Povestea

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 5 ( octombrie, 2010 )
Autor:

Prieteni,

După frămîntări care au durat ani de zile, m-am hotărît că trebuie s-o fac, să scriu POVESTEA aşa cum am aflat-o, indiferent care vor fi urmările. Ezitările mele au ţinut de foarte multe lucruri, inclusiv de securitatea personală, dar acum, gata, asta e, încep.

O fac pentru că, dincolo de toată înţelepciunea lumii, care mi-ar cere, ba chiar mi-ar ordona să n-o fac, cred, cu toată tăria, că ar putea fi de folos. Dacă măcar un singur om, citind paginile care urmează, îşi va regîndi viaţa astfel încît să ţină cont de înţelesurile întîmplărilor relatate, atunci înseamnă că a meritat efortul.

Mai sînt dator cîteva precizări. În prima ei formă, am auzit POVESTEA din gura unui bătrîn care cerşea la colţul blocului în care locuiesc. Mi-a spus-o, dintr-o suflare, vreme de o oră şi mai bine, în seara în care am făcut greşeala să mă opresc în faţa lui pentru a-i lăsa să cadă în pălăria întinsă cîteva monezi fără mare valoare. Mi-a povestit-o nitam-nisam, deşi nu-l întrebasem nimic, apucîndu-mă din cînd în cînd de reverul hainei cu degetele lui slinoase. Era un bătrîn care putea să aibă la fel de bine 70 sau 100 de ani, vîrsta era îngropată în stratul gros de jeg şi sub zecile de cute ale feţei. Nu cerea niciodată nimic, stătea acolo cu pălăria întinsă, o pălărie care fusese cîndva verde, cred, poate chiar o pălărie de vînător, cine ar fi putut spune? Cu părul alb, veşnic ciufulit, purtînd vară şi iarnă un pardesiu scămoşat, maroniu, şi un fular care, în mod uimitor, era de mătase naturală, bătrînul părea un element de decor, confundîndu-se uşor cu trunchiurile copacilor din jur. Şi asta pentru că era nu doar tăcut, ci şi nemişcat. Doar dacă îi lăsai ceva în căuşul întunecat al pălăriei, schiţa un fel de zîmbet, care se vroia a fi, probabil, recunoscător, dar nu reuşea să fie decît înfricoşător.

Cînd m-am oprit atunci în faţa lui, a prins brusc viaţă şi a început să vorbească, într-un torent de cuvinte din care înţelegeam cam două din cinci. Îmi amintesc, cu un fior de dezgust, că, în elanul de a vorbi, făcea spume la gură, de-adevăratelea…

Ce-l determinase să iasă din încremenire şi să mă înece în vorbe, preţ de peste un ceas, timp în care, parcă ţintuit de o vrajă, n-am reuşit să mă smulg de acolo, în vreme ce pe lângă noi treceau oameni care ne priveau intrigaţi, inclusiv şi mai ales vecini?

După atîţia ani, n-am reuşit să găsesc decît două explicaţii posibile. Fie pentru că eram, chiar dintre cei care-i aruncau un bănuţ, primul care se şi oprea (de ce oare am făcut-o!?). Fie pentru că trebuia să se elibereze de acele înspăimîntătoare lucruri şi simţise cumva că, dacă n-o face în acea clipă, nu va mai avea nicicînd ocazia, şi va trece pragul dintre lumi ducînd POVESTEA cu el, ca o cruce mult prea grea, care cu siguranţă l-ar fi strivit în ceasul Judecăţii de Apoi.

A tăcut la fel de brusc cum începuse să vorbească. Cu capul vîjîind, ameţit de tot ceea ce auzisem, nici măcar nu puteam fi siguri că am auzit sfîrşitul POVEŞTII. Am rămas, faţă-n faţă, despărţiti de distanţa unei răsuflări (pestilenţiale), el gîfîind ca după un maraton, privindu-mă sfredelitor, cu ochii ieşiţi din orbite, şi ţinîndu-mă încă de reverul hainei – eu arătînd Dumnezeu ştie cum, incapabil încă să mă mişc ori să spun ceva. În jur, lumea curgea într-un vîrtej cumplit de banal, auzeam în spatele meu fîşîitul şi claxoanele maşinilor, scrîşnitul metalic al tramvaielor, cu coada ochilor vedeam umbre de oameni, un cîine mic şi alb s-a oprit să ridice piciorul chiar lîngă noi, naiba ştie dacă nu cumva s-a uşurat pe mine, percepeam toate astea destul de bine, eram în lumea mea, lumea oraşului, eu, copil al asfaltului, născut şi crescut pe asfalt, hrănit cu benzină, inspirînd cu nesaţ gaze de eşapament, legat pe viaţă de viaţa metropolei, eu care trăisem ca pe un triumf personal încălecarea secolelor şi a mileniilor, eu care credeam în zborurile cosmice şi ingineria genetică la fel de tare ca în Dumnezeu, fusesem aruncat pe neaşteptate, complet nepregătit, în hăurile unor fantasme care agresau logica, călcau în picioare bunul-simţ, violau ştiinţa, ucideau orice speranţă că, în lumea asta, ar exista ceva care să aibă sens. În mijlocul peisajului citadin, sfidînd betonul şi metalul, POVESTEA aruncase asupra mea o plasă de ceaţă prin care nimic nu se mai vedea aşa cum ştiam că este, că trebuie să fie.

Au trecut zece secunde sau zece minute. Nu ştiu. Într-un final, cu eforturi supraomeneşti, m-am rupt de acolo. Mîna cu care bătrînul mă ţinuse de rever a rămas suspendată în aer. Pe chipul omului, fervoarea, spaima sau ce va fi fost se mai domolise. Doar ochii continuau să sticlească, roşiatic, în adîncul întunericului care nu ştiu cînd se lăsase.

Am făcut primul pas aşa cum aş fi extras din pămînt o rădăcină noduroasă. Al doilea a fost ceva mai puţin penibil, iar de la al treilea încolo mă mişcam deja bine. M-am răsucit în loc şi am plecat, cu senzaţia că am scăpat, fără să realizez că LUASEM POVESTEA CU MINE.

A doua zi, bătrînul nu mai era acolo şi nu l-am mai văzut niciodată.

Au trecut cîteva luni pînă să mă decid să fac ceva. Atunci, primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost să verific. N-am ce-i face, sînt un om de ştiinţă. Existenţa lui Dumnezeu nu mi s-a părut niciodată a veni în contradicţie cu geologia sau fizica. Nu înţeleg disputele purtate în jurul aşa-numitei opoziţii din creaţionism şi evoluţionism. Oare un lucru creat nu evoluează? Am înţeles să citesc adevărurile Vechiului Testament în spiritul, nu în litera lor. În fine, asta e altă poveste…

Dar ceea ce auzisem îmi violenta atît încrederea în ştiinţă, cît şi, cumva, credinţa în Dumnezeu. Pe de altă parte, felul în care aflasem POVESTEA, dar şi conţinutul ei, îmi interziceau libertatea de a ridica din umeri şi de a trece mai departe. Trebuia, aşadar, să încerc să verific. Oricum, relatarea dezlînată a bătrînului lăsase multe goluri în poveste şi îmi ridicase un milion de semne de întrebare.

Puterea obişnuinţei mi-a îndreptat paşii spre bibliotecă. Am scotocit, vreme de doi ani, prin toate documentaţiile la care am putut avea acces, de la Biblioteca Academiei pînă la Arhivele Naţionale. În paralel, mi-am petrecut mii de ore navigînd pe Internet. Ce căutam? Orice ar fi putut avea vreo legătură cu lucrurile pe care le aflasem. Am plonjat în comentariile pe marginea manuscriselor de la Marea Moartă, m-am pierdut pe coridoarele site-urilor despre Illuminati, am răsfoit paginile îngălbenite ale unor publicaţii despre fenomene paranormale, vechi de peste o sută de ani. Am parcurs un volum uriaş de informaţii despre chestiuni care, de fapt, nu mă interesau, pentru a găsi, cînd şi cînd, cîte o trimitere parţială şi vagă la un personaj sau o întîmplare care păreau să aparţină POVEŞTII.

Pînă în ziua în care am găsit întîia referinţă la o persoană în viaţă. O femeie din Plovdiv despre care autorul anonim al unui articol susţinea că ştie ceva. Am citit rîndurile acelea de o mie de ori, cu inima bătînd să-mi spargă pieptul. Peste trei zile plecam în Bulgaria.

A fost doar începutul unor peregrinări care au durat doi ani şi jumătate. Pe urmele POVEŞTII am ajuns din Suedia pînă în Afganistan şi din Egipt pînă în Portugalia. Pentru a putea să călătoresc atît şi totuşi să nu-mi pierd locul de muncă, am făcut ceva ce s-ar putea numi inginerie temporală. Fireşte, am cheltuit o avere, în mare parte împrumutată, bani pe care nu ştiu dacă şi cum îi voi putea returna. Din fericire, după şase luni de la primul drum, am reuşit să obţin o nesperată sponsorizare de la enigmatica Asociaţie a Magilor Tremendici. Nu i-am văzut niciodată la faţă. Au aflat cumva despre ceea ce făceam şi mi-au trimis bani prin poştă…

Am stat de vorbă despre POVESTE cu peste o sută de oameni. Nici unul dintre ei nu ştia POVESTEA, şi nici nu le-am spus-o, aşa cum nu am povestit-o vreunui apropiat de-al meu, considerînd că nu trebuie să împovărez pe nimeni cu obsesiile mele.

Prea puţini dintre cei cu care am discutat mi-au oferit informaţii preţioase. Cei mai mulţi dintre ei ştiau cîte un crîmpei de întîmplare, un zvon, o aluzie. Doar trei dintre ei mi-au putut arăta artefacte care aveau în mod cert legătură cu POVESTEA. Dar chiar şi aşa, cu ce am adunat de pe drumuri şi cu ce am reuşit să culeg din cărţi şi documente, cred acum că am închegat cu adevărat POVESTEA. Ea este acum rotundă, cu neglijabile pete albe. Sînt, în sfîrşit, gata s-o spun, şi socotesc că trebuie s-o fac.

După ce am aşternut-o pe hîrtie, lucru care mi-a luat alţi trei ani, înainte de a încerca s-o fac publică m-am gîndit să-i anunţ despre acest pas pe cei care mă ajutaseră să ajung la el. Mi-am petrecut cîteva zile dînd telefoane, faxuri şi e-mail-uri. La capătul a două săptămîni de aşteptare, bilanţul arăta aşa: despre 33 dintre interlocutorii mei am aflat că decedaseră între timp, iar dinspre ceilalţi nu am primit vreun semn.

(fragment din romanul cu acelaşi titlu, aflat în lucru)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.