Printre heliotropi şi zâmbete

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

M-am uitat lung înainte şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Sub conurile de lumină aurie lansate de stâlpii de iluminat, zăceau poate sute de trupuri căzute în poziţii aleatorii. Încă în şoc, mi-am şters obrazul cu mâna şi mi-am scuturat zăpada din păr. Aveam urme albe şi pe mâneca hainei, semn că făcusem parte din decor până nu demult. Dar umezeala şi frigul nu mă speriau, altceva mă îngrijora mai mult decât degeratul în piaţa principală a oraşului. Nu-mi aminteam cum ajunsesem acolo şi ce se întâmplase.

Rutinele de interogare a memoriei returnau rezultate contradictorii, căzând de acord asupra unui singur lucru şi anume că mai bine de jumătate din locaţii erau inaccesibile. Bine că ştiam măcar cine sunt. Identitatea agenţilor era stocată în nucleul central, unde beneficia de un plus de protecţie. Din păcate, momentan nu-mi era de mare folos. N-aveam ce face, trebuia să mă bazez pe protocolul pentru situaţii critice al corpului de extracţii pe care ni-l băgau în cap încă din perioada de antrenament.

Pasul 1: Investighează integritatea proprie. În afara lipsei deranjante a memoriei, eram bine. Nu mă durea nimic. Pasul 2: Verifică starea partenerului. Legătura psi mă informă că era viu, undeva în apropiere, dar nu putea să îmi dea mai multe detalii. Probabil că era încă leşinat. Pasul 3: Securizează perimetrul.

O privire rapidă aruncată în jur mi-a confirmat că eram singura persoană aflată în mişcare şi m-a ajutat să-mi iau reperele necesare: primăria în spate, fântâna în faţă şi biserica şi muzeul undeva la dreapta. Am recunoscut şirul de clădiri cu acoperişuri ascuţite şi faţade decorate cu lemn din Romerberg, piaţa veche din Frankfurt, însă nici urmă de heliotrop.

Aha, asta căutam! M-am relaxat puţin la gândul că heliotropii nu erau agresivi. Nu voiau decât să ajungă la mare şi să-şi scufunde masa gelatinoasă în oceanele noastre. Din păcate, compoziţia lor chimică era atât de nocivă încât riscam să ne omoare tot planctonul. Şi cum acasă la ei sufereau de suprapopulare, iar planeta noastră era singura care dispunea de o asemenea cantitate de apă în apropierea lor, guvernul fusese nevoit să aplice legi drastice pentru a-i ţine la distanţă. Cu alte cuvinte, aveam voie să-i ucidem dacă altfel nu puteau fi prinşi şi trimişi acasă.

Cu grijă, tot aşteptând alertele de contaminare să îmi ţiuie în creier, m-am îndreptat spre cel mai apropiat corp. Am tras cu dinţii de mănuşă, ca să o scot, şi m-am aplecat să îi caut pulsul. L-am găsit cu greu, dar era acolo. Faţa ridată a bărbatului afişa o expresie liniştită de parcă ar fi dormit.

M-am întins peste el ca să ajung la copilul pe care continua să îl ţină strâns de mână. Haina violet era încheiată până la ultimul nasture în jurul gâtului fetiţei, ceea ce transforma găsirea pulsului într-o problemă de logistică. Şi ea era în regulă, ba avea pulsul peste normal. Cu puţin noroc, restul victimelor urma să le împărtăşească soarta. Asta nu explica absenţa forţelor de ordine. Ne aflam în centrul oraşului, iar un incident de asemenea amploare trebuia să fi alertat pe cineva.

Un mormăit urmat de o înjurătură m-a făcut să mă îndrept rapid de spate, trecând automat în modul de apărare. Mâna mi s-a strecurat în haină şi s-a încleştat pe arma din dotare. Ceva se mişca la baza fântânii decorate cu o statuie a Justiţiei. Am aşteptat încremenită să mă asigur că nu mă înşelasem. Auzul mă informa că vocea îmi era familiară, dar inputul vizual întârzia să îşi dea acordul. Apoi rutinele de recuperare a memoriei au ajuns la un nou sector şi recunoaşterea s-a materializat sub forma unei scântei în creier:

— Grant!

Cu o precizie vag afectată de atac, Grant s-a răsucit în loc şi s-a sprijinit într-un genunchi, având arma îndreptată spre mine. Am rezistat impulsului de a mă feri, bazându-mă pe legătura noastră psi care nu l-ar fi lăsat să mă rănească.

— Calla, a rânjit în momentul în care m-a recunoscut şi a coborât arma.

O adiere călduţă, briza sărată a mării invadându-mi nările… Peste imaginea pieţei s-a suprapus cea a unui apus înflăcărat. Marginea rigidă a balustradei balconului împungându-mă în coaste… mâini calde, familiare, plimbându-se pe braţele mele goale… o pereche de buze fierbinţi cuibărite în curbura gâtului…

Am deschis ochii larg, trăgând puternic aer în piept, şi m-am luptat cu şuvoiul de amintiri care îmi inunda simţurile. Imagini mi-au bombardat retina, şoapte, mirosuri, gusturi, toate asaltându-mă dintr-o dată. Îmi venea greu să le controlez, nu eram obişnuită să mă lupt cu ele. Aveam instalate module speciale pentru protecţia amintirilor personale tocmai ca să le ţinem izolate în viaţa de zi cu zi.

Amintirile acelea ilegale n-aveau ce să caute acolo. Modulul auxiliar însă nu funcţiona, permiţându-le să circule nestăvilite prin legătura psi, ceea ce accentua şi mai mult starea de confuzie. Relaţiile dintre colegii de echipă erau strict interzise. Dacă cea mai mică suspiciune apărea în urma controalelor de rutină, riscam să fim excluşi din corpul de extracţii.

Aparent fără efort, Grant s-a ridicat în picioare. L-am aşteptat să mi se alăture, rezemată de zidul din cărămidă roşie al primăriei.

— Şi memoria ta e varză? m-a întrebat. De la tâmplă, o şuviţă subţire de sânge i se prelingea pe obraz. Se lovise în cădere de bordura de piatră a fântânii.

— Da, dar îşi revine. Chiar prea bine.

— Un puls sonic, eh?

— Aşa cred… Ce altceva ar fi putut să ne lase inconştienţi şi să ne zăpăcească memoria în halul ăsta?

Ne-am uitat în jur şi am făcut câţiva paşi, evaluând situaţia. Mişcarea continua să lipsească. Standul de băuturi calde zăcea părăsit la doi paşi de noi, iar uşa de la magazinul de suvenire rămăsese deschisă. Doar hainele colorate pătau stratul subţire de zăpadă de pe sol. Deasupra tuturor, lumini vesele dansau la ferestrele caselor, învăluind piaţa într-un aer festiv.

— Am dat-o în bară, a spus Grant. S-a dus prima de Crăciun şi excursia la tropice, a oftat şi mi-a zâmbit strâmb.

Zâmbetul a fost cel care mi-a adus o nouă imagine în faţa ochilor şi nu făcea parte din amintirile vechi, ci aparţinea memoriei recente. La fel se uitase la mine în momentul în care se declanşase pulsul. Era ultima amintire pe care o aveam. Iar dacă el traversa piaţa, venind spre mine, eu… eu ce făceam? m-am întrebat, chinuindu-mă să-mi amintesc.

Mă aflam lângă colţul primăriei şi îl priveam pe Grant dintr-un unghi puţin înclinat, deoarece tocmai mă aplecam să… să dau drumul ultimei balize în zăpadă! Parcă simţeam cum îmi alunecase discul mic şi lucios printre degete, după care surprinsesem o mişcare suspectă cu coada ochiului, dar nu mai apucasem să reacţionez pentru că se rupsese filmul.

— Poate că nu, am spus şi, răsucindu-mă pe călcâie, am pornit în pas alergător înapoi spre clădirea primăriei.

Dacă apucasem să pornesc baliza înainte de puls, era posibil să se fi activat câmpul de stază. Balizele erau dispozitive sigure, insensibile la orice fel de interferenţe exterioare. Când erau însă în standby, mai dădeau rateuri.

Am scormonit cu mâna în zăpadă şi am găsit-o exact în locul în care o lăsasem. Ledul albastru era aprins, semn că funcţiona în parametri normali. Câmpul de stază era activ. Nu era de mirare că nu ne dădusem seama, organismele noastre erau atât de obişnuite cu el încât nu mai sesizau diferenţa.

— Ce zice stabilizatorul? l-am întrebat pe Grant, care mă urmase îndeaproape.

Acesta a scos cilindrul metalic din buzunarul hainei şi mi l-a arătat cu un rânjet larg. Acelaşi albastru ca cel de pe baliză colora ecranul dreptunghiular.

— Zice că mai avem timp.

Posibil, dar nu foarte mult. Puţin peste douăzeci de minute trecuseră de la atac. Balizele aveau surse proprii de energie, totuşi, cu excepţia dezastrelor naturale, rareori erau folosite perioade îndelungate de timp. Una era să scoţi din fluxul temporal o porţiune din oraş câteva minute şi cu totul alta să laşi câmpul de stază să dureze. Bariera defazatoare care îl înconjura nu putea păcăli oamenii la nesfârşit. Cineva, până la urmă, tot observa că anumite locaţii deveneau inaccesibile.

— Crezi că e aici? am întrebat, încruntându-mă la scena care amintea de un câmp de luptă după tragerea ultimului foc.

— Trebuia să apară pe la nouă, iar pulsul a fost declanşat cu vreo zece minute înainte, a spus Grant. Dacă m-aş afla pe o planetă străină, într-un mediu ostil, eu m-aş prezenta mai devreme la întâlnire.

— Să sperăm că a gândit ca tine.

— Îl urmărim de trei zile. Aş zice că e destul de bun la ce face, chiar dacă n-are pregătire militară.

N-avea, dar dispunea de un camuflaj al naibii de bun.

— Aş fi preferat să fie conştient în momentul extragerii, am bombănit şi m-am uitat cu ciudă la trupurile împrăştiate în piaţă.

Cum aveam să găsim un heliotrop în harababura asta? Reuşisem să îl zărim pentru câteva clipe în aeroport, înainte de a-l pierde din nou, însă de atunci ar fi putut să-şi schimbe forma de mai multe ori. Structura predominant lichidă le permitea heliotropilor să copieze orice formă de viaţă doreau, iar un heliotrop aflat în câmpul de stază n-avea cum să reacţioneze la dispozitivele cu raze gamma cu care eram echipaţi şi să îşi manifeste apartenenţa la o altă specie.

— Asta e. Ne apucăm de făcut mătănii, a glumit Grant.

Strâmbându-mă, i-am urmat exemplul şi am îngenuncheat lângă victime ca să le cercetez gâturile. Grant s-a ocupat de bărbaţi iar eu de femei, pentru a evita eventualele acuzaţii de abuz, deplasându-ne în sens invers acelor de ceas. Mulţi aveau să sufere de pe urma disconfortului lăsat de palpările noastre lipsite de delicateţe, dar cumva trebuia să depistăm prezenţa glandei amplasate înapoia faringelui şi care nu era parte integrantă a anatomiei umane. Pentru heliotropi constituia o un organ vital, deoarece le menţinea corpul în forma dorită, împiedicându-l să se împrăştie asemeni unei averse de ploaie. Alternativa era să le băgăm la toţi degetele pe gât şi erau unele lucruri pe care până şi noi aveam reţineri în a le face.

Nu era o treabă uşoară. Pe lângă faptul că ne târam prin zăpadă, trebuia să ne luptăm şi cu fularele şi gulerele hainelor care ne stăteau în drum. Dar era singura noastră şansă de a prinde heliotropul. Chiar dacă oamenii nu aveau să-şi recapete cunoştinţa cât timp se aflau în câmpul de stază, forţele de ordine nu puteau să mai întârzie mult, iar nouă nu ne plăcea să ne amestecăm cu echipele lor de intervenţie. Aveam puţin timp la dispoziţie să ne îndeplinim misiunea.

Aromă de pin, suc de mango, pârâitul focului în căminul de piatră… întuneric liniştitor… cearşafuri de mătase şi o pereche de picioare încolăcite în jurul mijlocului…

Era cu atât mai dificil când amintiri, care nu îmi aparţineau, treceau de capul lor prin legătura psi.

— Hei, am mârâit un protest, dar Grant nu m-a auzit.

— Ştii, i-a răsunat vocea la câţiva metri în dreapta mea, mă tot gândesc la pulsul ăla… A fost o acţiune deliberată… ilegală, conform actului de neagresiune în spaţiile publice. Care crezi că sunt şansele să avem două incidente de o asemenea natură în acelaşi timp şi în acelaşi loc?

— Vrei să spui că ţinta a fost tipul nostru?

— Nu m-ar mira. Nu degeaba a riscat să imigreze ilegal pe Pământ. Poate mai avea şi alte motive pe lângă cele obişnuite.

Prin urmare un inamic direct al heliotropilor, asta sugera Grant. Nimeni altcineva n-ar fi avut curajul să lanseze un puls sonic în piaţa principală a oraşului.

— Cineva pregătit să reziste la efectele pulsului, am spus. Să sperăm că n-are antrenament şi cu câmpul de stază…, am încercat o glumă, dar mâna mi s-a încleştat pe gâtul tinerei pe care o verificam.

Dacă agresorul nu anticipase prezenţa noastră, însemna că putea fi încă acolo, printre victime. Dar dacă fusese prevenit? Ne-am oprit şi ne-am uitat unul la altul. Se schimbau datele problemei.

— Ar fi putut acţiona de la distanţă, am spus cu jumătate de gură.

— Atunci ar putea aştepta afară să dezactivăm bariera.

Speculaţiile lui Grant nu erau în măsură să mă încurajeze. Ce era de preferat, un al doilea extraterestru în interiorul câmpului de stază sau în afara acestuia? În ambele situaţii, singura rezolvare posibilă era un conflict deschis, dacă nu încheiase deja răfuiala cu heliotropul, iar asta nu ne convenea. Contravenea tuturor ordinelor de menţinere pe cât posibil a normalităţii.

M-am oprit lângă corul de copii căzuţi claie peste grămadă în pragul bisericii. Trupurile micuţe formau un amalgam de membre în jurul intrării prin care tocmai ieşiseră. Am constatat cu mulţumire că fuseseră toţi cuprinşi în interiorul barierei. Cu grupurile era mereu o problemă, existând riscul să fie separate. Unuia dintre băieţi îi dăduse sângele pe nas. Până ajungea Grant să se ocupe de el, i-am întors capul ca să nu se înece dacă echipele de intervenţie nu îl luau în primire înainte de dezactivarea câmpului.

— Dacă e înăuntru, şi-a continuat Grant raţionamentul, rămâne de văzut dacă e rezistent la câmp sau nu. Ce zici?

Heliotropii cu siguranţă nu erau, mai prinseserăm câţiva de-a lungul timpului. Despre alte rase puteam doar să îmi dau cu presupusul din moment ce tehnologia se folosea doar pe Pământ, unde imigrarea era strict controlată şi prin urmare numărul de extratereştri care trecuseră prin câmp era limitat. Mi-am şters mâinile pe poalele hainei de parcă aş fi atins deja unul. Neplăcută senzaţie. Am încercat să comunic cu Grant prin legătura psi, dar furtuna de emoţii s-a intensificat aşa că am fost nevoită să renunţ.

— Zic că ar trebui să ne grăbim, am spus în cele din urmă.

Aşa păţeam întotdeauna, ceva trebuia să ne strice planurile de vacanţă. Acum cu problema asta de memorie, superiorii aveau să ne supună la o mulţime de teste ca să se asigure că nu fuseserăm afectaţi pe termen lung. Devenea tot mai greu să ne ascundem relaţia, mai ales că protecţia personală cedase. De data asta n-avea să ne mai meargă.

Raze de soare strecurându-se printr-o junglă deasă… picături de apă rămase de la ultima ploaie torenţială… miros de frunze aflate în descompunere… un şarpe mare şi galben pregătindu-se să atace…

Am scuturat violent din cap să alung imaginea. Asta de unde mai apăruse? Stresul începea să îşi spună cuvântul. Am strâns de gâtul altei femeii, aproape scoţându-i amigdalele. Nimic. Nu avansam deloc. În câteva minute, echipele de intervenţie aveau să dea buzna peste noi, vedeam deja luminile girofarurilor sclipind la ieşirea dinspre nord a pieţei.

— Cred că am găsit ceva!

I-am dat drumul femeii şi m-am dus la Grant. Bărbatul care îi zăcea în faţă era trecut de prima tinereţe, dar încă în putere. De obicei alegeau bărbaţi, mai puternici şi mai rezistenţi decât femeile, nu era nicio surpriză.

L-am urmărit pe Grant cum l-a apucat de maxilar şi i-a forţat gura să se deschidă, apoi i-a băgat două degete pe gât. S-a auzit un pocnet stins, ca de balon dezumflat, şi corpul bărbatului s-a înmuiat, un lichid uleios şi foarte parfumat începând să i se scurgă din toate orificiile. Un heliotrop mai puţin pe lume. Din păcate, planul iniţial nu fusese să-l omorâm. Aveam printre cele mai bune rezultate din istoria corpului de extracţii şi ne mândream cu numărul record de capturi vii. Data viitoare trebuia să fim mai atenţi.

La periferia câmpului vizual, echipele de intervenţie se chinuiau să deschidă o breşă în câmp fără prea mult succes, deoarece forţa de respingere continua să le ţină la distanţă. Niciunul din noi nu s-a grăbit să le vină în ajutor. Până la sosirea specialiştilor mai aveam câteva minute de care puteam profita pentru a pune la cale o strategie.

Grant şi-a scos mănuşa slinoasă şi a aruncat-o scârbit într-un coş de gunoi. Nici noi nu veniserăm pregătiţi. Trebuia să fie o misiune simplă de extracţie. Nimic nu ne mergea bine în noaptea asta.

— Păi… am cam terminat aici, a spus Grant.

S-a ridicat în picioare şi a pornit-o spre standul cu băuturi. L-am urmat în tăcere. Dacă n-ar fi fost pulsul, am fi dezactivat câmpul şi nimeni n-ar fi observat nimic, dar aşa trebuia să aşteptăm forţele de ordine să ia situaţia sub control înainte de a ne vedea de drum.

Grant a turnat o băutură caldă într-o cană pictată manual şi mi-a oferit-o. Degetele ni s-au atins în treacăt.

— Ce-ţi face capul? l-am întrebat

Şi-a atins tâmpla, dând numai de sânge uscat.

— O să supravieţuiesc, a rânjit, apoi s-a încruntat. Memoria încă mai dă rateuri, n-am recuperat decât nouăzeci de procente… şi… am pierdut protecţia personală.

— Da, şi eu, am oftat. Trebuie să facem un rollback.

— Ştergem tot?

— Da, până la cea mai sigură configuraţie. Nici mie nu-mi plăcea, dar n-aveam de ales. Poate reuşeam să mai recuperăm ceva după ce treceam de teste. Putem da vina pe puls, am spus. N-or să ne frece prea tare tocmai acum de sărbători.

Grant s-a mulţumit să dea din cap. O mai făcuserăm şi altă dată şi nu fusese o catastrofă. Amintirile se pierdeau, dar sentimentele rămâneau şi doar asta conta. Cât timp nu acţionam pe baza lor, superiorilor nu le păsa. Totuşi îmi părea rău de amintirile pe care ar fi trebuit să le ascundă modulul auxiliar. Mi-aş fi dorit să le păstrez.

— De ce le ia atâta? s-a uitat nerăbdător la furnicarul din capătul străzii.

Am ridicat din umeri. Amatori. Ceea ce pentru noi făcea parte din rutina zilnică le dădea mare bătaie de cap autorităţilor locale.

Palma stângă mă înţepa, iritată de căldura răspândită de cană, aşa că am frecat-o de poalele hainei. Un nou sector de memorie fusese recuperat, în curând ajungeam la cele nouăzeci de procente ale lui Grant, şi m-am întrebat câte erau amintiri comune şi câte se pierduseră definitiv. Era prea devreme ca să pot face o estimare corectă. M-am foit iritată de senzaţia că îmi scăpa ceva important. Amintirea nu era accesibilă, doar o urmă de stupoare care ar fi trebuit să-mi spună ceva.

— Mă duc să văd ce fac, a spus Grant.

— Aşteaptă…, l-am oprit. Care e ultima amintire pe care o ai?

A privit înapoi peste umăr, încercând să-şi amintească.

— Veneam de acolo, a arătat cu mâna spre magazinul de suvenire. Am trecut de statuie şi, când m-am uitat la tine… mi-ai zâmbit.

Buzele i s-au arcuit într-un zâmbet involuntar, identic cu cel prezent în amintirile mele. Şi atunci a fost ca un clic, am ştiut de la ce îmi distrăsese atenţia: o fluturare de mov. Nu doar o haină, ci şi o pereche de ochi care se uitase fix la mine timp de o facţiune de secundă. Oamenii nu aveau ochii mov.

Am ţipat şi mi-am băgat mâna în lichidul fierbinte, strângând din dinţi de durere, dar orice era mai bine decât să iei bolile de pe Tamale 6.

Flori însângerate… gloanţe sfârtecând bucăţi de carne în urma impactului… agonie…

— Calla! Ce s-a întâmplat? Grant a venit alergând spre mine.

— Ştiu cine a lansat pulsul, am spus şi am făcut un pas înapoi ca să evit contactul.

Prea târziu. Ne atinseserăm deja, iar el avea o rană deschisă. Toată piaţa trebuia pusă sub carantină, cât timp aleosul trăia. Gazda era compromisă, dar poate reuşeam să-i salvăm pe ceilalţi.

Originari dintr-o lume vecină heliotropilor, aleoşii dispuneau de un control mai redus al masei corporale, fiind capabili doar să se infiltreze într-un corp şi nu să îl copieze în întregime. Bacteriile aduse de aceştia de pe planeta de baştină trăiau şi se înmulţeau într-o veselie în urmele lăsate de aleoşi pe tot ce atingeau. Erau teribil de periculoase pentru oameni, aproape la fel de mult ca agenţii purtători, dar mureau subit când aleoşii încetau din viaţă. Pe ăsta chiar trebuia să îl omorâm. Dacă cineva avea ceva împotriva heliotropilor, atunci cu siguranţă aleoşii se aflau în capul listei. Încă nu-i iertaseră pentru satelitul natural pe care li-l furaseră în urmă cu mai multe secole.

— Era lângă colţul primăriei… o fetiţă în hanorac violet, m-am răsucit agitată să îi arăt unde o văzusem, doar ca să descopăr că între timp dispăruse.

Am dat drumul la cană în zăpadă şi am scos arma.

— Nu poate fi departe, a spus Grant. Copiii ocupă prea puţină masă ca să treacă singuri prin barieră. Trebuie să fie tot pe aici pe undeva.

— Atenţie, e psi. Ne înnebuneşte legătura, de aia s-a amestecat memoria.

— Rollback? s-a uitat la mine pentru confirmare, iar arma nu îi tremura în mână.

— Rollback.

Am apelat rutina de ştergere a memoriei şi am lăsat-o să lucreze până ce am simţit legătura curăţindu-se de interferenţe. Aproape că îi puteam auzi gândurile. Căuta locul ideal în care s-ar fi putut ascunde fetiţa. În piaţă nu era şi pe stradă n-avusese cum să plece. M-am uitat la clădirile care ne înconjurau, încercând să găsesc vinovata.

— Biserica? a arătat cu arma spre gaura întunecată din prag.

— Uşa era închisă când am pus balizele, am spus.

Biserica nu fusese inclusă în câmp. Nu rămânea decât uşa de la magazinul de suvenire, care fusese şi mai era încă deschisă. În spatele ferestrelor, se vedea o umbră deplasându-se încet pe perete, când nimeni şi nimic n-ar fi trebuit să se mişte.

I-am făcut semn lui Grant să fie atent şi am luat-o înainte. Arma era setată pe cea mai puternică muniţie pe care o aveam în dotare, stabilizatoare de câmp, aşa că nu îmi făceam griji. Reflexele noastre erau mai rapide decât ale oricărui copil de zece ani, indiferent de îmbunătăţirile aduse corpului gazdă.

Grant a tras de clanţa uşii, deschizând-o larg. Eu m-am strecurat pe lângă el şi am intrat în magazin. Am păşit cu grijă să nu calc pe ceva. Patru clienţi zăceau pe podea, unul din ei răsturnase în cădere mai multe figurine mici din lemn, iar vânzătoarea se întinsese pe jumătate peste un galantar, gata să se prelingă în partea cealaltă. Printre păpuşi, ceasuri, bibelouri, steaguri şi tricouri n-am găsit nici urmă de copil. Doar un perpetuum mobile din oţel, cu multe braţe, se legăna pe un raft, în faţa unei surse de lumină.

— Ciudat… aş fi jurat că era aici, am murmurat.

Postat lângă intrare, m-a surprins să îl aud pe Grant râzând.

— Ia vino încoace.

— Ce e?

— Dacă nu are cum să scape pe orizontală, în ce direcţie ar putea-o lua? m-a întrebat.

Am revenit lângă el şi m-am uitat afară. Pe statuia din centrul pieţei, o formă de culoare violet se căţăra tot mai sus. L-a început nu m-am prins ce voia să facă — sigur, câmpul nu se întindea la nesfârşit pe verticală, dar cumva tot trebuia să plece de acolo —, până am văzut luminile aeronavei care se apropia. Se pregăteau să-l extragă.

Aveam confirmarea că nu ştiau de câmp, altfel nu s-ar fi îndreptat tocmai spre acesta, riscând să distrugă jumătate din piaţă în urma contactului. Exista o singură modalitate de a-i opri.

— Of, la naiba, am mormăit.

Grant a ridicat arma şi a tras fără ezitare. Hanoracul violet s-a prăbuşit în fântână, spărgând gheaţa de la suprafaţă cu un pocnet sec. Aeronava a cotit brusc şi a dispărut din câmpul nostru vizual.

— Nu era decât un copil, am oftat.

În gând însă am spus „Un copil care m-a costat cinci ani de amintiri.”

La adăpostul uşii, am simţit mâna lui Grant mângâindu-mă pe spate. „Lasă că facem altele,” a venit răspunsul.

Echipele de intervenţie reuşiseră în sfârşit să se infiltreze în câmp şi se ocupau de primele victime ieşite în cale.

Grant mi-a zâmbit şi a plecat să le întâmpine.

Sfârşit

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Cat said:

    Foarte tare! Abia astept sa citesc povestea din antologie 🙂

  • Ioana Visan (author) said:

    Multumesc frumos. 😀

  • Ploaie de mai la… « SCIFIENTLAND said:

    […] publicate în numărul 24/mai 2012 al revistei SUSPANS.ro începe cu textul Ioanei Vişan, „Printre heliotropi şi zâmbete”. Ancorată atât în zona science fiction cât şi în arealul horror, povestirea se încadrează […]

  • Cei mai buni şi activi 2 « Scriptorium said:

    […] Vişan, cu povestirile O oră de iubire, Seminţe de înţelepciune, Afacerea secolului şi Printre heliotropi şi zâmbete, primele trei publicate în Nautilus, iar cea din urmă în Suspans. De obicei Ioana Vişan scrie […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.