Raze strâmbe

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

Primirea pe care i-o făcuse îi depăşise orice aşteptare. Bucuria pe care o auzise la telefon răzbind din vocea ei se transformase pe viu într-un entuziasm care radia cu forţa a mii de megawaţi. Îi sărise de gât, lansându-se într-o avalanşă de îmbrăţişări. Adevărul era că-l năucise.  El credea că sunt certaţi, supăraţi oricum, deşi nu putea pune degetul pe un motiv anume; ultima lor întâlnire era acoperită de ceaţă şi îl lua ameţeala dacă încerca să răzbată prin ea. Dar iat-o, directă ca o rază, venindu-i în întâmpinare.

Era obosit, de-abia dibuise drumul până la casa ei de vacanţă, atât de întortocheate deveniseră cărările de munte pe care maşina scrâşnea, înaintând cu greu.

Se rătăcise de două ori, fără să înţeleagă precis de ce, fiindcă şoseaua ar fi trebuit să mergă drept şi el odată cu ea. Întâi nimerise într-o pădure şi era cât pe-aci să rămână împotmolit în noroaiele de pe drumul forestier. Apoi ajunsese la o comună care, spre scuza lui, semăna ca nume, însă de-abia când auzise clopotele bătând de înmormântare îşi amintise că nu există o biserică unde locuia ea.  Fusese nevoit să traverseze comuna până la capăt ca să reuşească să întoarcă maşina acolo unde reapărea şoseaua. Şi condusese înapoi, enervat, murind de poftă să fumeze o ţigară de parcă de secole nu mai fumase, dar îi era teamă că dacă se lasă în seama vrăjii tutunului iar o să se trezească cine ştie pe unde.

Ascultase neîncrezător ce-i spusese ea că nu-i nevoie să ia ţigări, să vină cât mai repede şi fără opriri, că va găsi acolo tot ce are nevoie. N-avea niciun chef să fie nevoit să fumeze alt tutun decât cel cu care se obişnuise doar pentru că ea ar fi zis orice doar ca să-l convingă să vină. Şi acum avea două pachete de ţigări neîncepute, proaspăt cumpărate de la o benzinărie, care doar că nu începeau să cânte precum sirenele care prăbuşesc marinarii în adâncuri invitându-l să se înfrupte din ele.

Şi ce era mai straniu era că avea un sentiment confuz, de rătăcire prin timp. Putea să jure că plecase din oraş dup-amiaza. Era adevărat că făcuse acele ocoluri neprevăzute şi oprise – doar câteva minute! – pentru ţigări, dar recuperase pe şosea şi de fapt nu avea o oră fixă…

Deci era dup-amiază când plecase şi cumva se făcuse dimineaţă până sosise. Fără să mai treacă cumva prin noapte. N-ar fi putut să uite o noapte întreagă, nu-i aşa? Oricum, era absurd; cei în jur de 200 de kilometri puteau fi străbătuţi, cu tot cu drumul prost de ţară, în cel mult trei ore. Trebuia să ajungă pe lumină târzie, atunci când presimţi noaptea dar e îndeajuns de mult soare ca să te păcălească. Când colo, se trezise scăldat în razele crude ale dimineţii, nici urmă de oboseala bătrânicioasă a ceasurilor de la apus.

― De fapt, ce oră e? o întrebă.

― Te grăbeşti undeva?

― Voiam doar să ştiu.

― Aici nu e la oraş unde se îmbucătăţesc orele; aici e ce oră vrei tu să fie!

― Şi totuşi…

― Nu te mai gândi; o să-ţi fie şi mai greu. Învaţă să te desprinzi.

― Să mă desprind?! ideea i se păru ridicolă. Cine zice că vreau să fac aşa ceva? Dacă nu mă chemai tu…

― Deci e vina mea? glasul ei avea note de durere.

― Nu, nu, nu asta voiam să spun! se opri încurcat. De fapt nici nu ştiu ce…

― Cât mă bucur că ai venit, îl întrerupse ea. Mă simţeam atât de singură aici, teribil de singură!

El îi zâmbi îngăduitor.

― De ce nu te întorci atunci?

Îl privi ciudat.

― Vorbeşti serios? Chiar crezi că m-aş putea întoarce?

― Evident; vii înapoi cu mine, plecăm împreună.

― Tu nu înţelegi, nu-i aşa?

Tot entuziasmul revederii i se ştersese din ochi iar el se încruntă.

― Ce anume?

― Asta.

Arătă cu mâna în jur către nicăieri.

― Încă nu înţelegi. Repetă.

― Vorbeşti de parcă ar fi cine ştie ce taină!

― Într-un fel chiar e o taină…poate cea mai mare dintre toate.

― Ascultă, ştii ce înţeleg eu?

― Îm? făcu ea fără să-şi descleşteze buzele, privindu-l în expectativă.

― Te-ai certat cu ai tăi, ţi-e nu ştiu cum să te duci înapoi, nu ştii cum vor reacţiona; am dreptate?

― Continuă, zise ea, împrumutându-i tonul calm care ascundea un clocot de interes.

― Ei bine, sunt sigur că au să se bucure!

― Asta pretind toţi, şi când într-adevăr se întoarce careva e întâmpinat cu istericale; ce, nu ştiu eu cum e? ha!pufni ea.

― Ascultă-mă, nu pretind că pricep prin ce trec ei sau chiar tu, dar trebuie să fie tare dificil să-ţi pierzi copilul în felul ăsta. Şi probabil că nimeni nu mai ştie de la ce v-aţi luat.

― Mda, întâi am fost confuză, nu reuşeam să gândesc limpede, să desprind un fir de gând coerent, zici că îmi înota mintea în melasă. Dar am început să-mi amintesc. Ştiu ce s-a întâmplat.

― Şi? Eşti mai câştigată cu ceva? Uită. Iartă. Întoarce-te cu mine; uite, putem pleca chiar acum!

Din nou, genele ei filtrară o privire nesfârşită, imens de stranie, care nelinişti seninul ochilor lui albaştri.

― O să-ţi ia mai mult decât mie să te obişnuieşti.

Clătină din cap şi buclele îi zgâriară umerii.

O vedea vorbind însă sunetele nu ajungeau până la el. Se impregnau în pereţii moi, văruiţi proaspăt, pe care se împrăştiase cenuşiul fluturilor de noapte laolaltă cu o pleiadă de alte mici gângănii ce nu vieţuiesc în strălucirea diurnă. Nopţile la ţară stăteau sub imperiul unei alte lumi, un amestec de frumuseţe sălbatică şi ecouri crude ale spaimei oamenilor. Aşa se şi simţea locul,  amalgam de răsunete vechi, îngropate în natură, ale luptei pentru supravieţuire: cu fiarele, cu pământul, cu frica. Doar dacă aveai protecţia unei magii asupra ta puteai să supravieţuieşti nopţii, fugind de capcana somnului.

Duhuri ostile scârţâiau întrupate în greierii care încercuiseră casa. Cum de-i auzea atât de tare? Amuţise vocea ei? Totul i se părea că se petrece cu mii de ani în urmă, într-o eră primitivă în care nimerise accidental.

― De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă, iar mârâiturile nearticulate i se preschimbară în cuvinte, întorcându-se vâjâind prin negura timpului până la el.

― Ai avut vreodată senzaţia că nu ştii sigur dacă ceva s-a petrecut în vis sau aievea? E cel mai ciudat lucru…

Ea nu spuse nimic însă nu părea mirată de întrebare.

― Am impresia că trebuia să fac ceva, ceva pentru tine…

― Pentru mine?

― Da, m-ai rugat ceva… în legătură cu un cântec?…

Umerii ei se ridicară scurt – neştiinţă sau nepăsare.

― Şi totuşi nu cred că am visat, nu se simte ca un vis! Înţelegi ce vreau să spun?

― Mai contează? Eşti aici acum.

― M-ai rugat să-ţi cânt şi am uitat? Eşti sigură că n-ai idee despre ce vorbesc?

― Aici ai dreptate, n-aş fi cerut nimănui altcuiva să-mi cânte. Însă acum nu mai e atât de important dacă nu-ţi aminteşti despre ce era vorba.

― Tocmai asta e, că nici măcar nu mi-e clar dacă a fost vis… dar ce fel de vis să fi fost care să lase asemenea impresie?! Şi când să-l fi avut?! Trebuia să cânt; ah, la naiba!

― Te agiţi prea mult. Ai să-ţi dai tu seama… mai încolo.

― Măcar dacă mi-aş aminti cântecul… parcă era ceva cu soare? Chiar, aici nu se mai face ziuă odată?!

― Dar suntem în plină zi, priveşte.

El se uită pe ferestre afară, unde o lumină neobişnuită, ca şi cum soarele ar fi stat strâmb pe cer, inunda curtea, scurgându-se înapoi în casă prin perdelele de dantelă.

― Da, aşa e, evident. Cum de nu mi-am dat seama? Nu ştiu ce se întâmplă cu mine de sunt atât de ameţit… întâi treaba cu cântecul, acum asta…

― Vino, se ridică ea, vreau să-ţi arăt ceva.

Îl luă de mână şi ieşiră în prag. Ciudatele raze care păreau să vină de pretutindeni şi de niciunde îi loviră ochii. Strânse pleoapele agasat, simţind cum iar îşi pierde firul gândurilor.

Probabil că merseseră o bucată de drum, strivind praf sub tălpi şi făcând pietrele să scrâşnească, însă el se dezmetici de-abia când lumea din jur încetă să se mai mişte. Uitându-se roată avu impresia că stătea de mult timp astfel, sorbind priveliştea, fără să fie conştient de ce face şi fără să reuşească să o descifreze.

― Câte flori… rosti uimit. Şi uită-te la copaci, zici că se sprijină cerul pe ei!… Ce e locul ăsta?

― Ce crezi că e?

Privi din nou în jur, căznindu-se să desluşească adevărul peisajului, să pună bucăţile la un loc –grămădeală de flori tăiate aşezate pe jos, brazde lunguieţe, nicăieri două la fel, de alte soiuri de flori, umbre grele desprinse din brazi şi o puzderie de cruci, înalte cât un stat de om sau scunde, strâmbe, mâncate de ani sau lucioase, nenumărate cruci acoperind dealul cu piatra lor.

― Un cimitir?

Fu răsplătit cu un zâmbet.

― Da, îmi aduc aminte; mi-ai povestit despre asta. Veneai des când erai copil… aici sunt bunicii tăi, nu-i aşa?

― Străbunicii, clătină ea din cap. Bunicii mei încă trăiesc.

― Eşti sigură?

Ea ridică dintr-o sprânceană privindu-l pieziş.

― Da, bineînţeles că eşti, nu ştiu ce mi-a venit de am întrebat asta! Dar tot nu pricep. Dacă trăiesc, atunci n-ar fi trebuit să fi fost şi ei în casă?

― Erau acolo, cu noi. Numai că nu i-ai văzut tu.

― Păi unde ar fi trebuit să mă uit?

― Nu „unde”, ci „când”.

Ca la un semn, soarele păru iarăşi să se rostogolească haotic în cer, pictând cimitirul cu pete mari de lumină stridentă. Piatra mormintelor tremură uşor. În pozele lor, morţii cei vechi se întoarseră cu spatele iar braţele crucilor se topiră, formând lacuri de asfalt. Poteca dintre gropile acoperite cu flori se preschimbă treptat într-o şosea, stropită ici şi colo cu iarbă strivită. Fierul grilajelor ce delimitau locurile de veci se contorsionă până mărgini noul drum, picurând băltoace negre. Razele strâmbe împrăştiate pretutindeni loviră suprafaţa de smoală, făcând-o să lucească roşiatic. Şoseaua se umplu de răni sângerii.

― „Când”. repetă el.  Da, încep să înţeleg. Şi cântecul… era vorba de când trebuie să-l cânt, nu-i aşa?

― Ar trebui să ţi-l aminteşti acum.

― „Ain’t No Sunshine”, Bill Withers, rosti el fără şovăire, căci un neon se aprinsese brusc în odaia memoriei. Dar asta înseamnă că…

Cu furia apei ce rupe stăvilarul, mintea îi izbucni într-un haos de imagini trecute, de concluzii şi valuri de groază, bulucindu-se toate să-i explice, să-l lămurească…

― Spune-mi când! insistă ea, privindu-l cu teama că iar avea să-l piardă în labirintul negării.

― Dacă îţi spun înseamnă că e adevărat.

― E adevărat oricum.

― Dar până să ajung aici n-am ştiut…

― Asta pentru că ţi-a fost frică să-ţi aminteşti. De-aceea ai rătăcit drumul, nu voiai să afli. Însă tu ştiai deja.

― … şi n-am mai apucat să-ţi cânt. Mai are rost acum?

― Nu se mai potriveşte. Trebuia să supravieţuieşti, să-mi cânţi la cimitir, după.

― A fost vina mea, conduceam prea repede…

― Iar eu m-am încăpăţânat să nu-ţi aprind ţigara, să te las să te descurci…Pentru că ne certaserăm…

Fusese de-ajuns o clipă de neatenţie, cât îşi plecase el privirea pentru a săvârşi ritualul unirii flăcării brichetei cu ţigara, şi o maşină ţâşnise din iad, intrând în ei din partea dreaptă, aruncându-i de pe drum. Prea târziu să mai tragă de volan, prea târziu să mai frâneze, totul, prea târziu. Agonizând, ea mai avusese suficient zâmbet în fiinţă pentru a-i cere să cânte „Ain’t No Sunshine When She’s Gone” după ce aveau să o îngroape. Era sigură că el avea să trăiască, să-şi amintească şi apoi să uite. Dar nu trecuse nici o săptămână şi îşi luaseră adio şi de la el.

― Care va să zică, nu ne mai putem întoarce, vorbi el într-un târziu când viziunea trecutului începuse să se risipească.

― Nu; de-aici încolo putem doar să mergem înainte.

― Pe jos! spuse el şi surâseră amândoi.

Curând ieşeau din cimitir, luând strălucirea strâmbă a soarelui cu ei.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

10 comentarii »

  • Alin Dărângă said:

    wow….

  • Cat said:

    Mereu citesc cu placere povestile tale 🙂

  • CHZSTRB said:

    Un vis! Superb!

  • Alexandra Niculae (author) said:

    Multumesc, Cat, multumesc, Alin! Felicitari si voua si spor!

  • Paul said:

    „Curând ieşeau din cimitir, luând strălucirea strâmbă a soarelui cu ei.”
    Suna fabulos au ba?
    Felicitari pentru indrazneata izbutire!:)

  • Vlad Munteanu said:

    O lectura ca un vis, care-ti lasa un sentiment de confuzie placuta, o poveste de iubire care dainuie si in alta dimensiune temporala.
    Superb, ca de fiecare data! Felicitari sincere!

  • Alexandra Niculae (author) said:

    @Paul: „Fabulos”, ce cuvant frumos!:) Sper sa-l merit si pe viitor!

  • Alexandra Niculae (author) said:

    @CHZSTRB: Mersi pentru apreciere!

    @ Vlad: Grazie mille, ma bucur ca am reusit sa te incant si de data asta! 🙂

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] cuvântul care cred că ar cuprinde cel mai bine esența valorică a povestirii Alexandrei Niculae, „Raze strâmbe”. E o experiență onirică în lumea crepusculară dintre viață și moarte? Sau decorporalizarea […]

  • cei mai cei 5 « Scriptorium said:

    […] lacrimile Liviei, Supravieţuitorul, Furia de piatră, Pielea ta ca păcatul…, Raze strâmbe,Zburătorul şi Contele Muscă, Pe undele Istriei, Dosar clasat, Omul cu şobolani sub […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.