Privirea de smarald

Articol publicat in:Proza | 11 martie 2013
Autor:

smarald-199x300E tristă toamna aceasta. Aproape la fel de tristă ca şi viaţa din sânul ei, nu-ţi lasă nici o perspectivă, nici un mod de a-ţi recâştiga oarecare demnitate în faţa ideii de om! Nimic. Te simţi plouat şi la propriu şi la figurat şi nici nu îndrăzneşti să speri că ceva nou se va ivi. Nicăieri nu-şi găseşte banalul loc mai prielnic şi timp mai închis pus la dispoziţie decât toamna, sau cel puţin toamna aceasta.

Măcar de ar ploua cu adevărat, să toarne, să se izbească copacii de pereţii caselor ca şi cum i-ar trage la răspundere pe locatari, să trosnească lemnul crucilor în cimitire de atâta putrezeală apocaliptică! Dar nu! Numai o fantomă de ploaie se târâie printre mormane de suflete împinse la absurd în jocul de-a potopul. Nimic mai convingător de faptul că abia trăim decât patetica aceasta încercare de furtună.

În nopţi ca aceasta toamna miroase urât, a păreri de rău pulverizate pe străzi,  miros ca de corp pe care nu l-a îngropat nimeni, probabil pentru că nimeni nu şi-a dat seama de faptul că nu mai trăieşte.

Închizând uşa magazinului, aerul rece îl plesneşte peste faţă. Copilul aşteaptă cuminte pe trotuar şi nici măcar nu-l ceartă cu privirea. Chioşculeţele astea non-stop sunt ultima şansă pe care o au insomniacii ca mine la o viaţă normală, îşi spusese acum trei minute, zărind firma obscen de luminoasă pe muchia străzii fără felinare. Acum îşi doreşte să n-o fi văzut. Încă o sticlă de votcă – ce dracu, o sticlă?! Un pahar, o gură şi tot aia  – e ultimul lucru de care avea nevoie acum. Se îndepărtează de lumina care iese prin geamuri – făcându-i semn copilului să-l urmeze – şi cum scapă de bătaia ei, desface cu gesturi pricepute dopul de metal. Pe măsură ce lichidul incolor se scurge în carne, îşi dă seama că drumul spre casă va fi al naibii de lung.

Din buzunarul stâng scoate o napolitană cu ciocolată, i-o întinde copilului şi aruncă ambalajul pe jos.

Un cerşetor geme şi scoate sunete stranii pe marginea dreaptă a străzii, implorându-i mila. Trece prin dreptul lui, ezită câţiva paşi, dar până la urmă merge mai departe. Ce pot eu să-i ofer?

Ploaia estompează cuvintele nenorocitului, le ia şi le duce undeva în spate, le ascunde odată cu ea în canale.

Copilul îl urmează la câţiva paşi depărtare în spate.

În capătul străzii se opreşte simţind nevoia să se sprijine de ceva. Scoate sticla din buzunarul interior al plovărului gros, desface capacul şi soarbe cu poftă. Lichidul e amar. Degetele anesteziate scapă capacul pe jos. Se întoarce după zgomot înjurând şi atunci o vede.

Privirea obosită nu mai este limpede ca acum patru ceasuri, sau am putea să spunem la fel de bine ca acum două sticle şi jumătate. Dar nu are cum să nu o recunoască imediat. Bisericuţa neagră din capul dealului zâmbeşte de acolo de sus, ca un cal negru cu dinţii murdari. Privind-o, simte acelaşi fior familiar, crescând pe spinare ca o coadă de spini. Rămâne cu picioarele înţepenite şi nu-şi poate dezlipi ochii de la ea. O priveşte aşa cum copilul priveşte din spatele tatălui, cu lumina aprinsă, uşa dulapului din care acum câteva minute scosese capul omul negru. Numai că el se află acum faţă în faţă cu propriul său dulap, pentru prima oară după aproape douăzeci de ani. Doar fiorul rece a rămas acelaşi.

— Lua-te-ar dracu!

E amuzant cum în faţa propriului demon, omul are momentul acesta în care pentru câteva clipe devine prost, foarte prost. Şi primele reacţii sunt de obicei tulburător de idioate. Ca şi cum, obligaţi fiind să ne înfruntăm temerile, fiecare dintre noi revenim la copilul speriat pentru care plapuma era cea mai impenetrabilă fortăreaţă.

Clădirea tronează undeva sus, peste strada aceasta şi cea de lângă, peste oraş, peste privirea lui, peste universul întreg. Şi, deşi e consştient că nu trebuie decât să întoarcă faţa, să traverseze şi să continue spre casă, e ceva în el care rezonează la chemarea mută a bisericii de lemn. Ceva mult mai adânc decât raţiunea sau setea de alcool.

— Lua-te-ar dracu! rosteşte cu năduf copilul din el şi începe să urce.

Copilul din spate priveşte temător şi suspină, apoi porneşte şi el.

Suie încovoiat pe deal.

Urcă ameţit de fantomele dinlăuntrul său, ca şi de spaimele ce vin din afară, din decorul acesta ce răzbate simţurile. Sunt nopţi ca aceasta în care lumea nu mai este perceptibilă sub stări primare de forme, gust, mirosuri şi senzaţii, ci depăşeşte sensibilul scoţând la iveală adâncuri, furtuni sparte în ploi răvăşite, parfum gros şi de nepătruns, dincolo de forme.

Ploaia se zbate insistent, trage o cortină lichidă între cer şi pământ.

Clădirea din vârf pluteşte, ca şi cum oraşul ar fi obrazul cărunt al unui vulcan din care erup biserici. Ca şi cum râuri de foc ar fi ieşit corupte şi mânjite la suprafaţă, lavă murdară încătuşată bine în noroi şi lemn.

Copilul din spate clipeşte des şi îşi roade nervos unghiile.

Negrul mănâncă tot în jurul bisericuţei. Ajuns în faţa ei, nu poate să nu observe că negrul s-a urcat şi pe marginea acesteia, precum o liană obscură şi uzurpatoare. Tot ce se aude în continuare nu sunt decât pocnetele picăturilor care se sparg pe asfalt şi curgerea lină a şuvoaielor formate. Gemetele cerşetorului au rămas undeva în urmă, de parcă nici nu ar fi fost.

Întinde mâna dreaptă către uşile masive de lemn şi copilul din el urlă descreierat, se zbate şi se tăvăleşte pe podeaua sufletului. Clanţa metalică e rece ca un început de moarte. În momentul în care apasă şi trosnetul metalic se aude, copilul e demult ghemuit în colţ, cu faţa îngropată în genunchi.

Uşile nu sunt încuiate. Nici atunci nu erau. Şi, ca şi atunci, mirosul de lemn şi cârpe umede îl întâmpină ca un majordom neîngrijit. Aşteaptă să intre şi copilul apoi lasă uşile să se închidă.

Totul se rupe dintr-odată: zgomote, întuneric, apă, umezeală, totul a rămas undeva în alt spaţiu. Aerul tremură uşor ca purtând ecoul imnurilor cântate de atâtea ori aici. Lumină vine doar de la două lumânări mari, aşezate de o parte şi de alta a iconostasului. În rest, totul transpiră în împărăţia umbrelor.

E obosit şi oboseala înceţoşează ochii.

Formele încep să se piardă într-o îmbinare ciudată, geometria dispare topindu-se în linii rotunde, muchiile se dilată, orice unghi ascuţit şi orice colţ regăsindu-se într-o deschidere nedefinită.

Prin vitraliile albastre pătrunde numai un zvon de lumină, ca o bârfă nedovedită. Icoanele tac şi numai copilul din el suspină, îşi şterge lacrimile şi e nevoit să trăiască, din nou, totul…

Cu burta plină de supa de pui a lui tanti Angela e greu să ţină pasul cu Vlad. Nici condiţia fizică nu îl ajută în mod deosebit. Nu e neapărat gras, doar că e plin de carne! Cel puţin aşa îi spune sora mai mare a lui Vlad ori de câte ori se ridică de la masă.

— Nu mă prinzi, nu mă prinzi! aude chicotind de undeva de departe.

Hai pe bune?! îşi zice şi trage de el pentru încă trei patru paşi, până ce simte că aerul se scurge pe lângă el şi plămânii sunt primii care capitulează. Se opreşte să-şi tragă sufletul şi îl priveşte pe Vlad care îi face cu mâna din vârful dealului. Având în vedere că e singurul lui prieten, nu îşi poate permite luxul de a refuza jocurile lui sau de a se retrage primul, aşa că până nu va veni tanti Angela după ei – şi după calculele lui, având în vedere că soarele a apus de vreo trei ore, ar fi trebuit să se întâmple de ceva timp – e condamnat să alerge. Asta pentru că Vlad pur şi simplu nu vrea să joace v-aţi ascunselea ca ceilalţi copii. Varianta pe care a propus-o el, şi Marius a trebuit să o accepte, e ca cei doi să înceapă să alerge, şi cel care se desprinde primul – invariabil, acelaşi – să se ascundă.

Vlad dispare undeva sus, în preajma bisericii negre. Nu ar fi prima oară când trebuie să îl găsească acolo, doar că nu s-a mai intâmplat niciodată ca jocul lor să fie pe întuneric.

După ce se odihneşte îndeajuns, porneşte şi el în sus, întrebându-se oare cât este ceasul. La vârsta ta nu ai încă nevoie de ceas. Ceasul e cât îţi spun eu că e! îi spusese tatăl lui acum două zile şi nu a insistat. Şi totuşi, acum realizează că e unul dintre acele momente pe care i le va arunca în ochi lui Vlad ori de câte ori va avea ocazia. Faptul că jocul lui e mai important decât frica de bătaia pe care o va primi probabil de la tatăl său când se va întoarce acasă îl umple de o mândrie prostească dar inatacabilă la un copil.

La dracu! îşi spune.  Nu putea şi ăsta să se ascundă pe o stradă cu felinare! Tot drumul până la biserică nu priveşte deloc în spate. Ştiţi doar, monstrul pe care nu îl priveşti nu există.

Dă întâi o roată în jurul clădirii ca să se asigure că Vlad nu este cumva în spatele vreunui copac. Ajuns la loc în faţa uşilor mari îşi face cruce şi cu ochii închişi spune în gând Înger, îngeraşul meu, deşi, tulburat de liniştea sinistră dimprejur, regretă faptul că singurul motiv pentru care a luat zece la Religie a fost pentru că i-a suflat Matei, un coleg de clasă cu părul roşu şi cu tatăl preot.

Dincolo de uşi aude chicotelile lui Vlad. Şi având în vedere că frica este întotdeauna mai mică atunci când se împarte la doi, intră.

Lumânările din faţă sunt la fel de aprinse ca şi în ultimele dăţi în care jocul l-a adus aici. Numai că prin geamurile lunguieţe nu intră nimic de afară.

Priveşte întâi rândurile de scaune de o parte şi de alta a pereţilor coloraţi şi ascultă. Experienţa l-a învăţat până acum că mai devreme sau mai târziu va auzi ceva şi va şti în ce cotlon să caute. Numai că experienţa nu îi spusese nimic despre paşii pe care îi aude afară apropiindu-se.

Tresare.

Mai întâi ezitanţi apoi din ce în ce mai siguri, e clar că se apropie de biserică. Paşi grei şi hotărâţi.

Îngheaţă şi oboseala dispare instantaneu. Se uită în jur căutând o soluţie. Se porneşte spre altar dar se opreşte la puţină distanţă de iconostas. Dacă cel care vine are şi el treabă în altar, ce se va întâmpla?

Nesigur, se întoarce către mijlocul bisericii, aproape alergând către marginea din spate unde zăreşte nişte scări. Sare peste poarta mică de metal încercând să nu producă niciun zgomot şi urcă grăbit în cafas. Se aşază mai mult în genunchi după balustrada de lemn cafeniu, străduindu-se în continuare să nu tulbure liniştea, având impresia că şi bătăile inimii sunt zgomotoase, exact în momentul în care aceasta a fost spartă de trosnetul uşilor de la intrare deschizându-se.

Încă nu vede pe nimeni. Aude, doar, paşii lor. Căci sunt mai mulţi. De undeva de dedesubt, cuvintele ajung la el încărcate de umbră.

— Nu aveţi curajul să pierdeţi tot! Nu aveţi puterea de a încerca măcar să lăsaţi totul deoparte, uitând de lumea aceasta.

Apoi revin cu intensitate paşii, în urma lor închizându-se uşa. După ce şi ultimul scrâşnet a încetat, tot ceea ce rămâne este o cadenţă neregulată, metalică – deşi podeaua e tot de lemn. Ritmul acesta straniu trimite la bătăi în uşi străine, la case cu luminile stinse şi perdelele trase. Ca atunci când tata a venit târziu acasă şi mama îl ţinea strâns în braţe, temându-se să deschidă.

Cuvintele au părut a fi fost rostite de cineva în vârstă şi într-adevăr, primul care iese din conul de umbră e un bătrân. E de ajuns o singură privire ca să îţi dai seama că el vorbise. Îl urmează încă doi bărbaţi, nu cu mult mai tineri, deşi senzaţia este că se lasă conduşi de cel din faţă. Arată toţi trei la fel: palton lung, negru, cu câte o eşarfă de mătase la gât, tot neagră, în mâna stângă cu câte un diplomat. În mâna dreaptă, fiecare din ei se sprijină într-un baston înalt, poate exagerat de înalt, braţul fiind nevoit să se arcuiască nefiresc pentru a-l ţine de cap. Bastoanele par tot din lemn negru, dar în vârf strălucesc, nu cu strălucirea aurului, nici a argintului.

Se apleacă puţin peste margine, gest pe care îl regretă în aceeaşi fracţiune de secundă. Podeaua a scârţit uscat în momentul în care şi-a ridicat unul dintre genunchi.

Îngheaţă aşteptând ca măcar unul dintre cei trei să se întoarcă brusc mirat, însă aceştia îşi continuă liniştiţi drumul spre centrul bisericii. E ceva netulbure şi demn în mersul lor, ca şi cum în diplomatele acelea, sau în vreun buzunar al paltonului, ar purta ceva de mare preţ.

Decide că este mai prudent să rămână cît mai jos în spatele balustradei. Printre stâlpii acesteia priveşte în continuare. Observă contrastul dintre părul celui mai bătrân, de un alb liniştitor, de catifea, şi negrul în care sunt înveşmântaţi.

Se opresc în naos, formând – inconştient sau nu – un triunghi perfect echilateral. Cel puţin aşa se vede de sus.  Bătrânul îşi pune uşor geanta jos. Trece bastonul în faţă şi îl cuprinde cu amândouă mâinile. Ca la un semn, cei doi din spate fac acelaşi lucru, în exact acelaşi timp. După ce se sprijină câteva secunde, se lasă în jos vrând să îngenuncheze. Auzind foşnetele hainelor acestora, cel cu părul alb strigă înnebunit:

— Nu! Niciodată!

Se întoarce fulgerător şi izbeşte cu mâna în bastonul celui din stânga sa. Ochii îi scapără turbaţi în timp ce faţa i se usucă, lăsând să se vadă o vână largă, pornind de la frunte spre obraz. Lemnul cade pe lemn, împroşcând noaptea dinăuntru cu câteva sunete sparte şi seci, greu de suportat. Cel rămas fără sprijin cade în mâini şi îşi îndreaptă creştetul în sus, căutând o explicaţie. Celălalt rămâne suspendat în mijlocul gestului de îngenuchere.

—Nu! Tună încă o dată bătrânul cu faţă de sfânt încruntat. Următoarele cuvinte par mai degrabă răcnete animalice şi copilul grăsun de la nivelul al doilea simte picături reci de transpiraţie cum joacă leapşa pe gât.

— Chiar nu pricepeţi? Nu aici! Nu cu El! Nu în faţa Lui! Tocmai de aceea îl aşteptăm. În faţa Lui nu trebuie să mai cădem în genunchi!

Ochii îi scapără ca doi cărbun încinşi. Chiar şi de sus, de la distanţa asta, poate vedea fulgerele din privirea bătrânului.

Ecoul se destrăbălează prin toate ungherele, se dezmiardă cu icoanele şi pereţii, până se strânge mic undeva la mijloc, şi dispare.

— În faţa Lui nu ardem tămâie, nu ne rugăm, nu sacrificăm, pentru că nu ne cere decât să ştim că suntem, dar că puteam şi să nu fim. Atât! Fără lacrimi, fără sânge irosit pe cărări ce nu duc nicăieri. Lumea noastră este formată din poteci pe care nu au mers sfinţi! V-a dat puterea să vă ridicaţi şi voi… voi ce faceţi? Vă aruncaţi la loc în genunchi? Mi-e silă de voi, patetice fărâme de suflete… oricâtă putere v-ar da nu ar fi de folos: nu are loc să sălăşluiască în voi! Ridicaţi-vă, fiare! Câini ce scuipaţi minuni dar nu sunteţi în stare să staţi în picioare.

Cei doi au lăsat capetele jos şi ascultă smeriţi. Din când în când tresar, ca şi cum tunetele bătrânului i-ar înjunghia sau gâdila.

— Ridicaţi-vă, n-auziţi!

Rostind această ultimă poruncă, bătrânul e din nou cu faţa spre altar, în timp ce, acolo sus, mâna tremurândă a lui Vlad, care încearcă să îl prindă autoritar de umăr, îi dublează pulsul lui Marius. Numai spaima teribilă îl opreşte mecanic să ţipe. Vlad e la fel de înfricoşat ca el, dar respiră mai uşor. Cu degetul de-a curmezişul buzelor face semnul acela care semnifică în orice limbă tăcere.

La început e numai tăcere, şi capul bătrânului odihnindu-se cu bărbia în piept. Apoi, ca din cutia unui pian dezacordat, se aud sunete, pe voce înceată şi tulbure . Mai întâi a avut impresia că nu înţelege el, din cauza distanţei. Apoi a realizat că, de fapt, sunetele ajung în întregime sus, numai că nu au niciun sens.

Se ridică şi ceilalţi, dar ei încă tac. Cuvintele bătrânului devin porunci, cuvinte neînţelese pocnind ca nişte bice, lovindu-se parcă de iconostas. Sună ca lemnul ce trosneşte uscat în mijlocul focului. Modul în care bătrânul le rosteşte nu poartă umilinţă, ci o putere mare lipsită de orice frică, frică ce îi cuprinde însă cu palmele reci pe cei doi copii din umbră. Parcă şi hainele de pe el sunt din ce în ce mai reci şi din ce în ce mai grele. Îl strâng, îl sugrumă, nu-l lasă să respire în voie, îi fac trupul să se zbată la răstimpuri, ca atunci când se joacă cu mâna deasupra flăcării de la aragaz.

Dintr-odată bătrânul se opreşte şi parcă şi sfinţii din icoane respiră pentru o clipă uşuraţi. După ce pacea înşelătoare se aşterne ca o pătură de praf…

tatăl nostru

ce ai fost alungat din ceruri

Primeşte-ne, Stăpân al Întunericului

Blestemat să aduci oamenilor Lumina,

trimis să vâneze Focul

spre-a-l sparge şi aduce pe Pământ!

În întuneric

trăiesc

în întuneric

mă rog

în întuneric vânez

în întuneric mă hrănesc

în întuneric împăratul meu trăieşte

în întuneric împăratul meu se roagă

în întuneric

împăratul meu vânează

în întuneric

împăratul meu

se hrăneşte

LUMINA VA ÎMPĂRĂŢI LUMEA

căci împăratul nostru

se va naşte din întuneric

şi va coborî Lumina

Undeva sus, tensiunea e prea mare pentru a fi suportată separat, şi doi copii se pun faţă în faţă şi se strâng puternic în braţe.

Ochiul corbului…

Atât de negru şi de răzbunător

s-a deschis să vâneze lumina

şi când lumina se va îneca în groază înaintea lui

şi dorinţa noastră va fi deasupra celor de dedesubt

umbre vor împărăţi

aducând lumii lumina

acela este timpul împăratului

să răsară

deasupra pământului

şi va împărăţi în veci

atunci va împărăţi întunericul

peste pământ prin lumină

zăresc deja lumina roşie

şi mă închin domnului meu

mână-în-mână cu sora mea vitregă, Îndoiala,

rătăcesc pe calea spre mântuire

sunt unul dintre puţinii aleşi

şi împreună vom crea o altă lume

şi acolo nu va mai fi loc de ceruri

şi de patetica sa lumină

dar mai devreme de a părăsi

această lume

am jurat să luptăm

aducând lumii acesteia lumina

ne luptăm să coborâm cerurile

ne luptăm să intrăm

în icoane

IN NOMENI DEL NOSTRO

SANQUINUS EXELCI

SHEMHAM FORAS

Cu trupul lui rotund şi transpirat îl strânge tare pe Vlad, îl cuprinde cu braţele şi îl trage ca şi cum ar vrea să îl vâre undeva în interior. Lacrimile îi cad în pletele lui Vlad şi acolo se amestecă cu mucii şi cu sudoarea. Îşi simte prietenul cu respiraţia grea şi nu îi poate da drumul, pentru nimic în lumea aceasta nu-i poate da drumul de la pieptul său.

Întunericul îşi trimite fiara

ce plânge de vieţile noastre

numele tău este întuneric

şi la dânsul găsim alinare

            Bătrânul îşi lasă capul în jos atingând cu creştetul vârful bastonului şi continuă.

IA IA

IA

IO

IO

IO

IA! IA! IA! IA SAKKAKTH! IAK SAKKAKTH! IA SHA XUL!

IA! IA! IA! UTUKKU XUL!

IA! IA YIXUL! IA YIXUL!

IA KINGU! IA AZBUL! IA AYABUA! IA XAZTUR! IA HUBBUR!

IA! IA! IA!

BAXABA XAXA XAXA BA XAXAXAXA!

KAKHTAKHAMON IAS!

Eu sunt al doilea Dumnezeu!

Eu sunt domnul întunericului şi stăpân al iluziilor

Eu sunt puterea fără dumnezeu şi Cunoştinţa

Sunt ultimul, înaintea tuturor

Numai Dumnezeu, din care m-am creat

Stă înaintea mea

sunt înaintea lui Anu şi IGIGI

sunt înaintea lui ANU şi ANNUNNAKI

sunt dinaintea celor şapte SHURUPPAKI

sunt înaintea tuturor, născut la sfârşitul timpului

primul după Dumnezeu

sunt înaintea lui ENKI sau SHAMMASH

sunt înaintea lui INANNA si ISHTAR

RAKASHA, TAGATHA, ISIS, MORPHEU şi celor vechi

Sunt înaintea lui ENDUKUGGA şi NIWDUKUGGA

sunt înainte de ereshkigal

sunt înaintea tuturor

înainte de mine a fost făcut totul

dar eu am chipul Lui

sunt înaintea tuturor zeilor

înaintea zilei

sunt înainte de om

şi înaintea legendelor lui

eu sunt Cel Vechi

nici un om nu-mi va găsi

lăcaşul de odihnă

mă-mbrăţişează soarele noaptea şi luna ziua

nu primesc decât jertfele celor rătăciţi

sunt cea mai veche dintre zile

sunt înainte de ABSU

înainte de NAR MARRATU

sunt înainte de ANU

sunt înainte de KIA

sunt înaintea tuturor

de la sfârşitul lumii

al doilea după Dumnezeu

IA! IA! IA! IQA KAKKAKTH! IAK SAKKAKH! IA SHA XUL!

IA! IA! IA! UTUKKU XUL!

IA! IA ZIXUL! IA ZIXUL!

            Sunetele sunt strigăte ce invocă, apoi gemete care absorb durere şi se împrăştie mângâind sau lovind pereţii, sfinţii, zdruncinând crucea de pe altar.

Îşi numără bătăile inimii, un truc pe care l-a învăţat mama lui în toate acele nopţi în care nu voiau să deschidă uşa, dar le pierde uşor şirul. ABUL… ENKI…ce nume sunt acestea? Şi mai întâi de toate, de unde simte că sunt nume şi nu doar împreunări haotice de sunete? Dar ce e mai înfricoşător – de ce tresare corpul lui Vlad la fiecare dintre aceste nume de parcă ar răspunde neînţeles unei chemări ?

SEMHAMFORASH… fiecare sunet trezeşte combinaţii aleatorii înlăuntrul lui… imaginile o iau razna într-un joc maiestuos dar ieşit de sub control… Acum e într-o dumbravă vineţie unde trăieşte din nou Legătorul demonilor, SIDHARTHA, acum e aruncat în jos, în puţuri urât mirositoare, de pe peretele cărora făpturi zbârcite întind braţe către el, apoi se aprind focuri în genune şi vede lumini, întâi numai una, pe urmă din ce în ce mai multe, şi se priveşte fericit cântând de unul singur despre stelele care se nasc. Şi trupul lui Vlad e din ce în ce mai moale.

ANU… IGIGI… ANNUNNAKI… feţe cu mai mulţi ochi îl înconjoară şi dinţi murdari ca laptele cu cereale se apropie clănţănind în dreptul inimii. Feţe ce-l privesc ca dintr-o oglindă, oglindă care de fapt e apă. Şi nu poate să respire. Şi Vlad… Vlad aproape că nu mai respiră deloc. O, doame îngeraş scump, nu mă părăsi! Promit că nu am să mai trişez şi am să învăţ toate rugăciunile. Te roooooog… urlă în interior, zguduind trupul lui Vlad, şi pe măsură ce se gândeşte la icoana de deasupra patului, feţele hidoase încep să dispară din capul lui şi duhoarea de mâncare stricată se disipează.

Cei trei de jos îşi ridică mâinile în acelaşi timp. Când palmele lor ajung deasupra umerilor, cele două lumânări se sting amândouă odată. Nu se mai distinge nimic.

Disperă încercând să se elibereze de nodul din gât care îl sugrumă. Întunericul strânge, intrând ca o scoarţă aspră între el şi trupul moale al lui Vlad. Respiră chinuit şi nu ştie cât va mai rezista.Venele i se umflă şi carnea se contractă. Întunericul se desface în trei fâşii subţiri în faţa sa. Deasupra celor trei, la nivelul balustradei, trei flăcări se nasc din nimic şi cresc. Lumina lor nu este albă, nici galbenă, roşie sau albastră ci de un gri închis ca blana şobolanilor tineri. Flăcările plutesc ireal în dreptul fiecăruia dintre cei de jos.

— Din voia noastră învingem umbra! rostesc împreună trei glasuri unite într-un acord lipsit de armonie pământeană.

— Din voia noastră, noastră, din voia noastră, din voia noastră! răspund sfinţii din icoane sau poate aceleaşi voci.

De ajuns ne este să-i regăsim chipul!

DAI LANU! DAI LANU! DAI LANU!

Umbra răsare

 înlănţuind pe cel ce şi-a adus aminte că este Dumnezeu.

De ajuns nouă

să despicăm piatra până la el, amintindu-ne chipul lui!

DAI LANU! DAI LANU! DAI LANU!

O armonie vrăşmaşă începe să se facă simţită, tonalitate lugubră închipuind furtuni, fulgere – aprinderea şi căderea lor. Trupul lui Vlad arde. Simte nevoia să îl pipăie, să-l desprindă de pieptul lui şi să-i privească faţa, dar e atât de greu şi de fierbinte…

— Şi l-am văzut căzând din cer ca un fulger!

Bătrânul îşi ridică şi coboară mâinile în gesturi largi. Geme înspre altar şi gâfâie. Încep să se răsucească în jurul propriei axe până ce formează acelaşi triunghi perfect echilateral, dar fiecare cu spatele la ceilalţi doi.

— Pentru că trebuie să învingem singuri!

Îşi strânge toate puterile pe care le mai poate soma în corpul acesta rotofei şi speriat, îl smulge pe Vlad de la pieptul lui şi îl aruncă pe podea. Îl priveşte şi vede sângele care musteşte în jurul ochilor strălucind fosforescent. Privirea din ei sticleşte în spatele cristalinilor de smarald. Cu trupul rămas întins pe scândurile mirosind a tămâie, un zâmbet grotesc se deschide pe faţa curată de copil. Şi buzele i se mişcă mestecând ceva ce nu poate să iasă. Privirea verde a lui Vlad îl arde şi îi tatuează pe obraji umbre ca mătasea broaştei. Îi zgâlţâie capul şi se apleacă cu urechea să-i asculte respiraţia.

Înainte să simtă musca plimbându-se pe marginea urechii, aude chinuit dintre buzele singurului său prieten:

Numele meu este Întuneric

Din acest moment, totul durează mai puţin de treizeci de secunde. Teroarea învinge dragostea pentru prietenul său, se ridică şi sare peste balustradă cu inconştienţa situaţiilor disperate. Tăietura pe care o simte în picioare când aterizează e alungată ca un câine păduchios. Se împinge în mâini şi ţâşneşte afară printre uşile care îl despart de coşmar.

În spatele lui se aude o voce de copil care exclamă strident…

— ÎN CHIPUL LUI! ÎN CHIPUL LUI! ÎN CHIPUL LUI!

Îşi simte plămânii umplându-se nesăţioşi cu aer, sângele curge năvalnic şi inundă fiecare celulă, adusă înapoi la marginea din afară a apropierii de moarte.

— ÎN CHIPUL LUI! ÎN CHIPUL LUI! ÎN CHIPUL LUI!

Aleargă şi tot ceea ce înseamnă speranţă, putere, forţă, bătăile inimii, totul renaşte tumult ciudat, corpul se umple din nou ca un vas golit de curând şi refolosit.

Copilul din el tremură privind spre fereastră. Ploaia cade şi dansează pe tabla ce acoperă biserica şi transpiraţia de pe fruntea lui miroase a votcă ieftină şi a vomă.

Bătaia pe care a primit-o în noaptea aceea de la tatăl lui a fost, într-adevăr, monumentală. Dar nu a durut nici a mia parte cât a durut dispariţia lui Vlad din viaţa lui şi a tuturor. În timp, a învăţat să se mintă riguros şi cu metodă. Priveşte în jur şi nu vede niciun copil. Pentru că nu există niciunul, aşa cum nu a existat nici în ultimii douăzeci de ani, decât în mintea lui.

Şe aşează în genunchi, aşteaptă şi rosteşte lin, închizând ochii de frica unei priviri de smarald – monstrul pe care nu-l vezi nu există, nu-i aşa….

Înger, îngeraşul meu…

Şi plânge.

 

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.