Phaedra (2)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

Continuare din numărul trecut…

3. Foc

Castelul era frumos, dar prea auster. Stăpânul era frumos, dar prea aspru. Şi caii lui zvârleau din picioare, nărăvaşi, scoţând flăcări pe nări şi fulgere pe ochi. Caii erau frumoşi, dar sălbatici.

Parcurile castelului nu aveau trandafiri, iazuri şi alei. Într-o parte se afla terenul de gimnastică, unde fiul amazoanei se antrena zilnic, iar din celelalte trei părţi, o pădure deasă sufoca zidurile şi însăşi viaţa întregului edificiu.

― Să nu te aştepţi la dragoste. Antiope a fost singura femeie pe care am iubit-o, i-a zis Theseus după ce s-a ridicat de lângă ea. Să-mi dăruieşti fii puternici, a mai zis el, şi a ieşit.

Se ridică şi ea din pat, aranjându-şi faldurile hainei, şi se duse la oglindă. Părul îi strălucea ca aurul topit amestecat cu raze de soare, şi fiecare ochi al ei era câte un soare al miezului zilei. Întocmai ca mama ei. Mama ei… Două lacrimi mari îi alunecară pe obrajii de marmură. Ar fi vrut să fie lângă Pasiphae cea teribilă, arzătoare şi cumplit de frumoasă, şi care ştia să îşi folosească frumuseţea ca pe o armă. Auzi idee, să îşi imagineze acest arogant fiu al lui Poseidon că mama ei se împreunase cu un… taur! Acest gând o făcu să râdă cu poftă, după atâta timp în care nici măcar nu zâmbise. Într-adevăr, zeii olimpieni sunt proşti, iar fiii lor îi moştenesc cu siguranţă. Era clar că Theseus nu cunoştea împrejurările în care fusese conceput Minos- slăvită să-i fie memoria- şi nici cum a răpit-o Zeus Olimpianul pe frumoasa prinţesă Europa. Şi nici că, în onoarea acestei slăvite amintiri, marele rege a insistat să poarte o pereche de coarne de aur pe cap la nunta cu Zeiţa. Minotaurul?… O mărturie în plus a faptului că Pasiphae se trăgea din Titani, din Cei Puternici. Şi Amphitrite a născut monştri hidoşi. Însăşi Gaia se lăuda cu fiii ei, ciclopii. Oare copiii ei cum vor arăta?…

În ziua aceea, Pasiphae a rostit numele interzis, pentru prima dată după atâta timp. O chema Ariadna şi era blondă ca Soarele. Ca ea. Mama lor avea toate culorile flăcării şi lavei topite în păru-i lung şi vălurit.  Şi părul ei mirosea a ambrozie, fulger şi vară. Părul Ariadnei mirosea ca vara cea mai fierbinte. L-a simţit arzând-o în noaptea aceea îndepărtată. Ca o pală de vânt încins. Şi a văzut şi ochii aceia ca doi sori. Ariadna. Fiica cea mare a superbei Pasiphae. Ariadna l-a iubit pe omul cu ochi albaştri, a plecat cu el. Şi el a pierdut-o. Iar acum s-a întors aici, după ea. Fiica cea mică. Ultima. O oglindă a celei dintâi.

Oare ce vedea când o privea?…

Sau nu vedea?…

Nu vedea. Nu o privea. Nu cădea în extaz dureros, lăcrimând la amintirea făpturii blonde incandescente. Voia fii de la ea. Îi voia pântecele. De la cea dintâi nu a vrut nimic.

*

― Aphrodite!…

― Vino, Pasiphae. Fii binevenită!

Pasiphae o urmă pe zeiţa în alb în interiorul grădinii cu trandafiri parfumaţi şi coloane de marmură, până la iazul cu lebede. Câteva nimfe străvezii ale văzduhului aduseră ambrozie.

― Trebuie să mă ajuţi.

Aphrodite nu răspunse. Privea gânditoare la lebedele ce pluteau graţios pe suprafaţa lacului. Titanidă din prima generaţie, zeiţa iubirii era de o frumuseţe desăvârşită. Nimic arzător, supărător, violent în înfăţişarea-i maiestuoasă. În schimb, chipul ei surâzător avea ceva halucinant. Pasiphae ştia că nici marele Zeus nu îndrăzneşte să o privească în faţă, pentru că farmecele ei sunt mai puternice decât orice. Şi ştia că ea este adevărata regină a zeilor. Zeus şi Hera domneau, dar Aphrodite avea puterea.

― Zeiţă…

Aphrodite ridică un braţ, cerând tăcere.

În lumina apusului, pielea zeiţei deveni arămie, iar părul ei blond şi buclat se stinse în castaniu-închis.  Părul ei mirosea a trandafiri. Avea mişcări molatice, de pisică pe jumătate adormită. Şi o voce dulce, moale, uşor cântată.

Se întoarse brusc spre fiica Soarelui. Ochii ei erau albaştri ca marea din care s-a născut. Şi reci ca gheaţa.

― Eşti sigură că asta vrei?

― Da.

Capul frumos al zeiţei se plecă iar, gânditor, spre lebede. Părea o copilă îndrăgostită în aşteptarea iubitului.

― Şi fiica ta?…

Vorbele ei erau o şoaptă susurată de buzele zefirului. Părul ei se întunecă până la negru profund, şi ochii ei se făcură de culoarea turcoazului. Zeiţa cu chipul veşnic schimbător.

Pasiphae rămase impasibilă. O adevărată titanidă, gândi zeiţa, fără să o privească.

― Bine. Dar trebuie să-ţi spun. Va suferi.

― Ştiu.

― Mult.

― Ştiu.

― Va suferi cum puţini au suferit.

― Iar el va suferi şi mai mult.

Aphrodite zâmbi. Teribile, aceste fiice ale Soarelui. Medeea şi-a ucis propriii copii, doar pentru a-l face pe Iason să sufere. Suferinţa ei nu conta. Acum, Pasiphae îşi sacrifica fiica, pentru a pedepsi aroganţa regelui din Atena.

Zeiţa se ridică de pe banca de marmură şi porni încet, ca prin vis, spre poarta de de argint a grădinii. Acum, părul ei era aproape alb, ca razele lunii. Pasiphae o urmări cu privirea.

― Aphrodite.

Se opri, arătându-şi profilul perfect şi un ochi închis. Centura ei de aur şi brăţările de aur răsfrângeau strălucirea arzătoare a fiicei Soarelui.

― Fii blândă cu ea. Termină repede.

Profilul alb dispăru, lăsând loc părului spumos.

Silueta albă dispăru în spatele porţii de argint.

*

― Fii slăvită, Zeiţă, fiică a lui Zeus. Fii slăvită, tu, fecioară neîntinată, curată ca apa de izvor, năvalnică precum vântul de miazănoapte. Fii slăvită, Zeiţă! Mă închin frumuseţii tale, zeiţă luminoasă ca luna, aspră ca războinicii Spartei, sprintenă ca cerbii. Fii slăvită, zeiţă!…

Statuia zeiţei Artemis, însoţită de căprioara sacră, veghea sanctuarul micului templu în care tânărul vânător se închina până la pământ, privind-o în extaz. Îşi lăsase armele şi hainele însângerate la intrare, îşi spălase trupul mirosind a fiară şi a moarte şi îmbrăcase o haină curată de in. Adusese şi daruri- capul uriaş, împodobit cu colţi ascuţiţi al unui mistreţ ucis mai devreme. Zeiţa primea cu bucurie laudele şi darurile lui. Zeiţa îşi iubea protejatul. Şi protejatul o adora, slăvind-o în fiecare seară.

Terminând cu ritualul zilnic, Hippolit se întoarse la robii săi, care aşteptau smeriţi la poartă.

― Aduceţi vânatul în casă şi lăsaţi-l la bucătărie! Legaţi câinii! De hrănit, o să-i hrănesc eu…

Cu capul plecat, bătrânul învăţător ieşi înainte.

― Stăpâne Hippolit, ai adus daruri frumoase şi plăcute zeiţei Artemis. Aşa se şi cuvine.

― Aşa, bătrânul meu prieten, zâmbi prinţul. Şi asta fac în fiecare seară pentru protectoarea mea.

― Da, stăpâne Hippolit. Şi zeiţa e mulţumită. Dar, stăpâne… altarul ei este rece.

Şi robul arătă spre templul Aphroditei, o construcţie asemănătoare templului zeiţei Artemis, însă mult mai somptuoasă şi cu multe podoabe din aur curat.

― Cuvine-se să o slăvim şi pe ea, pentru că ea este cea mai mare între zeiţe. Iar de puterea ei se tem chiar şi zeii din cer.

Hippolit se încruntă, apoi râse, scuturându-şi pletele negre. Era frumos şi încrezător cum numai tinereţea poate fi. Theseus ofta adesea, privindu-l; băiatul împrumutase trăsăturile fine ale mamei lui. Şi părul ei cel negru şi bogat.

Îl bătu pe spate pe bătrân.

― Eu nu mă tem de ea, dragul meu. Şi nu mă închin ei. Şi nu-mi pasă că altarul ei este rece!

― Dar, stăpâne…

― Ei, ei, prietene… Mă superi! Îmi tot repeţi povestea asta de câteva săptămâni bune! Uite, îţi voi demonstra că nu mă tem de ea.

Şi, întorcându-se spre templul Aphroditei, strigă:

― Zeiţă, mă auzi?… Da, tu de colo, care te joci cu destinele zeilor şi muritorilor deopotrivă! Ascultă, zeiţă! Muritorul Hippolit îţi vorbeşte!

Pădurea foşni uşor. Un stol de păsări îşi întrerupse ciripitul. Umbrele înserării se întindeau tot mai lungi.

― Zeiţă a vieţii şi a morţii, a începutului şi a sfârşitului, ascultă, căci Hippolit îţi vorbeşte! Fermecătoare vicleană, târfă a Olimpului, ascultă! Nu te slăvesc, curtezană divină ce furi minţile oamenilor întregi pentru a-i transforma în uneltele tale imbecile şi idioate! Nu te slăvesc, zeiţă!

Ecourile strigătelor sălbatice se amestecară cu hohotele sale de râs, un râs nebun, plin de poftă de viaţă, speriind nimfele pădurii ce se furişau, palide şi cu ochii măriţi de groază, printre trunchiuri de copaci. Robii lăsară privirile în jos, tremurând înfricoşaţi. Numai statuia zeiţei rămase mută pe piedestalul ei, zâmbind alb spre cerul vânăt al amurgului.

― Mă auzi, zeiţă? mai strigă el o dată, râzând.

― Te-am auzit, şopti Aphrodite cu un surâs candid, lăsând vântul de seară să îi dezmierde părul negru ca păcura.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Suspans, nr 27 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Cătalina FometiciPhaedra 2 îşi continuă frumoasele legendele elene. De […]

  • aurelia chircu said:

    Frumos de tot. Ador prozele tale.

  • Alin Dărângă said:

    Cine mai are nevoie de alcool și de narcotice? Povestirile tale îmbată 🙂 Aviz celor sub 18 ani 🙂

  • Cat said:

    Va multumesc frumos!
    Am uitat sa mentionez: va urma 🙂

  • Un august plin de… « SCIFIENTLAND said:

    […] ne-a obișnuit, avem parte, imediat mai apoi, de un alt fragment (al doilea), de astă dată din „Phaedra”, de Cătălina Fometici. N-avem de spus decât că intriga se coace încă la foc domol, părând a […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.