul, umbrindu-i trăsăturile reci, dure. Sub sprâncenele groase, ochii lui străluceau tulburi, nefiresc de mari şi de negri. Călugărul se opri mirat.

― Ai spus ceva, frate?

Bărbatul zâmbi vag şi se întoarse spre umbrar, silindu-l pe călugăr să privească în aceeaşi direcţie. Fiica boierului Comănescu era tot acolo, albă şi nemişcată ca o statuie. Vălul de dantelă îi alunecase pe umeri, şi câteva șuvițe blond-argintii, scăpate din pieptănătura strânsă, fluturau uşor în vântul răcoros al după-amiezii. Avea fruntea uşor încreţită şi buzele strânse.

― Da, e frumoasă, se pomeni spunând, ca şi cum altcineva ar fi vorbit cu gura lui.

Bărbatul râse zgomotos, învăluindu-l în privirea-i neagră. Îl văzuse de multă vreme prin mănăstire, cine ştie de unde se aciuase aici, se plimba de colo-colo printre călugări şoptindu-le măscări la urechi şi rânjind grotesc. Mulţi nu-l băgau în seamă; unii îi răspundeau în doi peri şi mergeau mai departe. Foarte puţini se opriseră să îi vorbească, iar după aceea erau vizibil tulburaţi, în timp ce el râdea satisfăcut. Nu întrebase niciodată nimic despre el, cu atât mai mult cu cât nimeni nu părea deranjat de prezenţa lui. Dar, trebuia să recunoască, individul se purta cel puțin bizar. Apărea de niciunde, și dispărea la fel de misterios. Nu stătea la masă cu ceilalți; era murdar și mirosea urât, ca și cum ar fi dormit în grajd, deși era loc destul în chilii. În timpul slujbelor, şedea tăcut lângă intrare, parcă gata să iasă în orice moment. Arunca priviri hăituite în jur când se stropea cu aghiazmă sau se afuma tămâie, iar când se spuneau rugăciunile se crispa, se încrunta, scrâşnea din dinţi ca apucat, sau chiar o rupea la fugă peste câmp.

― Du-te la ea, să o vezi mai bine. Vrei să o vezi mai bine, nu-i aşa, Horia?

Călugărul rămase încremenit, cu gura căscată.

― Sunt… sunt fratele Daniel, bâigui el. Simţi fiori reci pe spinare, şi mâna care ţinea mătăniile începu să-i tremure incontrolabil.

― Dar te cheamă Horia, vorbi bărbatul cu siguranţă, privindu-l drept în ochi. Horia Lambru. De ce nu te duci la ea, Horia Lambru? Stă singură, acolo… Poate că îi este foame, poate că îi este răcoare…

― Sunt fratele Daniel, vru să spună, dar vocea îi muri în gât, iar bărbatul se depărtase deja, râzând. Se pomeni făcând cale întoarsă şi mergând spre umbrar, unde se opri nehotărât în faţa domniţei Ruxanda. Umbra lui se întinse asupra ei, întunecată şi rece. Fata ridică ochii, uşor iritată.

― S-a întâmplat ceva, părinte Daniel?

Vocea domniţei suna aspru, tăios. Parcă prea aspru, venind de la o făptură atât de albă, şi de blondă, şi de frumoasă. Deschise gura pentru a-i răspunde, dar, realiză el brusc, nu avea ce să-i spună. Nici nu i se cădea lui să i se adreseze fetei Comănescului. Părintele-stareţ era duhovnicul boierului şi al fiicei sale; ceilalţi călugări ţineau ochii în pământ în prezenţa lor, vorbeau în şoaptă şi păşeau în vârful picioarelor. Iar boierul dăduse dispoziţii ca domniţa să nu fie deranjată cât el era dus la vânătoare.

― Ce este, părinte?

Ochii ei albaştri priveau dincolo de el, iar degetele-i subţiri frământau paginile afumate, scrise frumos de mâna călugărilor de la Muntele Athos. Părea nerăbdătoare să se întoarcă la cărţile ei. Era albă ca porţelanul, mai albă în rochia-i de satin negru. Purta mereu negru când venea la mănăstire să vadă mormântul mamei ei, iar fratele Daniel nu şi-o putea imagina în rochii de altă culoare.

„E frumoasă, nu-i aşa?”

― Să nu te superi, domniţă. Voiam doar să te întreb: nu vrei să mănânci? Sau să bei? E trecut de amiază, iar părintele vostru se întoarce abia seara…

Chipul ei se destinse într-un zâmbet scurt.

― Nu mi-e foame, părinte Daniel. Acuma am mâncat la masa părintelui-stareţ.

Zâmbi din nou, apoi coborî iar ochii între slove. Fratele Daniel se depărtă ameţit, cu chipul dintr-o dată întunecat. Mă cheamă Horia, şopti el brusc. Mă cheamă Horia.

*

Dincolo de geamul chiliei, noapte neagră şi fără lună acoperea depărtările ca un văl gros, opac. Se desluşea foşnetul pădurii, urletul depărtat al lupilor. Din când în când, un fulger despica întunericul, şi tunete rostogolite făceau pereţii groşi să vibreze surd. Flăcăruia palidă a lumânării tremura uşor, parcă speriată de cele dezvăluite.

― Ai văzut-o, nu-i aşa? Era frumoasă?

Bărbatul cu mantie stătea aplecat asupra fratelui Daniel, râzând şi bătând din palme. Chipul călugărului era de ceară, ochii duşi în fundul capului. Lacrimi mari alunecau de pe obraji în barba-i deasă, neagră, pe mâinile împreunate. Mătăniile de lemn zăceau într-un colţ, lângă trupul unui Christ de aramă doborât de pe perete. Aşternuturile aspre, ruşinos pătate, fuseseră rupte în fâşii subţiri şi azvârlite pe foc, iar mica încăpere era plină de un fum greu, înecăcios.

― Era frumoasă?…

Hohotele de râs ale bărbatului răsunau înfiorător, amestecându-se cu vijelia de afară. Focul din vatră se înălţă lacom, trosnind sălbatic, şi flăcările lui roşii păreau că râd şi ele batjocoritor…

II

 

 „… a încălecat un armăsăraş negru ca noaptea, ţintat cu alb în frunte, şi a zburat ca gândul peste plaiuri, zi şi noapte…”

(din Cronicile lui Vlad Munteanul- Despre Horia Lambru, zis Răspopitul, şi comoara din Pădurea Vrăjită)

 

― Dă-mi şi mie nişte apă, moşule…

Bătrânul aşeză găleata grea pe marginea fântânii şi ridică ochii spre cel ce-i vorbise. Era zdrenţăros şi murdar, şi părea că rătăcise multe zile fără odihnă. Altminteri, tânăr şi voinic, poate chiar frumos, dacă pletele i-ar fi fost curate şi chipul mai puţin încruntat. Îi întinse o cană plină, iar tânărul o goli dintr-o sorbitură, stropindu-şi bărbia, gâtul şi zdrenţele care îl acopereau.

― Mai dă-mi…

Bău aproape jumătate din găleata bătrânului. Ofta din greu şi icnea înfundat. Picioarele îi erau pline de răni, tălpile-i sângerau.

― Vii de departe, omule? întrebă moşul, bănuitor.

― De departe, da…

― Şi mergi departe?

― Nu ştiu. Ai ceva de mâncare?

― Ce vorbă-i asta? se supără bătrânul. Cum nu ştii unde mergi?… Eşti fugit de la ocnă, pesemne… Ai jefuit la drumul mare, ai omorât om?

― Nu, moşule… N-am fugit de la ocnă. Sunt, şi eu, om cu necazuri… Dă-mi o bucată de pâine, şi plec.

Bătrânul îl măsură cu privirea, chiorâş. Nu-i plăcea acest străin murdar, cu picioarele goale şi care se uita urât. Duse găleata cu apă în curte, apoi reveni cu o bucată de pâine neagră şi un blid de brânză sărată.

― Na-ţi şi o ceapă. Să mănânci şi să pleci, că nu vreau necazuri. Cine ştie de ce fugi tu, că nu miroase a bine. Oamenii de treabă nu fug aşa- uite ce prăpădit eşti! De când n-ai mâncat? De când n-ai băut? Ai stat în păduri şi ai dormit pe pământ!- ca sălbăticiunile încolţite… Nume ai?… Cum îţi zice?

Omul îşi îndesă în gură un bulgăre mare de brânză şi înghiţi fără să mestece. Muşcă lacom din ceapă.

― Horia, mormăi el cu gura plină. Mă cheamă Horia.

Îl chema Horia. Pentru că mănăstirea devenise strâmtă, mult prea strâmtă pentru paşii lui bezmetici. Şi cântările domoale ale fraţilor călugări, rugăciunile şi slujbele îl stârneau ca pe un câine turbat, îl făceau să iasă alergând în pădure şi să urle acolo ca lupii.  Iar bărbatul cu mantie se ţinea scai de el, agăţându-se de umerii lui cu unghii lungi şi murdare, murmurându-i vorbe obscene şi râzându-i în faţă. Îi striga „De ce nu mergi la ea, Horia?”, şi rânjea sinistru cu dinţii lui rari şi ascuţiţi, ca de fiară. Dar noaptea. Noaptea, chipul domniţei Ruxanda stătea înaintea lui, alb şi luminos- nu chipul, trupul. Trupul ei subţire, dezgolit, cu rochia de satin negru sfâşiată de mâinile lui pătimaşe, şi carnea ei ce tremura înfiorată de atingerile lui, şi gemetele ei de extaz- şi buzele ei roşii ca sângele îi şopteau- îi strigau gemând– numele. Horia. Ia-mă, Horia.

― Mă cheamă Horia, repetă el, râzând prosteşte. Îşi umplu gura cu restul de pâine, şi îşi scutură palmele de firimituri. Îşi roti ochii în jur. Unde pleci, moşule?

― Mă duc, că am treabă la pădure. Tu să faci bine să pleci de-aici. Du-te unde vezi cu ochii…

― Stai aşa, moşule, că mai am de vorbit ceva cu tine.

Veni spre el încruntat, cu pumnii strânşi, cu fălcile încleştate. Avea un zâmbet rău pe chip.

― Ce cal frumos ai, moşule. Cum îl cheamă?

Armăsarul îşi ridică botul şi întoarse capul spre străin, foindu-se neliniştit. Era negru ca smoala şi avea o pată albă între ochi; coama deasă, proaspăt ţesălată, crupa lată şi picioarele subţiri, nervoase, arătau că animalul era puternic şi bine îngrijit. Bătrânul trase de frâu şi îl bătu prieteneşte pe gât, liniştindu-l.

― Ce tot mai umbli pe-aici, măi omule, făcu el necăjit. Murgu îl cheamă, cum vrei să-l cheme… Hai, fii om înţelegător şi du-te cu Dumnezeu…

Animalul necheză şi săltă în două picioare, smucindu-se cu sălbăticie când simţi mirosul sângelui proaspăt ce-i stropi din abundenţă părul negru. Însă Horia îl prinse de frâu cu amândouă mâinile, îl încălecă dintr-o săritură şi îi înfipse călcâiele în coaste. Un nor imens de praf rămase în urmă, şi trupul bătrânului ce zăcea într-o baltă de sânge, cu capul sfărâmat de lama toporului…

*

Conacul se înălţa falnic, semeţ în mijlocul grădinilor cu alei pietruite şi rondeluri de flori. Horia se opri un moment, sufocat, şi se sprijini de un stâlp al porţii. Domniţa era acolo, îi spunea ceva unei slujitoare care o asculta smerită; purta o rochie verde ca muşchiul de copac, decoltată şi cu mâneci largi, şi era pieptănată altfel, cu părul blond-argintiu lăsat pe spate, curgând mătătsos de sub o plasă de păr ţesută cu fir de aur şi pietre de smarald. Avea un colier de aur la gât, şi mâinile îi erau încărcate de brăţări şi inele bătute cu pietre scumpe.

― Domniţă Ruxanda…

Fata se întoarse spre el, mirată.

― Ce pofteşti, omule? întrebă ea.

Ochii ei albaştri ca oţelul îl priveau cu răceală. Nu-l cunoştea. Nu-i cădea în braţe, gemând de plăcere, nu-i şoptea numele. Stătea doar acolo, pe aleea de piatră, nepăsătoare ca o statuie de marmură.  Îl întreba ce pofteşte, ca şi cum n-ar fi fost clar. Poftesc să te am pe tine, ar fi vrut să-i strige, să te iau cu mine şi să plec în lumea largă. Asta e tot ce poftesc.

― Numai un cuvânt, domniţă…

― Ascult.

― Un cuvânt de taină…

Nu făcea nici o mişcare pentru a veni spre el. Buzele ei roşii nu zâmbeau.

― Domniţă… Nu mă cunoşti?!

Ea îl cercetă scurt, pătrunzător cu privirea-i ascuţită, şi se încruntă.

― Părinte Daniel, vorbi ea cu voce plată. Ce cauţi aici? Ţi-ai ras barba. Unde ţi-e straiul călugăresc?

― L-am lăsat, domniţă, gemu Horia, căzând în genunchi. Mi-am ras barba. Am lepădat sutana, că nu mai este chip să o port. Nu voiesc a face păcat în Casa Domnului… Şi dacă firea mă trage la cele lumeşti, atunci mă întorc la ele…

― Ai fugit de la mănăstire? ridică glasul domniţa.

― Să nu mă cerţi, domniţă. Sunt om cu necazuri…

― Ba am să te cert, izbucni ea. Cum să fugi? Unde să fugi, aşa, zdrenţăros şi murdar? În codri, ca fiarele? Dacă te prind, te vor bate cu biciul şi te vor pune la post aspru, închis în beci, ca să te căieşti de nesăbuinţa ta! Aici nu te poţi ascunde, părintele meu te va duce legat înapoi… Măcar de te duceai prin sate, să cauţi de muncă pe la oameni… Ce e pe cămaşa ta? Sânge? În ce bucluc ai intrat, părinte Daniel?

― Mă cheamă Horia! strigă el, aproape mânios la auzul numelui sfânt, dar cu inima săltându-i de bucurie că domniţa era îngrijorată de soarta lui. Mă cheamă Horia Lambru…

― Fie şi Horia, admise ea. Păcatul e acelaşi. De ce ai fugit, Horia Lambru?

― Am fugit. Am fugit, pentru că te-am văzut acolo cum citeai pe carte, şi de-atunci, domniţă, îmi eşti dragă… Am fugit ca să vin la tine, se te văd… să te iau cu mine. Să vii… trebuie să vii. Să fugim în lume.

Domniţa Ruxanda îl privea ţintă.

― Să mergem în munţi, în adâncul codrilor, continua Horia. Îţi fac un castel cu mâna mea… Şi trăim acolo, să nu ne găsească nimeni…

Un hohot tăios de râs îi opri bolboroseala delirantă. Râdea. Domniţa lui râdea, râdea cu poftă şi privea în jos la el. Pieptul strâns în corset îi sălta provocator, şi vântul îi umfla poalele largi ale rochiei verzi. Horia îşi înfipse degetele în pământ, degetele cu care ar fi vrut să-i sfâşie rochia, cu care ar fi vrut să-i frământe trupul alb până ar fi auzit-o ţipând, de plăcere sau de durere, degetele pe care ar fi vrut să le încleşteze în gâtul ei frumos până când râsul i-ar fi amuţit. Dar ea râdea în continuare, copilăreşte, privindu-l cu o indiferenţă ucigătoare, şi el smulgea în neştire smocuri de iarbă, bulgări de pământ, viermi şi gândaci…

― Eşti nebun, omule, zise ea în sfârşit. Eşti nebun.

― Nebun? murmură el. Da, sunt nebun… Ai dreptate, domniţă, sunt nebun. Am vrut… am crezut…

― Ce-ai crezut, om fără minte? se răsti ea deodată, serioasă şi cumplit de încruntată. Ai crezut că te voi primi cu braţele deschise? Că te voi pofti în casa mea, în patul meu? Dar eu nici nu te cunosc, omule! Ce-ai vrut aici? Ce demon te-a împins?…

Horia tăcu, simţindu-şi gâtul ţeapăn şi măruntaiele goale. Vocea ei avea rezonanţa aurului, a lungului şir de strămoşi cu nume răsunătoare. Stătea pe un piedestal de aur, de gheaţă, ferecată în catifea verde şi carne albă ca în dosul unor ziduri de netrecut. Se depărtă ca o vijelie, în foşnet de catifele, lăsându-l acolo îngenuncheat, cu spiritul frânt…

*

Da, un demon îl împinsese. Demonul care îi aducea mereu înaintea ochilor chipul ei- trupul ei gol – şi care îi şoptea la ureche numele ei în toate nopţile când somnul îl ocolea, demonul aşternuturilor pătate şi al scrâşnetului din dinţi. Un demon îl împinsese să vină până aici, să-şi ceară dreptul din mâna ei- din trupul ei– sperând că acelaşi demon aranjase şi restul lucrurilor… Însă la gâtul ei lucea aur, la încheieturile ei, pe degetele ei lucea aur, aur curat şi scump, şi fiecare brăţară, fiecare inel al ei ridica un rând de ziduri înalte până la cer. Demonul nu-i şoptise şi că domniţa din palatul de aur e fată scumpă, din neam de domn, şi că, pentru a o avea, îi trebuia aur, îi trebuiau bogăţii… „Un om sărac!”, aşa spusese ea atunci, când slugile, atrase de vocea ei sonoră, dăduseră buzna în grădină, să ridice noi ziduri în jurul ei. „Nu e nimic, doar un om sărac!”. Vorbise cu dispreţ, aproape cu milă. Poate că îi părea rău că îl vedea atât de zdrenţăros, atât de sărac. Îi dăduseră de pomană cinci bani de argint şi îl scoseseră afară de pe domeniul boierului, spunându-i că domniţa îl sfătuieşte să meargă înapoi, la mănăstire, sau să caute de lucru prin sate…

Doar un om sărac.

― Să fie aur, atunci! strigă el tare, şi vântul începu să urle fioros, smulgând frunzele din copaci şi împrăştiind cenuşa focului în aer. Din văzduhul negru ca păcura, noaptea se aşternea în rotocoale grele de fum înecăcios. Un Şarpe tărcat luci palid la picioarele lui, pipăind drumul cu limba-i despicată; se înălţă molatic, atingându-i pielea asudată cu pielea lui ciudat de fină şi de caldă, şi îşi înfipse colţii cu sete în gâtul lui. Simţi cum otrava se împrăştie cu repeziciune prin vinele-i sleite, prin membrele-i uscate, ca un foc negru ce îl umplea dintr-o dată de puteri noi, nebănuite.

― Aur, aprobă bărbatul cu mantie, rânjind cu dinţii lui ascuţiţi, ca de fiară.

― Tu, şopti Horia, cu ochii măriţi, întinzând braţele spre el.

― Eu, râse demonul, şi râsul lui răsunător umplu văile până departe, zburând pe aripile furtunii şi împletindu-se cu tunetele.

Carnea aflată dinaintea lui, într-un blid de pământ, colcăia de viermi graşi, albi, aproape că îi auzea rozând hălci întregi. Bărbatul cu mantie îi făcu un semn prietenesc, şi Horia apucă una din bucăţi între degete, muşcând cu poftă. Simţi trupurile moi ale viermilor mişcându-i-se în gură, prelingându-se pe încheietura mâinii, şi râse şi el, tare, sălbatic, lăsând bucăţi de carne şi de viermi să-i scape printre dinţi.

Ploaia porni dintr-o dată, deasă, cu stropi mari. La lumina fulgerelor, Horia văzu şiroaiele ce cădeau năvalnic din văzduhul negru. Era sânge.

 

III

 

 „A fost acest Horia Lambru bărbat frumos, dârz, lat în umeri, cu plete ca pana corbului şi ochi crânceni sub sprâncenele îmbinate. (…) Mulţi ciocoi a strâns el de gât, răpindu-le averea…”

(din Cronicile lui Vlad Munteanul- Despre Horia Lambru, zis Răspopitul, şi comoara din Pădurea Vrăjită)

 

Sânge.

Sânge izvorât din zecile de răni, din gâturi despicate şi pântece spintecate, şi urlete ce implorau milă, păsare, îndurare. Dar frunţile erau încruntate, şi mâinile, încleştate pe lame de oţel ce luceau albe, loveau neîncetat, în hohote sălbatice de râs.

Hoţii codrului nu ştiau de milă sau de păsare. Ştiau de sângele ciocoilor, care trebuia să curgă, să adape pământul însetat. Aşa vorbea cel care îşi spunea căpitan, şi încrunta groaznic sprânceana când vorbea despre ciocoii cei plini de aur şi bogăţii. Înainte, se îndeletniceau cu tâlhării mărunte, cărţi măsluite şi alba-neagra, ca să aibă cu ce chefui la hanuri şi cu ce merge la femei. Nu le plăcea munca cinstită; îi trăgea aţa spre viaţa uşoară de petreceri şi furtişaguri pe care le-o oferea adăpostul Codrilor de Piatră. Lăţosul şi Viezure erau cei care puneau la cale răutăţile; se temeau grozav de poteri şi de soldaţii domneşti, dar, după câteva căni cu vin, uitau şi de Vodă, şi de iscoadele trimise pe urmele lor, iar călătorii poposiţi la hanuri rămâneau uşuraţi de bagaje, bani şi, uneori, cai.

Dar, apoi, apăruse el. El, Horia Lambru, cel fugit de la mănăstire. Tăcut şi veşnic încruntat, intrase firesc între ei şi începuse a lua parte la treburile lor zilnice. Dar era plictisit, scârbit de partea prea măruntă care îi revenea de drept. Scăpase de Lăţosul şi de Viezure cu două focuri de pistol, slobozite pe neaşteptate; apoi, le spusese celorlalţi „Gata cu găinăriile. Ieşim la drumul mare.”

Începuseră cu diligenţe, cu trăsuri boiereşti şi grupuri de negustori bogaţi, care trăgeau mereu la hanul Pasărea Măiastră. Han mare, cu ziduri groase ca de cetate, cu odăi frumoase şi bucătari care serveau mâncăruri fine. Acolo veneau muzicanţi vestiţi, artişti de tot felul, curtezane frumoase. Acolo poposeau oaspeţi de seamă cu pungile pline, boieri mari, prinţi străini, domniţe ce îşi purtau zestrea în lăzi mari, aurite. „Să-mi spui mereu cine vine la han, cât stă şi încotro se duce. Vei primi partea ta. De altceva să nu-ţi pese, să-ţi faci treaba şi să taci!” îi spusese Horia hangiului, ţinând o pungă de bani în mâna stângă şi pistolul în dreapta. Hangiul, galben la faţă, primise punga şi închisese ochii, întâmpinându-şi oaspeţii cu zâmbet şi cu masa pusă. Iar drumurile din Codrii de Piatră erau întortocheate şi întunecoase, şi umbra deasă a arborilor vechi se lăsa atât de repede, atât de neagră…

În zilele din urmă, prinseră să ardă conace şi să jefuiască sate. Iar munţii de aur şi bogăţii creşteau tot mai înalţi în ascunzătoarea lor dintr-o anume peşteră. Se zvonea că adunaseră atâta aur, încât Lambru şi fiecare din hoţii lui ar fi putut trăi în huzur pentru tot restul zilelor lor. Însă Lambru şi hoţii lui nu se potoleau. Erau mereu flămânzi, mereu însetaţi de averi căzute din cer, de sânge vărsat din trupul chinuit al „ciocoilor”. Chiar Vodă, îngrijorat până peste poate de ravagiile Răspopitului, trimisese soldaţi să-l caute, dar tâlharii scăpau mereu ca prin urechile acului, ca şi cum însuşi Necuratul le ştergea urmele şi îi făcea nevăzuţi chiar sub ochii urmăritorilor. Intrau în pământ, sau se evaporau în albastrul cerului, şi oamenii ştiau că la mijloc nu e lucru curat…

Foarte rar se întâmpla să rămână supravieţuitori ai atacurilor lor. Horia Lambru Răspopitul nu suporta să audă văicăreli, să vadă chipuri disperate ce încercau să se furişeze. „Să-i ucideţi pe toţi!” era porunca lui de căpătâi. Binbeînţeles, mereu erau unii care căutau scăpare. Horia îi prindea negreşit; îi lega fedeleş şi îi ducea în peştera lui, iar apoi nu-i mai vedea nimeni, niciodată. Când se întorcea, era întunecat la chip şi deloc vorbăreţ. Cerea hangiului vin roşu din belşug, mâncare bună, şi o femeie frumoasă care să-i încălzească patul. Şi, cum avea întotdeauna aur mult în pungă şi pistoale încărcate la cingătoare, hangiul se grăbea să îi facă pe plac…

*

Femeia se întinse ca o pisică, aproape torcând de poftă, şi împinse cu picioarele pătura subţire care îi acoperea trupul gol. Îl privi cu coada ochiului şi gemu uşor, însă Horia nu-i mai dădea nici o atenţie. Luase ce dorea; acum zăcea treaz, cu ochii în gol, fără să răspundă în vreun fel invitaţiilor ei insistente.

― Tot la domniţa ta ţi-i capul, zise femeia cu ciudă, ridicându-se brusc de lângă el.

― Poate, răspunse Horia, nepăsător la silueta ei ce se unduia ademenitor prin odaie, în timp ce se îmbrăca.

― Eşti prost, îl repezi ea. Dai vrabia din mână pe cioara din gard.

Era şi ea prostituată, ca toate celelalte care veneau adesea la Pasărea Măiastră, dar asta era din alt soi. Era frumoasă foc, purta haine scumpe de mătase şi atlaz şi era albă şi curată ca o cucoană. Îşi pudra părul întunecat cu praf de aur, se dădea cu parfumuri şi uleiuri din Orient; avea origini incerte şi răspundea la mai multe nume. O văzuse pentru prima dată după un atac asupra escortei unui domn străin şi putred de bogat; Horia venise la han cu poftă de petrecere, de vin şi femei. Ea se ţinea deoparte în hainele ei elegante, stătea cu spatele drept şi cu nasul în sus, iar curtezanele, obişnuitele hanului, o priveau cu sfială.  Părea o sultăniţă din haremul împărătesc de la Istanbul, cu părul ei negru, lung până în pământ, şi ochii verzi ca smaraldele. „Pe ea o vreau!”, îi strigase hangiului, apoi o înşfăcase pe femeie de braţ şi o trăsese după el în cea mai bună cameră a hanului. Îi dăruise bani mulţi şi îi poruncise să îl aştepte tot pe el de fiecare dată, să nu mai primească pe altul. Iar tovarăşii îşi făceau cu ochiul şi îşi dădeau coate, glumind pe seama femeii lui Lambru.

― Ai tot ce-ţi doreşti, vorbi ea încet. Aur, cât cuprinde. Cea mai frumoasă curtezană drept amantă, şi altele, la fel de frumoase, gata să ţi se dea. Toţi se pleacă înaintea ta, cu teamă. Iar tu oftezi după o femeie care nu te vrea, nici nu te ştie.

Stătea la oglindă, pieptănându-se, şi reflexia ei îi arunca priviri de foc verde.

― Yasmina dragă, făcu el ridicându-se şi prinvind-o cu sete, de când îţi pasă ţie la ce mă gândesc şi la ce-mi stă mie capul?

Aşa îi şoptise ea să o numească. Pentru el, era Yasmina, sultana. Yasmina lăsă peria jos şi veni lângă el, serioasă.

― Îmi pasă, Lambrule. Vreau să cred că nu eşti nebun. Las-o, uit-o. Bucură-te cu ce ai, şi nu mai visa la ce nu poţi avea. Şi lasă-i şi pe călători să se bucure cu ce au. Iartă-i. De ce să mai iei, când ai prea destul pentru tine şi pentru ai tăi?

Aproape înduioşat, Horia întinse mâinile şi îi prinse obrajii în palme. Chipul ei alb se îmbujorase uşor, şi ochii îi luceau umezi în umbra genelor lungi.

― Îţi sunt drag, Yasmina? Să-mi spui drept!

Ea lăsă pleoapele în jos, oftând.

― Destul de drag cât să-mi pese de tine, zise ea într-un final. Destul de drag cât să-ţi spun să te astâmperi, că prea ai împrăştiat moarte şi lacrimi în ultima vreme. Şi spune-mi: ce faci tu în peştera aia a ta? Ce faci cu sărmanii pe care îi duci acolo? Se aud urlete deznădăjduite şi se văd lumini ciudate…

Horia îşi apropie chipul de al ei, ca şi cum ar fi vrut să o sărute, dar îi râse în faţă, tare, rostogolit, şi o împinse cât colo. Ea îşi păstră echilibrul şi sări în picioare, privindu-l de sus cu un zâmbet întunecat.

― Te joci, Lambrule, şi nu ştii cu ce te joci. Toate astea o să-ţi stea în gât într-o zi. Sunt toate minciuni şi închipuiri; o să vrei să te lepezi, dar cale de întoarcere nu va mai fi…

*

Boierul Grigore Comănescu intră aproape sfios în odaia fiicei sale. Păşi încet, ca într-o casă străină, parcă temându-se ca nu cumva sunetul paşilor săi să tulbure liniştea albă ce se aşternuse în straturi groase. Făcu semn femeilor să iasă, iar ele se strecurară fără zgomot, închizând uşa în urma lor.

Lumina blândă de septembrie se revărsa prin ferestrele larg deschise, aurind brocartul draperiilor, punând văpăi în părul bălai al domniţei. Îmbrăcase rochia de mireasă, abia terminată; se privea în oglinda mare, ovală, şi se rotea încet, tot aranjând câte o cută, sau câte un volan, sau o buclă de păr.

― Ia să te văd, fetiţo!

Domniţa Ruxanda făcu o piruetă elegantă, examinându-se mereu în oglindă. Din când în când, îi arunca tatălui ei priviri albastre, întrebătoare. Rochia era o minune sidefie de mătase şi voal, cu poale largi şi multe volane; corsajul era ţesut cu fir de argint şi perle, iar la mâneci avea broderii bogate şi rânduri de dantelă fină.

― Ei? Ce crezi? întrebă ea.

Boierul suspină, cu ochii umezi.

― Ce să cred, Ruxanda… Eşti aşa de frumoasă, întocmai ca mama ta… Îmi plânge inima, că ea nu e aici să te vadă. Şi râd de bucurie, să te văd aşa frumoasă şi graţioasă… Ai primit darul de la logodnicul tău?

― L-am primit, răspunse ea, arătându-i medalionul pe care îl purta la gât.

Bătrânul se lăsă într-un jilţ, ostenit.

― A venit şi vremea asta, zise el ca pentru sine. Să rămân singur aici. Doar eu, şi tablourile de pe pereţi. Voi începe a vorbi cu ele, ca să treacă vremea mai iute. Când o să vii în vizită, peste mulţi ani, o să mă găseşti stând cu ele la masă…

― Exagerezi, tată, zise tânăra femeie, venind lângă el. Râdea cu veselie, şi în ochii albaştri ardeau luminiţe jucăuşe. Ştiu de ce eşti trist, continuă ea, însufleţită. O să venim să te vizităm. Nu peste mulţi ani, ci cât de curând. N-o să vorbeşti cu tablourile de pe pereţi, ci o să citeşti nepoţilor din cărţile cele frumoase cu coperţi aurite, pe care mi le-ai dăruit când eram copilă, şi pe care ţi le las ca să te gândeşti la mine. Şi noi o să-ţi aducem daruri multe din Veneţia… Dar ce se întâmplă acolo?

Se auzea gălăgie mare afară, tropote de cai şi vociferări. Domniţa se repezi la geam.

― E un om străin, zise ea. E murdar şi plin de sânge. A venit cu un car stricat, cu roțile rupte, şi tras de doi cai în spume. Ce să fie? Să mergem să vedem!

Coborâră degrabă în curte, unde omul rănit povestea, gemând mereu, cum hoţii de codru, în frunte cu Moartea călare pe un cal negru, atacaseră convoiul marelui boier Dimitrie Stoica. Furaseră totul, îi uciseseră pe toţi. Numai el scăpase cu fuga, rănit grav la o coastă.

― Şi spui că i-au ucis pe toţi? întrebă boierul, posomorât.

― Pe toţi, Măria-ta, strigă rănitul. Iar pe vărul Măriei-tale l-a luat, l-a dus cu el.

― Cine?

― El, câinele. Horia Lambru, zis Răspopitul. L-a lovit cu măciuca în moalele capului, a pus să-l lege, şi l-a dus…

― Horia Lambru? murmură domniţa Ruxanda, pălind.

― Da, domniţă, chiar el. O să-l omoare acolo, în ascunzătorile lui. Că n-a scăpat om viu din ghearele lui, fi-i-ar sufletul blestemat!…

Mâinile domniţei se încleştară pe balustrada de marmură. Îşi amintea de o umbră neagră şi rece, aplecată asupra ei, întunecând brusc lumina soarelui de mai care îi dezmierda chipul. Își amintea de un om nebun cu ochii rătăciţi, îngenuncheat la picioarele ei, care o chema să fugă cu el în munţi, să se piardă cu el în codri… Nu-i vorbise boierului despre toate acestea; le considera lipsite de importanţă, şi nu voia să-şi mai supere tatăl cu bolboroselile unui rătăcit. Cu trecerea timpului, îl uitase cu desăvârșire. Însă, la auzul numelui acela uitat, simţea iar umbra neagră şi rece, întinzându-se lungă spre ea, să o cuprindă…

― Ţi-e rău, Ruxanda? întrebă boierul cu grijă, repezindu-se să o sprijine. Nu se cuvenea să auzi asemenea grozăvii… Mergi tu în odăile tale şi te odihneşte…

Fata plecă, palidă ca o moartă, urmată de slugile ei. Boierul se întoarse spre căpitanul gărzilor sale.

― N-a trimis Vodă soldaţi să îl prindă pe acest ticălos?

― A trimis, dar nu e chip să-l ajungă. Mereu e cu un pas înaintea lor, şi Codrii de Piatră sunt plini de ascunzişuri şi umbre înşelătoare. Iar Lambru parcă e fiară scăpată din lanț, n-are pic de milă. Am cunoscut şi alţi hoţi de codru. Toţi, fără deosebire, nişte nemernici… Măcar lăsau omului zile, şi hainele de pe el. Dar Lambru ăsta, prea e din cale-afară de lacom şi sângeros…

― Umblă vorba, căpitane, că acest tâlhar pofteşte la fata mea. Ştii ceva despre aceasta?

Soldatul se codi, stânjenit.

― Se poate, Măria-ta. Dar omul acesta de-a venit acuma, rănit, spune că era şi o femeie cu Lambru. Una frumoasă, cu păr negru şi cu straie de cadână, călare pe o iapă roaibă. S-a pus în calea lui, aşa călare, şi l-a rugat să nu facă vărsare de sânge. Iar Lambru a dat-o la o parte cu braţul şi a trecut înainte, fără să asculte. Au văzut-o şi alţii, spun că e mereu cu el şi că e femeia lui.

― Nu te întreb dacă are femeie! strigă boierul, bătând din picior.

Căpitanul se înclină.

― Dacă îmi permiţi, Măria-ta… Am auzit şi eu zvonurile, cum că Lambru pofteşte la fiica Măriei-tale. Eu spun să trimiţi pe domniţă de aici, imediat după nuntă. Să plece departe, în străinătate, şi să pleci şi Măria-ta de aici, că prea stai în calea tâlharului. Nu ştii ce i se năzare…

― Primesc sfatul, căpitane. Domniţa Ruxanda pleacă la Viena după nuntă, şi după aia la Veneţia; cât despre mine, sunt bătrân. Unde să mă duc?… Ce-o da Dumnezeu!… Iar tu să faci bine să fii cu ochii treji, să pui pază bună în jurul conacului. Mă tem, nu ştiu de ce, că foarte curând se va întâmpla ceva rău…

*

― Ce vrei să faci? Ce vrei cu mine?

Omul tremura din toate mădularele. Avea mâinile şi picioarele legate, şi chipul descompus de groază. Vedea o lespede ca un altar, pe care se afla o cupă aurită şi un cuţit scurt cu lama curbată. Deasupra, atârnat într-un par, un craniu de om cu dinţii rânjiţi privea prin găvanele goale ale ochilor. De jur împrejur, mormane de aur dormeau în tăcere, strălucind rece în lumina torţelor.

― Uită-te în jur, îi şopti Horia în ureche. Ce vezi?

… Vedea căpăţâna de om atârnată în par, rânjindu-i batjocoritor de la înălţime. Vedea ciolane omeneşti risipite pe jos, cu zdrenţe de carne putredă încă atârnând la capete, încă purtând urmele dinţilor ce o muşcaseră. Vedea ţărâna mâloasă a peşterii, roşie de prea mult sânge cât înghiţise. Vedea…

― Aur, gemu el, în vreme ce călăul său îşi înfigea mâna grea în părul omului şi îl silea să privească. Văd mormane de aur, luat de la…

― De la ciocoi, râse Horia. Iar ei, ei sunt cu toţii morţi… Boieri mari şi mici, prinţi, popi, negustori… Ale lor sunt ciolanele. Le vezi? Îi aduc aici înainte să-i ucid, şi le arăt pentru ce-i ucid. Aur! urlă el, şi peştera se cutremură din străfunduri.

― Ţi-am dat aurul meu, zise omul cu tristeţe. Ce câştigi tu dacă mă ucizi? Sunt boierul Dimitrie Stoica, văr cu Grigore Comănescu, şi Vodă îmi este unchi drept. Dacă te prind soldaţii lui Vodă, o să te spânzure de subţiori, o să îţi taie pântecele şi o să-ţi verse măruntaiele, şi apoi o să te ardă în foc…

― Aşa?… Frumos! Dar n-avea grijă, vom petrece şi noi la fel de frumos, aici, la mine… Tu nu ştii, ciocoiule, ce legământ am făcut eu!… Te lauzi că eşti văr cu boierul Comănescu şi nepot al lui Vodă?… Află că eu sunt frate de cruce cu Dracul… El îmi dăruieşte tot aurul pe care-l poftesc, atâta cât vezi aici şi încă o dată pe-atât! El coboară umbrele şi le face mai negre, ca să-i orbească pe soldaţii lui Vodă şi să nu mă vadă când stau chiar dinaintea lor. El mă ascunde în sânul nopţii, ca să nu mă găsească poterile şi să nu mă simtă cei pe care-i vânez eu…

― Ei… vorbeşti şi tu în dodii, omule… Se vede că ai minţile rătăcite. Eşti beat, pesemne, de vorbeşti aşa…

― Beat? murmură Horia, pe gânduri. Da, ciocoiule. Sunt beat. Beat de sânge, şi ghiftuit de carne de om. Să-mi spui repede, vorbi haiducul, şi puse lama cuţitului la gâtul boierului, încotro mergeai? Am găsit multe scumpeturi între bagajele tale. Mătăsuri, atlazuri, brocarturi, scule femeieşti. Le duceai femeii tale?

― Le duceam ca dar de nuntă nepoatei mele, răspune omul cu un ton indiferent, resemnat. Acum, e tot una… O să se mărite domniţa Ruxanda şi fără fleacurile mele.

Horia tresări. Îl apucă pe boierul Stoica de guler şi îl scutură zdravăn.

― Domniţa Ruxanda? Se mărită?! Când? Când e nunta?

― De ce vrei să ştii?…

― Spune! Când e nunta?

Începu să îl lovească în faţă cu pumnii, să îl izbească de perete.

― Când…? urla el sălbatic, cu ochii ieşiţi din orbite.

― Peste o săptămână, şopti omul, palid şi plin de sânge.

― Peste o săptămână, repetă Horia, apoi îi străpunse inima cu pumnalul.

Urcă trupul neînsufleţit pe lespedea de piatră şi strânse sângele în cupa aurită. În timp ce sorbea din lichidul de un roşu aprins, şi muşca din halca de carne smulsă din cadavru, văzu silueta de fum a domniţei Ruxanda, zâmbindu-i din fereastra întunecată a închipuirii sale bolnave, înveşmântată în cămaşă străvezie şi cu perul despletit, făcându-i semne ademenitoare, chemându-l la ea. Peştera se umplu de chipuri schimonosite care dansau, chicotind, în jurul altarului; deasupra mormanelor de aur jucau flăcări albastre. Horia se ridică în picioare, râzând ca un nebun, cu sângele mortului prelingându-i-se din gură pe piept, şi slobozi un răcnet ce cutremură văile.

*

Năvăli în sala cea mare a hanului cu părul vâlvoi, cu ochii tulburi. Tovarăşii ciocneau oale cu vin şi cântau în gura mare împreună cu lăutarii, strângând în braţe femeile pe jumătate goale ce se lipeau de ei ca lujeri de iederă.

― La mine, băieţi! urlă Horia, şi muzica amuţi. Lăutarii fugiră să se ascundă prin cotloane, în vreme ce hoţii rămaseră descumpăniţi, cu râsetele pălindu-le pe chip.

― Care ţi-e necazul, Răspopitule? îndrăzni cineva. Ce poruncă ai?

― Poruncă? râse Horia. Iată porunca. Vă poruncesc să vă îndestulaţi cu aur şi bogăţii, şi să trăiţi huzurind până la sfârşitul zilelor voastre! Vă poruncesc să vă înfruptaţi pe săturate din vistieria Comănescului, şi să nu lăsaţi ban de aur, sau piatră nestemată să zacă în umbra beciului boierului!

Încremeniră cu toţii, cu gurile strâmbe şi chipurile îngălbenite.

― Ce vorbă-i asta? întrebă supărat unul cu barba neagră şi voce groasă. Comănescu e neam cu Vodă, e boier vechi şi cu greutate, nu ca toţi acei boiernaşi de ţară cu care ne-am răfuit până acum, şi e păzit de soldaţi domneşti… Gândeşte-te bine ce vrei, Răspopitule!…

Urlând, Horia descărcă pistolul în trupul îndrăzneţului, care se prăvăli pe podea într-o baltă de sânge.

― Care mai crede de cuviinţă să mă sfătuiască? întrebă el, turbat.

Se lăsă o linişte grea, în care se auzeau doar ultimele zvâcniri ale hoţului muribund.

― Comănescu îşi mărită fata cu un pui de prinţ din ţări străine, vorbi el mai reţinut. Mergem la nuntă. Intrăm în casă, îmbrăcaţi în haine ciocoieşti. Când vine momentul potrivit, o să-i spun boierului că vreau fata de nevastă, şi el o să mi-o dea. Dacă nu, îi omorâţi pe toţi, şi vă dau vouă toate bogăţiile Comănescului. Dar de fată să nu vă atingeţi, fata e a mea. Mie atâta îmi trebuie…

Nu răspunse nimeni. Îl priveau paralizaţi, cu răsuflările tăiate.

― Ce-aţi înţepenit aşa? îi întrebă râzând Horia. Trase două focuri în aer. Hai, să curgă vinul! Să aud râsete şi chiote! Unde sunt lăutarii?… Să cânte muzica!

― Eşti nebun.

Yasmina se afla în faţa lui. Apăruse de niciunde, cu părul despletit şi braţele încrucişate. Purta şalvari negri şi, pe deasupra, o haină lungă, roşie, cu modele aurii; zâmbea rece, parcă obosită, parcă tristă.

― Ce să cauţi acolo, Lambrule? Ce vrei cu ea? Domniţa o să te-alunge ca şi prima dată. N-o să te vrea.

― O să mă vrea, zise Horia cu siguranţă. Ai spus şi tu: am aur. Am atâta aur, cum n-a văzut niciodată tot neamul ei de domn. O să mă duc la tată-său şi am s-o cer, iar tată-său o să lase nasul în jos şi o să mi-o dea, că n-are încotro.

― Vezi că eşti prost? râse ea. El e boier, din neam vechi. Iar tu, tu eşti un afurisit de hoţ la drumul mare. Jefuieşti fără milă şi împrăştii moarte. Şi numai cerul ştie ce faci în ascunzătorile tale, de unde se aud urlete omeneşti şi se văd flăcări albastre noaptea. Nu ţi-ar da fata nici dacă ar fi sărac lipit, fără o para în ladă. Mai degrabă ar sugruma-o decât să ţi-o vândă ţie. Îl înţeleg. Nici eu nu ţi-aş da-o, în locul lui.

― Dar nu eşti în locul lui, mormăi bărbatul, foindu-se nervos. Eşti doar o târfă ordinară, care desface picioarele pentru câteva monede. Ai desfăcut picioarele, ţi-am dat banii. Ce mai pofteşti?

Yasmina se apropie de el, zâmbind.

― Eu, da, zise ea. Desfac picioarele pentru câteva monede. Dar prinţesa ta, nu. Ar trebui să ţii seama de asta.

Se întoarse spre cei care chefuiau, privindu-i absentă. Horia luă cana de lut din care băuse şi o aruncă în podea cu un urlet. Cioburile zăngăniră şi se împrăştiară care încotro, rostogolindu-se cu zgomot. Femeia nici nu tresări.

― Nu uiţi niciodată să mă pui la locul meu, să-mi aminteşti de ceea ce sunt. Uneori, mă întreb… oare pe cine dispreţuieşti tu mai mult? Pe mine, că sunt o târfă- chiar una scumpă, care nu ajunge pe mâna oricui, dar tot aşa se cheamă- sau pe tine, Lambrule, că, deşi visezi la domniţa ta în palatul ei de aur, ai ajuns totuşi cu una ca mine?… Poate că ar trebui să te resemnezi cu asta. Pe domniţa ta n-o vei avea în veci, pentru că ea nu e proastă şi ştie că nu-i de nasul tău.

Horia o privi cu ură, bălmăjind ceva neînţeles.

― Adevărul doare, murmură ea. Pot să jur că la asta nici nu te-ai gândit. Cu aur, Lambrule, poţi avea sute de femei ca mine. De multe ori, şi pentru mult timp. Dar niciodată o femeie ca ea. Ţine minte asta, înainte să faci ceva nesăbuit.

Se depărtă spre odăi, graţioasă ca o cadână. Mergea în paşi de dans, şi şoldurile ei se legănau pe ritmurile unei melodii auzite doar de ea.

― Dormi singur în noaptea asta, mai zise Yasmina înainte de-a se face nevăzută, şi cugetă la ceea ce vrei să faci.

― Pleacă! urlă Horia, lovind cu pumnul în masă. Dar nu mai avea cu cine să se certe. Femeia dispăruse în odaia scundă, uşa ei era închisă. În jurul lui, tovarăşii chefuiau, urlau şi trăgeau cu pistoalele în aer, iar lăutarii cântau ceva fără perdea.

 

IV

 

 „… pentru că sunt toate minciuni şi închipuiri. Iar acelea care nu sunt minciuni, şi nici închipuiri, au murit demult. Sau n-au existat niciodată.”

 

― Mi-ai ucis tatăl, zise ea cu un ton neutru. Şi soţul.

Horia coborî de pe cal, râzând răguşit. Domniţa Ruxanda rămase în şa, ţeapănă, cu mâinile-i mici dezmierdând, aparent nepăsătoare, coama animalului. Clipea rar asupra unei imagini ce-i stăruia, însângerată, înaintea ochilor: tatăl ei, căzând răpus de zeci de pumnale. Şi mirele ei, în haina de prinţ veneţian, cu capul sfărâmat de buzduganul lui Lambru. Iar ucigaşul rânjea negru ca un diavol, cu pletele năclăite de sânge, lovind cadavrul cu piciorul. Apoi, o înşfăcase pe ea de mijloc şi o urcase pe calul lui cel negru; în spatele lor, conacul se prăbuşea în flăcări înalte până la cer.

― Tatăl tău ar fi murit oricum, zise Horia, conducând armăsarul de dârlogi prin hăţişuri şi pe poteci neştiute. Era bătrân, bolnav. I-am scurtat doar chinurile.

Fata mai privi o dată în urmă, acolo unde cerul nopţii era roşu.

― Soţul meu.

Părea calmă. Vocea ei nu trăda nimic.

― Un ciocoi, pufni Horia cu scârbă. Ciocoi străin cu vorba stricată. Lasă-l, domniţă, să se ducă pe ceea lume, că nu era bun de nimic. Dacă îi erai dragă, s-ar fi bătut ca un leu să te apere. Te-a luat pentru zestre.

Se luptase pentru ea, întocmai ca un leu. Când Lambru răsărise dintre oaspeţi, îndrăznind să ceară mâna domniţei acolo, de faţă cu toată lumea, el scosese primul sabia. „Cum îndrăzneşti, hoţule?” întrebase el furios, acoperind-o pe mireasă cu trupul său. Iar tatăl ei, boierul Comănescu, strigase către soldaţi, dar soldaţii erau cu toţii afară, păzeau porţile şi se uitau după umbre mişcătoare în depărtările negre. Apoi, se dezlănţuise iadul. Doamnele şi cavalerii cădeau retezaţi în bălţi de sânge, draperiile şi tapiţeriile ardeau, şi hoţii râdeau, râdeau sălbatic şi loveau fără milă. „Vino, să te scot de-aici!”, îi spusese mirele, luând-o de mână, dar Comănescu se prăbuşea, gemând, pe lespezi, şi domniţa Ruxanda înmărmurise de groază. „Tatăl meu!” ţipase ea, apoi se  repezise la trupul sfârtecat. Lângă ea, sabia prinţului tăia în stânga şi în dreapta, încercând din răsputeri să-i ţină pe hoţi la distanţă. Dar erau atât de mulţi, şi veneau mereu. Şi, când nici nu gândeau, buzduganul Răspopitului căzuse ca un trăsnet…

― Conacul arde, continuă ea, netulburată.

― Să ardă. Să ardă, domniţă, din temelii. Că îţi ridic eu altul. Îţi ridic un palat cum nu s-a mai văzut…

Copitele armăsarului călcară pe piatră, şi, curând, se pomeniră lângă o peşteră. Horia o ajută pe domniţă să coboare de pe cal, apoi o prinse de mână şi o duse înăuntru. Ea nu opunea nici un fel de rezistenţă, îl urma supusă ca un mieluşel.

― Aici, zise Horia.

Începu să murmure nişte cuvinte neînţelese, şi torţele de pe pereţi se aprinseră singure. Flăcările dezvăluiau comori nemaivăzute; bani zimţaţi de aur şi de argint, coliere bătute cu pietre preţioase, smulse de la gâturi de domniţe, brăţări de argint lucrate în filigran, centuri de bronz, şiraguri de mărgăritare. Erau toate adunate în mormane imense, şi se întindeau până departe, în adâncurile peşterii. Chiar pereţii erau poleiţi cu pulbere fină de aur, şi scânteiau puternic în lumina focului.

― Domniţă, şopti Horia înecându-se, mărită-te cu mine, şi toate astea ţi le dau ţie. Pentru tine sunt, iată zestrea ta!…

Domniţa Ruxanda se oprise în mijloc, albă ca un spectru în rochia ei de mireasă, cu părul blond-argintiu învăluind-o ca o ploaie de raze. Nu se schimbase prea mult; doar se împlinise la trup, i se rotunjiseră formele. Nu mai era o copilă, era femeie, şi era mai frumoasă ca oricând.

― Mi-ai ucis tatăl.

Ochii ei erau pierduţi în gol. Părea că nu văzuse nimic din minunăţiile acelea, că nu auzise nimic din ce îi spusese Horia.

― Mi-ai ucis soţul.

Bărbatul tăcu, descumpănit. Îi oferea acestei femei comori nebănuite, toate comorile iadului. Iar ea înţepenise în mijlocul peşterii, palidă şi cu părul despletit, şi n-avea ochi să vadă, nici urechi să audă.

― Conacul arde.

Repeta mecanic aceleaşi vorbe, ca şi cum şi le spunea sieşi, încercând să lămurească ceva prea tulbure. Se lăsă jos, într-o volbură de mătase şi voal, cu ochii măriţi. Deodată, slobozi un ţipăt sălbatic, ascuţit, al cărui ecou răspunse din străfundurile pământului, şi îşi înfipse unghiile în carne. Întoarse spre Horia o privire goală.

― Mi-ai ucis tatăl. Soţul.

Horia îngenunche lângă ea şi întinse braţele să o cuprindă, dar ea era atât de departe, atât de sus, încât prinse doar o stană rece şi seacă, înveşmântată în alb. Apucă un colier de argint cu safire ce zăcea în apropierea sa, îi sticli albeaţa pură în lumină, apoi îl prinse la gâtul domniţei. Ea nu făcu nici o mişcare, era împietrită şi golită de simţire. Nu se mişcă nici când Horia îi aşeză pe frunte o diademă cu rubine, şi nici când îi încărcă braţele cu brăţări grele, de aur masiv.

― Uite, zicea el, uite cât te iubesc. Toate astea sunt ale tale. Sunt pentru tine. Toate. Eu nu le vreau, te vreau doar pe tine. Le-am luat pentru tine…

Ea se ridică încet, ca sub apăsarea unei greutăţi uriaşe. Îşi scoase toate podoabele cu care o încărcase Horia, cu mişcări lente, ca de copil adormit, şi le lăsă să cadă pe jos. Începuse să tremure; tremura din tot trupul, ca apucată de friguri.

― Miroase a sânge, spuse ea în sfârşit. Miroase a sânge. A moarte. A pucioasă din iad. Miroase a răsuflare de demon, a flăcări şi smoală. Pe jos sunt urme de copite, de gheare.

Se întoarse spre el, teribilă ca un înger al morţii.

― Tu… Tu, demon spurcat. Mi-ai ucis tatăl. Mi-ai ucis soţul. Ai pus foc la conac.

Veni spre el atât de încruntată, încât Horia se pomeni făcând câţiva paşi înapoi pentru a se feri din calea ei.

― Tu nu eşti om. Eşti fiară. Eşti drac, pui de drac. Tu…

Îl împinse până la perete, unde Horia se opri. Dacă ar fi avut loc, s-ar fi retras în continuare. Domniţa întinse mâna spre el şi îi atinse fruntea, faţa, ochii. Îl cerceta cu o curiozitate bolnavă, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Ca şi cum ar fi avut dinainte un animal ciudat, cum nu mai întâlnise.

― Eşti un om sărac. Atât de sărac…

Horia făcu ochii mari. Ceva explodă în capul lui, şi văzu negru înaintea ochilor. Mârâi ca un câine turbat. Sărac. Era un om sărac. Atât de sărac. Înnebunise domniţa? În jurul ei se afla cea mai măreaţă comoară pe care şi-ar fi putut-o închipui. Nici Vodă nu avea atâta aur în vistierie; nici chiar sultanul, din palatul căruia fugise Yasmina. Dacă, într-adevăr, fugise de acolo, şi nu era doar una din poveştile ei de Şeherezadă desfrânată.

― Săracule, şopti domniţa Ruxanda. Eşti atât de sărac.

Cu un răcnet, Horia o împinse şi o doborî la pământ. Iar restul se întâmplă mult prea repede pentru a avea timp să se oprească. Mâinile lui erau încleştate pe pumnalul curbat cu mâner de os, şi tăişul intra şi ieşea din trupul domniţei, iar şi iar. Se opri doar când rochia ei albă era roşie; chipul ei livid apărea ca de ceară în lumina torțelor, iar buzele palide încă şopteau săracule. Eşti atât de sărac…

*

Răsufla greu, cu pumnii încleştaţi şi ochii împăienjeniţi. Se făcuse frig în peşteră; un curent îngheţat ca sufletele morţilor îl înfioră până la oase. Aurul se înroşise de sânge. Lucea aprins în lumina înecăcioasă ca bucăţi de carne proaspăt sfâşiată, ca oase proaspăt sfărâmate, şi o cohortă de viermi graşi se înfrupta din metalul mort, unduindu-se, încălecându-se…

― Ce-ai făcut, nenorocitule?

Vocea Yasminei răsună tare în spatele lui. Ochii ei ardeau ca nişte flăcări verzi, şi haina lungă de mătase foşnea uscat la fiecare pas molatic al cadânei. Părul ei negru, lung până în pământ, o învăluia ca o aură întunecată.

― M-a păcălit, şopti el. M-a păcălit.

Privi în jur buimac, la munţii de metal rece şi pietre seci în care colcăiau viermii, la cadavrul alb al domniţei Ruxanda. Corsajul rochiei de mireasă, ţesut cu perle şi fir de argint, era îmbibat cu sânge închegat, sângele femeii frumoase şi moarte.

― Te-ai păcălit singur, vorbi rar Yasmina. El nu te-a ajutat niciodată.

Îi întoarse spatele şi se îndreptă spre ieşire. Horia o urmă împleticindu-se, însă picioarele îi erau prea grele pentru a o ajunge. Iar ea mergea repede, parcă plutind, cu părul ei despletit măturând pământul ca poalele unei mantii fine.

― I-am dat tot aurul meu, urlă Horia în urma ei. I-am dat tot ce aveam. Iar ea… ea mi-a spus că sunt… sărac!

― Oare eşti altfel? îl înfruntă Yasmina, cu voce gravă ca un clopot de bronz. Cum eşti tu, dacă nu sărac? Ce bogăţii ai tu? Aur?…

Horia deschise gura să răspundă, însă ceva din privirea Yasminei îl opri.

― Aur! ţipă ea. Aur blestemat, udat cu sânge şi lacrimi!

Ochii ei aruncau fulgere.

― Taci, o preveni Horia, simţind cum furia de mai devreme îi întunecă iar minţile.

― Să zacă aurul blestemat în fundul pământului, strigă Yasmina cu sălbăticie. Şi ochi de om să nu-l ştie, nici gheară de fiară să nu-l ajungă!…

― Taci, femeie! urlă omul, strângând pumnalul în mână.

― Păzit să fie de iazmele nopţii, de ştimele apelor, de demonii din ceaţă!…

Vocea ei crescu în intensitate, umplând văzduhul negru, iar vorbele ei zburau, purtate de vânt, prin aerul rece al zorilor. De sub pietre se auzea un vuiet surd, ca venit din adâncuri depărtate.

― Umbra neagră a Codrilor de Piatră să ascundă altarul stropit de atâta sânge nevinovat, adus ca jertfă Întunericului…

― Taci! Ascultă! Ce se întâmplă? strigă Horia, simţind că e zguduit de o forţă necunoscută, ce venea spre el ascunsă, ameninţătoare şi teribilă.

― Fugi! Fugi departe… săracule, zise Yasmina batjocoritoare, privindu-l cu un zâmbet împietrit.

Deodată, muntele se cutremură din temelii, iar pământul se surpă cu zgomot. Horia prinse cu disperare trunchiul gros al unui stejar şi privi neajutorat cum peştera lui, peştera cu toată comoara lui, e înghiţită de crăpătura ce se căscase largă, neagră la picioarele lui. O flacără albastră luci scurt, puternic, spintecând noaptea, şi râpa blestemată se închise la loc, cu peceţi de piatră sură.

― Aurul meu! gemu Horia.

Se aruncă la pământ şi lovi aprig cu pumnalul în stâncă; după ce lama se rupse, începu să sape febril cu degetele, dar piatra dură îl răni şi îl însângeră. Învins, lăsă capul în piept, gâfâind şi bolborosind vorbe fără şir. Îşi aminti de Yasmina şi o căută din priviri, însă femeia pierise fără urmă. Poate că plecase. Poate că o înghiţise, şi pe ea, pământul…

― M-ai păcălit! urlă el, încleştând pumnii însângeraţi. M-ai păcălit…

Urletul i se stinse într-un gâfâit, într-un hohot deznădăjduit de plâns.

― Nu te-am păcălit, îi spuse bărbatul cu mantie neagră. Ţi-am dăruit ce mi-ai cerut: aur. Ai avut atâta aur, cât toţi marii boieri şi Vodă la un loc. Poţi spune că nu m-am ţinut de cuvânt?

― Ticălosule! Ştiai pentru ce vreau aurul… Ştiai!… Şi ţi-am adus şi atâtea jertfe de sânge, ca să-ţi amintesc mereu!…

― Eu nu ştiam nimic, râse demonul, doar am respectat partea mea de înţelegere. Iar jertfele de sânge au fost plăcerea ta şi a mea deopotrivă. Trebuie să mărturisesc, mi-a plăcut să lucrez cu tine…

― Ba da, ştiai! Ai fi putut să-mi spui că nu-mi vei da ce vreau cu adevărat!…

― Ei, da… Aş fi putut, dar de ce să o fac?… Yasmina a făcut-o, şi n-ai vrut s-o asculţi. Iar mie mi-a plăcut mai mult în acest fel… Dar pleacă, pleacă! Potera e pe urmele tale, iată-i cum urcă dealul cu câini ce clănțăne din dinți şi cu făclii, să te prindă şi să te ducă legat la Domnie! Vor să te spânzure de subţiori, să îţi taie pântecele şi să-ţi verse măruntaiele, şi apoi să te ardă în foc…

― Ajută-mă, gemu Horia, întinzându-se să-i apuce poala neagră a hainei. Însă mâna lui prinse doar aer. Tu poţi să mă ajuţi, trebuie să mă ajuţi!…

Demonul îl privea zâmbind, cu ochii goi.

― Pot, zise el. Eu pot orice. Pot să îndeplinesc orice dorinţă, orice poftă ascunsă, în schimbul unui preţ. Dar tu, muritorule, ce mai ai să-mi dai în schimb?…

― Îţi dau… îţi dau înapoi tot aurul. E acolo jos, tu poţi să-l iei… Ia-l!

― Aur?

Râse uşor, dezvelindu-şi dinţii albi, ascuţiţi.

― Nu poţi să-mi dai ceva ce e, oricum, al meu. Tu mi-ai dat deja tot, iar acum nu mai ai nimic, săracule. Du-te, fugi departe!…

V

 „… Atunci a început Marele Neant. Era linişte şi întuneric, şi demonii râdeau înfundat, prin colţuri ascunse. Apoi au pierit şi demonii, şi a murit şi râsul lor vesel.” (Povestea pierdută)

 

Rătăcea de prea multă vreme pentru a mai ţine socoteala. Scăpase de poteră; tovarăşii săi, însă, fuseseră prinşi cu toţii, şi suferiseră pedepse groaznice. Decapitaţi, spintecaţi, traşi pe roată sau spânzuraţi, toţi muriseră lepădându-se de numele lui, blestemându-l.

Iar oamenii îl uitaseră. Pe vremuri, îl pomeneau cu teamă; vorbeau despre el în şoaptă, închinându-se repede spre icoane şi scuipând în sân. Acum, râdeau în gura mare şi făceau cântece despre el. Sau despre altcineva, care avea numele lui. Cântece batjocoritoare despre un om mare la trup, dar mărunt la minte, care urla cu gura strâmbă de pe spinarea unui căluţ negru şi păros, în vreme ce hoţii lui erau pedepsiţi pe măsura faptelor săvârşite. Sau cântece nostalgice de vitejie, despre omul care ar fi putut să devină. Vechii prieteni, hangiii şi cârciumarii, îl primeau cu lovituri de bici, priviri duşmănoase şi porţi zăvorâte; femeile cele scumpe şi frumoase dispăruseră de parcă n-ar fi existat niciodată.

Îi uitase şi el. Umbla fără astâmpăr prin păduri, desculţ, cu cămaşa ruptă şi pletele murdare. Calul cel negru cu stea albă în frunte nu mai era; murise demult, în timpul cutremurului care înghiţise peştera cu aur.

Uneori, îşi amintea de noaptea aceea ca de un vis urât. Vedea conacul în flăcări, trupurile însângerate ale boierilor şi doamnelor, ucişi cu toţii din porunca lui, şi chipul alb al domniţei Ruxanda care şoptea săracule. Eşti atât de sărac.

Totul a fost un vis urât. Repeta cuvintele când şoptit, când tare, certându-se cu copacii muţi şi ameninţând pietrele. E al meu, mă auzi? Al meu! Aurul e al meu! Dădea târcoale locului pe care se aflase peştera şi încerca pământul cu degetele, cu picioarele. Era stâncă, pământ dur şi pietriş, din care izvora o căldură nefirească, şi îşi rănea degetele ori de câte ori se chinuia să scormonească. Iar seara, umbre sinistre se lăsau deasupra copacilor, trupuri de abur se înfiinţau de niciunde şi chipuri ciudate se schimonoseau spre el, alungându-l. E al meu!, le urla el, fugind cât îl ţineau picioarele slăbite, dar auzea în spate râsete batjocoritoare şi cântece neruşinate. Într-un rând, încercase să se apropie de mănăstire, însă sunetul adânc al clopotelor îl speriase atât de tare, încât o luase la fugă, țipând, printre copaci.

Poate că, totuşi, a fost doar un vis urât, îşi spunea uneori, când inima îi bătea prea tare şi când toate câte fuseseră îi păreau grozăvii mult prea mari. Poate că peştera n-a existat nicicând, şi nici aurul. Nici sângele, nici viermii, nici carnea de om. Şi nici Yasmina. Iar eu sunt nebun.

Dar pe ea am ucis-o, îşi amintea el, şi îşi privea mâinile cu luare-aminte, întrebându-se cum se întâmplase asta. Zăcea acolo pe un pat de piatră, frumoasă şi moartă, în rochia ei din mătase de culoarea fildeşului, scăldată în lumină aurie. Nevinovată mireasă a Morţii, căreia doar viermii cei neadormiţi îi vor muşca sărutul. Singură acolo, în întuneric; doar ea, şi Moartea. Şi viermii, viermii…

… A fost doar un vis, un vis urât, se amăgea uneori. Am fugit de la mănăstire… Nu am băut, nu am mâncat. Delirez, am friguri. Şi visez urât. Tresări. Dacă a fost doar un vis urât, atunci ea… ea trăieşte! Dar ruinele arse ale conacului îi aminteau totul, cu o claritate înfiorătoare: Conacul a ars. Şi ea e moartă.

*

Înainta dezarticulat prin întunericul străveziu, în vreme ce luna plină, mărgăritar atârnat la gâtul Nopţii, arunca văpăi argintii şi mănunchiuri de raze, oglindindu-şi chipul alb în fiecare picătură de rouă.

Paşii îl purtaseră în neştire prin hăţişuri neştiute şi printre trunchiuri de copaci groşi. Auzea în depărtare o melodie suavă – ca cele cântate de Yasmina în nopţile toride ale unor veri de mult pierdute, când munţii de aur creşteau văzând cu ochii şi sângele băltea pe pământul saturat, iar el visa la nişte ochi albaştri ce-l priveau acuzator – şi îşi silea picioarele schiloade să se îndrepte într-acolo. Se zgâria mereu în tufele de mărăcini şi se împiedica de buruieni încâlcite, picioarele şi braţele îi erau pline de răni.

Locul cu peştera, zise el deodată, când poiana îi apăru în faţă şi lumina lunii îi izbi ochii. Se opri în loc, tremurând. În lumina difuză, plină de umbre mişcătoare, i se părea că pământul urcă şi coboară ca spinarea unui animal uriaş care doarme. Aproape că auzea gâfâitul greu al monstrului care îi răpise tot ce avea drag. Dacă se trezeşte iar? Muzica se auzea aproape, undeva în stânga. Păşi încet, cu precauţie, şi atunci o văzu.

Albă şi bălaie, cu trupul înveşmântat într-o haină argintie ca razele lunii, străvezie ca pânza de păianjen, frumoasa cânta din flaut şi dansa în cercuri prin iarba deasă a poienii, împrăştiind cu piciorul boabe de rouă. Domniţă Ruxanda! vru să strige, dar nu era ea. Pentru că făptura avea trup de abur şi fum, şi paşii ei în dans nu atingeau pământul. Ochii albaştri ai frumoasei îl priveau îmbietor, în timp ce trupul ei se unduia ca un şarpe. Chipul ei avea trăsături incerte, observă el, şi era de o frumuseţe stranie, nepământeană. Şi nu era singură, mai era una care venise din spatele lui, o văzu doar după ce trecuse pe lângă el, zâmbind ca în vis şi cu ochii închişi. O a treia făptură, subţire şi cu părul albastru, dansa goală chiar în mijlocul poienii. Şi apăreau altele, tot altele, dansând şi sărind, fluturându-şi pletele lungi şi râzând sălbatic. „Aurul blestemat!… Păzit să fie de iazmele nopţii, de ştimele apelor, de demonii din ceaţă!…”, îi răsună în minte vocea de bronz a Yasminei. Stătea întunecată înaintea lui, cu părul ei negru, lung până în pământ,  săgetându-l cu ochii de foc verde. Pleacă! îi strigă el, şi întinse braţul să o lovească, dar ea nu mai era de mult acolo. Plecase, sau poate că o înghiţise şi pe ea pământul…

E al meu! mârâi el, dezmeticindu-se. Porni hotărât spre mijlocul poienii, fără să privească la frumoasele care dansau tot mai repede, în cercuri tot mai strânse în jurul lui. Căzu în genunchi, orb şi surd, şi începu să sape cu disperare. Mâinile îi sângerau abundent, câteva unghii i se desprinseră şi căzură. Dar el nu vedea nimic, nu ştia nimic. Nu vedea cum chipurile frumoaselor se schimonosesc în rânjete groteşti, cum din degete le cresc gheare şi cum ochii lor se fac roşii ca sângele. Dansul lor încetase; se apropiau de el încet, cu buzele dezvelind dinţi albi şi ascuţiţi. E al meu, mă auziţi? Al meu! le strigă el, şi continua să sape cu degetele mutilate.

Pământul era cald ca o blană de pisică şi se mişca abia perceptibil. Simţi ca o răsuflare fierbinte în faţă, şi, dintr-o dată, stânca se despică înaintea lui ca o gură flămândă. În adâncuri, aurul dormea netulburat, lucind rece şi nepăsător în grămezi nesfârşite, aşa cum şi-l amintea. E al meu! ţipă el, întinzând mâinile spre hău. Dar aurul pieri. O flacără albastră se înălţă fără veste, străluci puternic în noapte şi se stinse la fel de repede, lăsând cadavrul carbonizat pe buza prăpastiei. Mâini cu gheare îl împinseră în bezna neagră, unde stăpâni erau doar viermii…

*

… Şi Codrii de Piatră se întindeau uriaşi, întunecaţi şi tăcuţi. Pe potecile spre nicăieri adiau umbre înşelătoare, pe care însuşi Necuratul le făcea mai lungi şi mai negre, pentru ca nu cumva ochii nevinovaţi să vadă cum demonii din ceaţă dansează în cercuri acolo unde ierburile sunt moarte şi pământul se despică până în străfunduri…

Sfârşit

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

22 comentarii »

  • Sagy, said:

    Oau.. păcat că s-a terminat 🙁

  • Cat said:

    Cine s-a terminat? Urmeaza si o a treia parte 🙂

  • Sagy, said:

    Abia aştept. Textul acesta chiar m-a ţinut cu respiraţia tăiată. Abia aştept să-ţi citesc lucrarea din antologie 🙂

  • Cat said:

    Eu abia astept sa tin volumul in mana :))

  • Alin Dărângă said:

    Asta vroiam să spun, că pentru câteva minute( dacă e posibil ) am uitat să respir, citind, dar apoi am citit comentariul lui George Sauciuc 🙂 Așa este, Cătălina, povestea ta ne-a scos din curgerea obișnuită a timpului pentru a ne duce într-o lume pe lângă care toate cuvintele mele de laudă ar fi acum ca o mănăstire tristă pe lângă o comoară neprețuită. Felicitări!

  • Cat said:

    Multumesc mult mult de tot!

  • Anca said:

    O interesanta combinatie de suspans, istorie, fantezie…. te tine prins si-ti ramane in minte. Felicitari!

  • Cat said:

    Multumesc frumos! 🙂

  • aurelia chircu said:

    Am asteptat cu nerabdare continuarea povestirii si asteptarea a fost cu folos. Nu stiu ce as putea spune mai mult decat s/a spus pana acum, decat ca esti o mare povestitoare. 🙂 Lucrarea de fata demostreaza ca iti meriti pe deplin locul in Antologie. Felicitari din nou si la cat mai multe povestiri!

  • Paul said:

    Eram sigur ca si aceasta povestire va fi impresionanta, dar mi-ai depasit asteptarile! Felul in care scrii este atat de aproape de perfectiune…
    Felicitari!

  • Cat said:

    Va multumesc pentru cuvintele frumoase! Aurelia, esti o scumpa >:D<
    Paul, multumesc frumos! Mai am destul pana la perfectiune, este un "ceva anume" care simt eu ca lipseste.

  • Ioana-Catalina Dorojan said:

    Cata, ti-am mai spus-o cred, dar simt nevoia sa ma repet in acest caz. Creezi imagini ATAT de puternice incat raman si dupa mult timp „impregnate” pe retina si in simturi. Personal, am ramas profund impresionata, pana si la nivelul viselor.

  • Cat said:

    Hmm banuiesc ca e de bine, asa ca multumesc frumos :)) Daca pot sa fac o marturisire, am avut nevoie de o saptamana de pauza dupa scena pactului cu diavolul…

  • Ralenne said:

    Super, Cat! >:D<

  • Cat said:

    Multumesc frumos, Ralenne >:D<

  • Din revista SUSPANS | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] acest număr găsim povestirea Pentru toate comorile iadului a domnişoarei Cătălina Fometici, continuare la În zori, pădurea era albastră…, […]

  • Alexandra Niculae said:

    Fabulos de frumos scrisa, bravo bravo bravo!!!

  • Ficţiuni de mai – privire de ansamblu « SCIFIENTLAND said:

    […] trecută e greu de ales. S-ar putea lupta pentru ea „Domnul Meher”, de Nick Sava (NAUTILUS), „Pentru toate comorile iadului”, de Cătălina Fometici, „Prada”, de Paul D. Adrian sau „Cântecul spânzuratului”, de […]

  • Cele mai bine proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Pentru toate comorile iadului” de Cătălina […]

  • derbassist said:

    … PUNCT

  • Topul nuvelelor anului 2012 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Seria “Lambru” – “În zori, pădurea era albastră… ” , Pentru toate comorile iadului şi “În urma lor, doar flăcările” de Cătălina […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.