Phaedra (1)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

1. În ceaţă

― Ridicaţi ancora!… Pânzele sus!…

Ordinele curgeau ca grindina. Mateloţii, năuci, se loveau unii de alţii prin întuneric. Valurile erau negre cu creste albe de spumă.

― Hai, mai repede! Grăbiţi-vă, în numele zeilor!

Numai şoapte grăbite, murmure şi trosnetul lemnului ud. Vâslele se lăsară în jos şi loviră apa. Pleoscăituri regulate. Scrâşnete. Gâfâituri.

Ceaţa era deasă şi lăptoasă, iar corabia se depărtă  de ţărm pe nesimţite.

― Ne-au văzut?…

Prinţul Theseus se aplecă peste bord, încercând să distingă ceva prin ceaţă. Ştia că portul e păzit straşnic, şi că soldaţii lui Minos nu ştiu de glumă. Cu toate acestea, nu vedea nimic.

― Nu te gândi la asta. Am avut eu grijă de santinele.

Vocea era calmă, vibrantă, parcă obişnuită să poruncească. Venea de la o siluetă cu mantie neagră şi cu chipul ascuns de o glugă. Nu prea convins, prinţul continua să scruteze  malul. Ceilalţi tineri, cu chipurile îngrozite de oroarea din care abia scăpaseră, stăteau zgribuliţi într-un colţ, în timp ce vâslaşii lopătau de zor.

― Ce le-ai făcut? întrebă prinţul, fără să se întoarcă.

Personajul cu mantie neagră se retrase lângă ceilalţi tineri, fără să-i răspundă.

Prinţul Theseus refuza cu încăpăţânare să creadă  că totul se terminase atât de repede. Prea repede, şi prea uşor. Dar acum nu avea ce să se mai întâmple. S-a terminat. El, viteazul din Atena, fiul preafrumoasei prinţese Aetra şi al marelui zeu al mărilor, slăvitul Poseidon, l-a sfidat pe înfumuratul Minos, a ucis cumplita fiară din Labirint şi, ca insultă supremă, a luat-o cu el şi pe Ariadna, fiica regelui.

Oare chiar s-a terminat? Era prea frumos. Se întoarse spre personajul cu mantie neagră, spre care ceilalţi priveau întrebător. A luat-o cu el. Şi acum, ce va face cu ea? Când i-a dăruit ghemul, ea l-a privit cu un zâmbet ciudat. La fel cum l-a privit Medeea, atunci când i-a întins pocalul otrăvit. De ce simţea atâta nelinişte în preajma acestor fiice ale Soarelui?… O şuviţă lungă, de un blond incandescent, scăpă de sub gluga neagră, atrăgând privirile tuturor. Şuviţa lumina ca o torţă în noapte. Fetele prinseră să şuşotească între ele, neîndrăznind să se apropie.

Stătea nemişcată, ca de piatră. Ochii ei adânci îl priveau. Medeea. Şi ea a făcut la fel, atunci, demult. Şi după aceea?… Se înfioră. Nu, el nu va lua cu el o vrăjitoare cu ochi de foc, din cauza căreia să fie pomenit cu blestem mai târziu. Însă, a luat-o deja. Iat-o acolo, între cei treisprezece din tinerii ceruţi ca tribut de către Minos pentru masa fiarei şi pe care el, al paisprezecelea, i-a scăpat de la moarte. Iat-o acolo, tăcută şi nemişcată, ascunsă sub o mantie neagră, cu ochii ei teribili îndrepaţi spre el. Oare la ce se gândea? Ea a fost singura pe care oribilul monstru obişnuia să o accepte lângă el. Ea mergea la el seară de seară pentru a-i vorbi, pentru a-l mângâia, pentru a-i aduce apă. Să nu ucizi fiara, i-a şoptit atunci, oferindu-i ghemul. Nu a ascultat-o. Cum s-o asculte?… Doar pentru asta a venit. Acum?… Simţea că istoria e pe cale să se repete. Tatăl său abia a alungat o vrăjitoare, pentru ca el să-i aducă alta. Ce se va întâmpla, dacă o va duce acasă?… A plecat din propria ei dorinţă, părăsindu-şi tatăl, familia, ţara. O fiică rebelă va fi o soţie supusă?…

― Insula Naxos, stăpâne! strigă un matelot de pe catarg.

― Ancorăm aici.

Focul ardea vesel. Tinerii salvaţi, mai dezmorţiţi, prinseseră curaj. Frigeau carne, sorbeau vin şi vorbeau tare. Theseus, tăcut, privea la stele.

― De ce eşti atât de gânditor? S-a terminat.

Ariadna se aşeză lângă el. Lepădase mantia neagră cu glugă, şi părul ei blond şi despletit o învăluia într-o lumină aurie. Descendentă a doi mari zei- Zeus, dinspre tată, şi Helios, dinspre mamă – prinţesa de Cnossos radia de o frumuseţe violentă, de-a dreptul supărătoare pentru ochii muritorilor de rând. Era acea frumuseţe de flacără, de fulger, proprie Celor Vechi. Chiar şi Theseus, deşi el însuşi fiu de zeu, suporta cu greu să o privească.

― Nu trebuia să-ţi scoţi mantia. E răcoare.

Ce prostie. Ea nu simţea frigul. Căldura venea din ea. Soarele era ea. Dar căldura ei era atât de intensă, lumina ei era atât de puternică, focul din ochii ei era atât de viu, încât simţea că apropierea ei îl va transforma în cenuşă. La ce se gândea când a luat-o?…

Îi era imposibil să uite chipul Medeei. Albă ca focul din care s-au născut fulgerele, cu părul negru ca adâncurile tenebrelor, aşteptând cu un zâmbet ca el să guste din vinul otrăvit. Îl privea lung, cu ochi arzători ce îşi schimbau mereu culoarea de la auriu strălucitor la negru tulbure. Semăna mai mult cu întunecata ei mamă, tăcuta zeiţă a umbrelor, la al cărei templu slujise din copilărie. Iason renunţase la splendoarea aceea pentru ştearsa de Glauke. Atunci, nu înţelesese de ce. O zeiţă, pentru o simplă muritoare?… Acum, ştia de ce.

Îl privea neclintită, şi ochii ei erau de foc.

Se întoarse spre ea, uşor iritat de senzaţia de tulburare care îl cuprindea în prezenţa ei. Erau departe de foc, în plin întuneric, însă făptura ei se vedea clar, ca şi cum ar fi fost luminată din interior.

― Eşti soţia mea, îi zise brusc.

― Ştiu, răspunse ea.

Îi zâmbi, iar zâmbetul ei o făcu să radieze şi mai tare. Fără alt cuvânt, se întinse în iarbă, cu ochii ţintă în ochii lui.

Dimineaţa era ceţoasă şi rece.

Ariadna se trezi înfrigurată. Păstra încă amintirea nopţii ce trecuse – senzaţia străină, cufundarea într-o apă neagră, liniştea – şi, încă înainte de a deschide ochii, ştia că ceva nu e cum ar trebui. Ea nu simţea niciodată frigul. Se ridică pe jumătate.

În zare, o corabie ateniană se pierdea în ceaţă.

 2. Oglinzi

În castel e o cameră în care nu intră nimeni. Şi de care nu vorbeşte nimeni. Dar toţi ştiu că e acolo. E camera aceea despre care se tace. În camera aceea a stat cineva. Acum, camera arată la fel ca în ultima zi a şederii ei aici. Aşa se spune. Camera păstrează lumina ei aurie. Şi parfumul ei arzător.

Phaedra şi-o amintea vag, ca prin vis- o sărutase înainte să dispară pe veci- şi ştia că ochii ei erau de foc. Şi părul ei era de foc. Însuşi trupul ei era ca un fulger. Când îşi pieptăna buclele de un blond mătăsos în oglindă, vedea ceva din chipul acela incandescent, de o frumuseţe imposibil de suportat.

Doica cea bătrână nu voia să-i spună nimic. Dar, când credea că nu o vede nimeni, se uita cu lacrimi în ochi la copila de doisprezece ani, înfloritoare ca un boboc de trandafir şi care promitea să devină o femeie de o frumuseţe extremă. „Întocmai ca ea, oh, zei…”, murmura bătrâna, clătinând din cap şi oftând.

― La ce te uiţi? sări într-o zi copila, văzând în oglindă chipul neguros al doicii în spatele ei.

― La nimic, stăpână, şopti femeia, lăsând umilă ochii în jos.

Dar fata ştia că femeia se uita la ceva. Şi acel ceva nu era ea, fetiţa de doisprezece ani, ci cu totul altceva. Poate că vedea acelaşi lucru pe care îl întrezărea şi ea în oglindă.

Lăsă pieptenul pe măsuţă şi se întoarse.

― Trebuie să-mi spui.

Chipul ei radia o lumină auriu-argintie, şi ochii ei căprui  băteau spre un auriu de flacără. Doica îşi feri privirea, simţind că o o ia cu ameţeală.

― Nu pot, fiică a Soarelui, şopti doica. Am jurat.

Plictisită, Phaedra se reîntoarse spre oglindă.

― Vino să mă ajuţi, porunci ea.

Mâinile bătrânei apucară şuviţele blonde, cu teama că s-ar putea arde, şi le prinse în ace cu perle. Apoi, îi alese prinţesei o haină albă cu falduri bogate şi sandale de aur tivite cu perle mărunte, fumurii.

― Merg la regină, vorbi din nou prinţesa. Însoţeşte-mă.

Coridorul cel lung, mărginit de coloane, era inundat de soare. Trupul Phaedrei părea o flacără albă, şi cei pe care îi întâlnea în cale înclinau capetele şi îşi fereau feţele nu atât din respectul datorat unei fiice de rege, cât din teama că ar putea orbi. Doica înainta şi ea cu capul plecat, ferindu-se să o privească în lumina dimineţii târzii.

Regina Pasiphae locuia în apartamentele de sus, care aveau perdelele mereu trase, iar însoţitoarele ei îşi ţineau chipurile veşnic acoperite. Nu ştia nimeni cine erau ele, nu le văzuse nimeni niciodată la faţă. Se zvonea că erau nimfe ale văzduhului, singurele care ar fi putut privi în faţă o fiică a Soarelui, şi că, asemenea zeilor, nu puteau fi privite. Alţii spuneau că, de fapt, femeilor li se scoseseră ochii, pentru ca slujba lor să fie mai uşoară. Cert e că nimeni nu a îndrăznit vreodată să li se adreseze, şi foarte puţini le-au auzit vorbind. Vocile lor erau ca vântul, ca valurile ce se izbesc de ţărm.

Regina însăşi se acoperea cu o văl întunecat când ieşea în lume sau când îl însoţea pe rege la ceremoniile oficiale. Cu toate acestea, lumina puternică pe care o emana răzbătea şi prin cele mai groase şi mai întunecate veştminte.

Acum, fiica Soarelui şedea într-un jilţ lung, acoperită cu o haină uşoară de culoare albastră. Văzându-o pe Phaedra, Pasiphae se ridică, zâmbind, şi îi făcu semn să ia loc lângă ea. Doica rămase afară.

― Mamă… e adevărat?

― Ce anume, draga mea?

Regina avea ochii de aur topit şi un chip de porţelan străveziu, ce închidea în el toată lumina soarelui. Părul ei era ascuns sub un văl întunecat, dar Phaedra ştia că părul ei avea culoarea flăcării cu vâlvătăi – roşu aprins cu irizări de aur şi metal încins. Ştia şi că mulţi au orbit după ce au văzut-o în deplina ei spledoare. Însuşi răposatul rege închidea ochii când o îmbrăţişa, deşi el fusese fiul marelui Zeus. „Zeii olimpieni”, spunea regina, „sunt mai slabi, şi au o frumuseţe mai calmă. În schimb, Titanii sunt Cei Puternici. Ei sunt din prima generaţie de zei.” Asta explică totul, gândea Phaedra, amintindu-şi chipul tatălui ei. A fost un bărbat frumos; pletele lui străluceau aurii, radiind de o lumină a lor, iar alura lui atrăgea imediat atenţia şi dovedea că nu e simplu muritor. Însă el nu a orbit pe nimeni. Poate doar pe prizonierii de război, cărora le scotea ochii cu mâinile goale şi apoi îi arunca, orbi, în Labirint.

Phaedra se foi, uşor stânjenită. Auzise un zvon, cum că fratele ei, tânărul rege, dorea să o mărite. Pasiphae făcu ochii mari. Odaia se lumină brusc.

― Ei, Phaedra… zâmbi ea. Nu chiar acum, frumoasa mea. Eşti o copilă. Peste vreo doi ani, poate…

Şi dezmierdă cu tandreţe părul de aur al fiicei sale, care îi amintea atât de mult de cealaltă, cea care dispăruse în ceaţă. Ea ce soartă va avea?…

O uşoară bătaie în uşă curmă momentul de duioşie dintre mamă şi fiică. Una dintre femeile voalate ieşi. Cineva vorbi afară, cu glas înăbuşit, apoi femeia se întoarse. Îi şopti ceva reginei, şi Phaedra crezu că aude foşnetul mării şi vuietul vântului. După ce ascultă, regina i se adresă fetei:

― Dacă este, într-adevăr, un plan de căsătorie în ce te priveşte, urmează să aflăm chiar acum. Fratele tău şi fiul meu, regele, ne cheamă la el.

Regele le aştepta nu în sala tronului, ci în apartamentul personal. Cu el mai era cineva; un străin. Bărbatul nu se mai afla la prima tinereţe, dar se vedea că fusese nespus de frumos. Şi acum era chipeş; părul negru-albăstriu, barba asemenea şi ochii albaştri ca marea, dar şi o anume lumină ce izvora din fiinţa lui arătau că nu e muritor de rând. Phaedra recunoscu imediat în el un fiu al lui Poseidon, în timp ce Pasiphae se încruntă uşor.

― Ea e? întrebă scurt străinul, privind-o cercetător pe Phaedra. Nu-şi ferea privirea, nu se temea că va orbi. Totuşi, părea că găseşte frumuseţea fetei oarecum supărătoare.

― Da, ea e. Apropie-te, Phaedra, vorbi tânărul rege.

― Sper că fiul meu nu uită că Phaedra e sora lui, nu un cal de rasă, se auzi glasul reginei, care se oprise în spatele unui paravan. Străinule, ai bunătatea de a ne spune cine eşti şi ce vrei.

Străinul se înclină în direcţia paravanului, deşi un zâmbet oarecum ironic îi strâmba gura.

― Mă înclin în faţa reginei Pasiphae, slăvita fiică a Soarelui. Permiteţi-mi să vorbesc: sunt Theseus, rege în Atena. Prea mult timp, regină, a fost vrajbă între regatele noastre. Vin cu gând de pace.

― Tu eşti cel care mi-a ucis fiul şi mi-a pierdut fiica, tună regina, şi întreg palatul se cutremură. Ce fel de pace vrei?

Phaedra se înfioră şi îl privi uimită pe omul acela care zâmbea atât de sigur pe el şi care o măsura din ochi cu atâta îndrăzneală.

― Minotaurul era un blestem pentru toată lumea, regină, inclusiv pentru tine. Sunt convins că ai fi fost mult mai fericită dacă nu s-ar fi născut.

Phaedra simţea cum mama ei şovăie. Omul cu ochi albaştri lovea în plin. Regele tuşi jenat.

― Să lăsăm trecutul, mărită regină. Ce a fost, a fost. Vin alte vremuri… Sunt tânăr, vreau pace cu vecinii mei. Regele Theseus a venit aici, invitat de mine, ca să întărim această pace…

― Şi Ariadna?

Numele prinţesei dispărute căzu ca un trăznet. Însă Theseus nu-şi pierdu zâmbetul degajat.

― Cum, Ariadna nu s-a întors aici? A venit cu mine din propria ei voinţă, slăvită fiică a Soarelui, dar am lăsat-o în Naxos. Credeam că se va întoarce…

― Nu s-a întors, mişelule! răcni din nou regina. Ariadna e pierdută pe veci! Şi acum… Acum ai îndrăzneala de a te arăta aici?

Bărbatul se îndreptă spre paravan şi vorbi încet, doar pentru urechile reginei, fără să ştie că este ascultat de încă o pereche de urechi.

― Regină, zise el apăsat, nu este vina mea că regele Minos- slăvită să-i fie memoria- nu te-a satisfăcut îndeajuns şi ai ajuns să te împreunezi cu- să mă ierţi- cu tauri, fie ei şi tauri divini. Şi, de asemenea, nu este vina mea că fiica ta Ariadna îţi semăna în asemenea hal, încât a fugit cu primul venit. Ce-ai fi vrut, să o duc acasă?… Am destule vaci pentru taurii mei!

― Cum îndrăzneşti…

― Îndrăznesc, fiică a Soarelui! Iar acum vin să o cer de nevastă pe fiica ta cea mică, Phaedra. Mă gândesc că e prea fragedă să-ţi fi prins apucăturile, aşa că o iau acum, fără nici un fel de zăbavă.

Un râs demonic se auzi de după paravan.

― Şi dacă totuşi…?

― Atunci, fiică a Soarelui…

Şi Theseus privi spre Phaedra atât de fioros, încât fata păli, aura ei se stinse, şi rămase mică, fragilă şi neputincioasă: un copil speriat.

― Am vorbit deja cu regele, totul este stabilit. Pregătirile de nuntă să înceapă chiar acum!

Isprăvile lui Theseus erau cunoscute foarte bine, aşa că nimeni nu îndrăzni să i se pună împotrivă. Phaedra fu îmbrăcată degrabă şi dusă în templul Herei, unde o aşteptau mirele şi însoţitorii lui.

Îi era frică de străinul acela fioros, căruia nici nu îi ajungea cu capul la umăr. Şi el o privea cu îndrăzneală, disecând-o, şi îi strângea mâna ca într-un cleşte. I se învârtea capul şi nu auzea nimic. I se porunci să jure că va fi o mamă bună pentru fiul lui Theseus şi al amazoanei Antiope, şi că îşi va îndeplini îndatoririle de soţie, dăruindu-i fii voinici şi viteji. Jură mecanic, cu privirile în gol. În momentul următor era pe o corabie ce mergea la Atena.

Va urma

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

18 comentarii »

  • Paul said:

    Mitologia grecilor este fascinanta, ideed…
    Imi place adaptarea ta, stilul inconfundabil si, in mod special, atmosfera – aproape ca poti simti mireasma plaiurilor elene. Felicitari!

  • Ioana-Catalina Dorojan said:

    Bravo, Cata! Impresionant, ca intotdeauna 🙂

  • Cat said:

    Multumesc frumos!
    Intotdeauna m-au fascinat povestile mitologice, zeii, eroii… Dar personajele din umbra, peste care mitologia trece in graba, sau pe care le stigmatizeaza, mi s-au parut si mai interesante. Phaedra a fost unul din subiectele lucrarii mele de licenta, si aici am vrut sa o zugravesc asa cum o vad eu 🙂

  • Alin Dărângă said:

    atmosfera…daaaaaa….atmosfera……nu mă treziți, vă rog 🙂 felicitări 🙂

  • Cat said:

    Multumesc Aline! Eu tocmai am citit povestea ta… Si cica mai vreau sa si dorm in noaptea asta.

  • aurelia chircu said:

    Foarte frumos. Astept part 2. 🙂

  • Cat said:

    Multumesc Aurelia! 🙂

  • Cat said:

    Multumesc frumos, Aurelia! >:D<

  • James said:

    Felicitări! Mi-a plăcut mult! În special felul in care ai conturat caracterul Pasiphaei.

  • George Sauciuc said:

    Încep să fiu invidios pe tine :*!
    Aştept continuarea

  • Cat said:

    Sagy, de ce invidios? o_O
    Continuarea, data viitoare, cum spune Seherezada 🙂

  • Cat said:

    James, multumesc 🙂

  • Alexandra Niculae said:

    De-abia astept continuarea, super!!

  • Cat said:

    Va multumesc, fetelor. O sa vina si continuarea 🙂

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] texte literare oferite la miez de vară de SUSPANS.ro, partea I a lucrării de mai mari dimensiuni „Phaedra”, poartă semnătura cunosacutei tinere autoare Cătălina Fometici. Avem în faţă o proiecţie […]

  • Ficțiuni în luna lui cuptor – privire de ansamblu « SCIFIENTLAND said:

    […] „Povestea lui Alb Împărat și a fântânilor cu apă-vie”, de Aurel Cărășel (NAUTILUS), „Phaedra”, de Cătălina Fometici, „Zodia Mielului (1)”, de Mihai Hafia Traista și „Accidentul”, de […]

  • Scriptorium august | Gazeta SF said:

    […] “Phaedra”, textul Cătălinei Fometici, este un fragment din ceva mai amplu, am să trec mai departe […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.