Recensământ: – 1

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

Femeia sună la uşa cu numărul 38. Zgomotele înfundate încetară şi, pentru câteva clipe, punctul de lumină din dreptul vizorului se stinse. Apoi se auzi cheia răsucită în broască şi uşa se deschise încet, fără sunet. Din spatele ei, o femeie cu părul lung, roşu ca focul, îi zâmbi funcţionarei care tocmai sunase.

*

Sergiu tocmai a intrat în birou şi acum răsfoieşte absent documentele de pe masa lui de lucru. Am încercat să-i explic ce e cu ele, dar n-aveam cui, aşa că îl las să se calmeze şi răspund la telefon.

— Sal’tare! aud vocea lui Fabian, prea veselă pentru o zi ploioasă de marţi.

— Aşa.

— Oh, eşti supărată, mă ceartă pentru că i-am tăiat elanul şi-mi dau seama că are dreptate – nu e vina lui pentru vremea asta.

— Iartă-mă. Bună, Fab! Ce-i nou?

— Să vezi. Ni s-a semnalat un furt, intrare prin efracţie.

— Aşa, şi? mă încrunt în gol.

— Ştii ce s-a furat? O cârpă, râde.

— Doar atât?

— Da! revine pe jumătate serios. Au verificat de două ori.

— Şi presimt că vrei ceva de la mine, mă amuz.

N-ar fi prima oară când Fabian mă sună să-i ajut la cazuri mai ciudate semnalate la poliţie.

— Da. Tu eşti fata cu logica, încearcă un compliment.

— Bine. Trimite-mi cazul.

— Păi, aş fi vrut să vii la scena crimei, chicoteşte.

Asta e evadarea mea. După doi ani în care am avut tot felul de meserii, am decis să mă calmez – ei bine, Guvernul, Anca, fuga, răpirea, toate astea m-au pus pe gânduri. Aşa că sunt logodită cu Sergiu şi-i sunt asistentă la firma de publicitate. Eu mă ocup de medierea relaţiilor cu clienţii şi-mi place ceea ce fac. Dar, uneori fără voinţă, mi se face dor de altceva, iar Fabian, un coleg de generală recent redescoperit, e scăparea mea.

— Bine, vin. Unde şi când?

Îmi dă adresa şi stabileşte „întâlnirea” într-o oră. Sergiu e încă în foile lui când închid, dar a fost atent şi chicoteşte. Ştie ce vreau să-l întreb şi ştie că-i ghicesc răspunsul, aşa că nu deschid discuţia. Ţine prea mult la mine ca să-mi interzică ceva, iar pe agenda de azi n-am nimic. Îi sărut obrazul şi fug din braţele lui înainte să-l tenteze vreo idee.

O zi ploioasă de octombrie, am mai zis-o. Ploaia şi multele umbrele dezordonate mă debusolează, dar, în final, găsesc strada, apoi blocul. O maşină de poliţie îmi face scurt semn cu farurile din parcare şi descopăr locul liber de lângă. Cobor şi ploaia măruntă e un fel de „wake-up call”, dar nu mă obosesc să deschid umbrela. Poliţistul de la volan e tocmai Fabian, care-l lasă pe celălalt în maşină şi intrăm amândoi în bloc.

— Apartamentul a fost verificat, mă anunţă. Am şi dosarul făcut.

— Şi?

— N-au găsit nimic concludent. Chiar nimic.

— „Şi de ce m-ai chemat?” era întrebarea, mă amuz.

— Voiam să te scot de-acolo, îmi face cu ochiul.

Apartamentul 38, intrăm, scap de balerini la uşă – să nu las urme ude. Un cuplu soarbe absent din cafea în bucătărie – presupun că sunt proprietarii, dar nu dau semne că ne-au auzit sau că le pasă de asta. Holul începe la uşă şi se termină în dreptul băii. Lung de vreo zece metri, lat de unul şi jumătate, pe dreapta e bucătăria şi încă două uşi – sufrageria şi dormitorul, presupun. Fab rămâne în holul din dreptul bucătăriei, iar eu îl străbat până în baie. Cârpa furată era sub chiuvetă, iar acum nu mai e. Fabian plimbă lumina unei lanterne de la picioarele lui, pe gresia maronie, până la mine şi zăresc o urmă, aşa că îl rog să repete mişcarea, dar mai încet. Conturul unei picături care a fost ştearsă apoi, dar căreia i-a rămas umbra, se repetă la fiecare două plăci de gresie.

— Le vezi? îl întreb şi dă din cap că nu. Sunt nişte pete. Scrie de ele în raport? întreb şi îi iau lanterna, apoi aprind becul din acea parte de hol, care face şi el să se vadă petele, într-un anumit moment. Găsesc urma cea mai apropiată de el şi îi fac semn, apoi mişc lanterna pornită şi ridică uimit din sprâncene când o zăreşte.

— Nu scrie. Poate sunt dinainte sau… după. Şi nimeni nu va face o analiză. E un caz prea mărunt.

— E, totuşi, o intrare prin efracţie.

Ridică din umeri – ştiu, nu le pasă. Păşesc pe margine până în bucătărie şi îi întreb pe proprietari ce-au făcut de când au descoperit lipsa, sau cum de a fost apartamentul gol. Aşa aflu că duminică au fost plecaţi, de la nouă la opt seara şi, obosiţi fiind, au făcut baie şi s-au dus la culcare – cei doi şi băiatul de 14 ani, care acum fusese trimis peste noapte la un prieten. Apoi, luni, ea a descoperit absenţa acelei bucăţi de material galben şi a căutat alte obiecte dispărute. Se pare că hoţul a furat şi un pachet de şerveţele de masă. Doamna e puţin obsedată de curăţenie, observ din meticulozitatea cu care şterge o picătură de cafea scăpată de soţul ei pe sticla mesei, aşa că e previzibil răspunsul la întrebarea mea: „Aţi scăpat cumva nişte pete pe hol?”. Nu, normal că nu. Mă întorc la urmele ce duc la uşă, apoi ies pe casa scării şi, cu lanterna pornită, descopăr pe trepte aceleaşi enervante picături, de data asta clar sângerii.

Mă doare capul, aşa că mă întorc la „victime”. Ceva, undeva, nu se leagă.

*

— Unul dintre ei minte, e primul lucru pe care îl spun când ieşim din bloc.

Aprobă din cap şi se opreşte, rezemat de peretele de lângă uşă. Îmi afund mâinile în buzunarele pardesiului şi-l privesc cum îşi aprinde o ţigară.

— Da, aşa-mi pare şi mie. Tipul s-a cam agitat inutil. Iar ea ar fi spălat cârpa, n-ar fi aruncat-o, chiar dacă urmele sunt de sânge.

După ce m-au servit cu cafea, am întrebat vecinii dacă au vreo legătură cu petele de pe scară. Încep să mă sâcâie şi pe mine.

— N-ar fi sunat poliţia. Deci n-a fost ea, constat, fericită cumva că mai pot lucra la caz, ciudat şi incomplet încă.

Până să mă bucur prea mult, însă, mă sună unchiul şi-mi aminteşte de seara pe care trebuie să o petrec cu „gaşca politică”, nu că aş fi putut uita. Dar, astfel, realizez că nu mai am timp de pierdut, aşa că plec.

Următoarele trei ore sunt dedicate… mie. Mănânc, fac baie, îmi aranjez părul, mă asigur că rochia şi pantofii sunt în stare perfectă. Oglinda cea mare e la parter, aşa că nu mai dau ochi cu Sergiu decât când e ora de plecare.

Casa pe care ne-am cumpărat-o după povestea cu Anca şi Sebastian e aranjată după gusturile mele. Nu-i mare, dar are tot ce-i trebuie. Vorbind de trebuinţe, îmi verific poşeta-plic. Îl aud coborând.

— Eşti superbă.

Îl privesc în sus, printre genele alungite. Sunt superbă? Port o rochie neagră, lungă, cu spatele dezgolit. Părul, în bucle largi, mă gâdilă, dar sufăr fără comentarii – azi vreau să strălucesc. Suntem un cuplu controversat în seara asta şi vreau să le dovedesc tuturor că ne potrivim şi ne iubim şi nu e totul doar o alianţă politică. Sergiu e la fel de „superb”. Ne privim câteva clipe fără cuvinte, apoi îi zâmbesc.

— Vrei serenadă ca să cobori? râd încet şi vine lângă mine.

Mă ajută să-mi pun haina şi simt că suntem puţin prea formali. Poate reuşim să ne relaxăm. Ies în ploaie, încălţată cu nişte pantofi fără toc, cu plicul într-o mână şi încălţările oficiale în cealaltă. Intru în maşină şi mi le schimb – afară e încă umed, cel puţin pe jos. Îmi sună telefonul când Sergiu porneşte motorul.

— Ghici cine a dispărut? mă întâmpină Fab.

— Soţul sau soţia?

— Nici, nici. O tipă care se ocupa de recensământ. Dacă ştii când, primeşti o mie de puncte.

— Eu vreau o excursie la Moscova, râd de tonul lui ca de vânzător de lozuri, ironic – nimic nu e de râs în toată slujba lui.

— Ghici!

— Duminică, înainte de ora opt seara.

—Bravooo! se agită în difuzor. Dar, zice pe un ton brusc scăzut, nu ştiu care dracu’ e legătura.

— Încă, Fab. Lasă lucrurile la dospit. Mâine dimineaţă va fi mai clar.

— Mda… Petrecere plăcută! Poate ne vedem…

— Cu ce ocazie? Te-ai angajat chelner? îl tachinez, pentru că ştiu că nu se va supăra.

— Nu. Suntem trimişi să vă asigurăm o beţie liniştită.

— Aham. Poate mă vezi. Voi fi cea frumoasă, râd şi îmi zice un „Pa” supărat, dar vizibil jucat.

Îmi verific o ultimă dată ţinuta, machiajul, părul, poşeta, înainte să oprească în faţa restaurantului. Sergiu mă ajută, galant, intrat parcă într-un rol, să cobor. Treptele sunt acoperite cu un covor vişiniu care-mi aduce amintiri neplăcute, pe care, însă, le reprim. Scăpăm de hainele groase şi intrăm la braţ în „sala de bal”.

Este ziua primului-ministru, iar noi eram aşteptaţi. Pentru vreo două ore, cu mici întreruperi, zâmbesc atunci când sunt prezentată şi accept buzele diverşilor pe pielea mâinii, sau uşor pe degete, fiecare după… preferinţe. Pierdută de soţul meu, fără să-mi permit să mănânc, sorb fără chef dintr-un pahar cu vin. Tocmai când sperasem că am scăpat, că pot fi om, premierul vine cu un alt cuplu. Un parlamentar cu soţia sa, nimeni alţii decât reclamanţii lui Fab. Nu mă recunosc – doamna se plânge din start de o migrenă (un fel de „lăsaţi-mă în pace cu politica voastră!”), el e prea ocupat să arunce aluzii prost alese, dacă m-ar întreba cineva. Îmi urează „Casă de piatră” şi altele pe care le-am tot auzi, apoi pleacă.

Am nevoie de Sergiu. Îl găsesc cu privirea într-un colţ, de vorbă cu câţiva colegi de-ai tatălui său. Îi ajung şi-mi cer scuze că trebuie să-l răpesc. Melodia de pe fundal e una lentă şi, chiar dacă suntem singurii, dansăm încet, îmbrăţişaţi, fără cuvinte. Mi-e somn; am obosit. Îmi las capul pe pieptul lui şi, cumva, mă simt în siguranţă. După noi, alte câteva cupluri încep să danseze sau să-şi „expună” costumaţiile. Văd cu coada ochiului rochia verde şi, ridicând privirea, dau de cuplul cu cârpa. Nici nu le-am reţinut numele.

— Îi cunoşti? mă întreabă Sergiu, văzând că îi urmez cu privirea.

— Cumva. Dar ei nu m-au recunoscut. De ce au un apartament cu două camere?

Adică de ce doar atât…

— E pentru urgenţe. Atunci când renovează super-vila sau… cine-ştie-când.

Aprob din priviri şi îi ignor până se termină dansul. Apoi premierul ne întrerupe şi-mi spune că unchiul mă aşteaptă undeva sus unde, aflu curând, sunt camere de hotel. Îl las pe Sergiu şi urc până la camera 205.

Stă pe pat, cu faţa spre fereastra luminată de viaţa de afară.

— Unul dintre cei care petrece acum a comis o crimă, începe sec.

— Doar unul?

— Nu. La propriu. Cu mâna lui. Şi n-o pot dovedi.

— Cine?

— Nu ştiu. Doar atât mi s-a zis.

— Cine ţi-a zis?

— Surse neoficiale. Ajută-mă!

Asta mă pune pe gânduri. Nu cunosc decât vreo zece persoane de acolo şi n-am idee cum să ajut.

— În seara asta?

— Până vineri.

Dau din cap, deşi nu mă vede. Aş vrea să fac ceva să-l scot din starea asta. E obosit de toate. Până peste cap, îi e silă de tot ce se întâmplă sub nasul lui. O ştiu.

— Te ajut. Promit. Să cobori! Vreau un dans cu tine.

E tot ce pot face. Şantaj. Nu mă poate refuza, trebuie să facă tot ce vreau. Ies din cameră şi cobor treptele.

Casa scării e pătrată, largă. Undeva între etajele unu şi doi aud două voci, sub mine, şi mă opresc.

—  Nu-i spun ei nimic! şuieră o voce de femeie.

— Atunci nu spune nimănui! o obligă bărbatul.

— Iartă-mă. Te iubesc…

El se retrage din îmbrăţişarea ei forţată şi coboară. Îl văd. De ce tot dau de victima intrării prin efracţie? Dar doar el. Tipa e alta decât soţia lui. Îi las pe amândoi să coboare, ea aproape plângând, dar tăcută, la trei paşi în urma lui. Intru şi eu înapoi în sală, iar Sergiu mă cuprinde imediat în braţe şi mă roagă din ochi să dansăm. Nu protestez, dar îi răspund cu o expresie întrebătoare.

— Am vorbit de politică pentru tot anul. Nu mă lăsa singur.

— Arătai… superb, şoptesc când trece individul pe lângă noi, aparent indiferent.

— Antonescu, îmi spune Sergiu şi, după ce trec de uimirea că a înţeles ce vreau să aflu, zâmbesc şi-l sărut uşor.

— Vreau acasă. Nu-mi place să fac lucruri doar pentru că asta se aşteaptă de la noi.

— Amanta lui e Lipatti, roşcata din Transporturi, zice când e cu spatele la cei doi Antoneşti.

Pe roşcată am văzut-o nu cu mult în urmă pe trepte. Aştept să ajungă el cu faţa la cuplu înainte să întreb încet.

— Ea ştie?

— Nu.

OK, era de aşteptat. Dar tot nu văd legăturile. S-a întâmplat ceva care s-a lăsat cu vărsare de sânge şi prin casă şi afară, ceva în care e implicată amanta. O crimă dacă, prin reducere la absurd, leg ce a zis domnu’ Ştefănescu de Antonescu şi Lipatti. Interesante nume…

O văd peste umărul lui Sergiu pe una dintre amicele cu care stăm la masă, care îmi arată telefonul din mână – telefonul meu, ce licăre enervant. Dau încet din cap şi-l rog pe Sergiu să mergem la locurile noastre. Trecem de mână printre mese; îl las să mă conducă, sub privirile predominant admirative – sau invidioase – ale invitaţilor. Recuperez telefonul şi ies din sală, pe holul lung şi singur. Apelez înapoi.

— Scuze, începe poliţistul meu favorit.

— Spune.

— Am găsit-o pe tipa de la recensământ. Moartă. La două blocuri distanţă.

— Hemoragie internă?

— Da, răspunde surprins. Nu-i făcută autopsia, dar aşa zice legistul.

— Şi presupun că ultimul chestionar completat e la apartamentul 37.

— 36. 37 nu erau acasă.

— Bine. Mersi.

— Ajută-mă. Cârpa aia nu a dispărut doar aşa…

E a doua cerere în mai puţin de o oră. Oftez şi-i promit – şi lui –, dar vreau să mergem iar la apartament mâine.

Fac paşi mici, pierduţi în ecoul de pe culoar. Trebuie rezolvat curând… Mă întorc în salon şi-i reperez pe Antoneşti. Ea şi doamna Lipatti par bune prietene – cât de aiurea! Mă aşez lângă Sergiu şi-mi apropii buzele de obrazul lui.

— Trebuie să-l prind pe Antonescu, îi şoptesc înainte să-i ating uşor pielea, îmbujorată de oboseală.

Dă doar din cap şi ne privim tăcuţi, serioşi, până începe o altă melodie lentă. Zâmbeşte dintr-odată şi se ridică, invitându-mă la dans. Sunt deja îmbrăţişate două cupluri: Antonescu şi Lipatti, exact cele de care am nevoie. Dansăm încet, fără să vorbim. Dar ne privim. Şi înţeleg în ochii lui ce are de gând să facă. După puţin timp, se opreşte şi mergem de mână până la cuplul Antonescu. Sergiu cere permisiunea de a dansa cu doamna, iar pe mine mă „dă” lui. Îi luceşte privirea şi mă strânge aproape de el.

— De ce-ai omorât recenzorul? întreb încet, apropiindu-mi faţa de a lui. Tresare şi-l simt încordându-se. Fără vorbe, devine din ce în ce mai agitat. Ori mă recunoaşte, în final, ori s-a speriat. Oricum ar fi, reacţia e dictată de un sentiment de vină.

— Nu am omorât pe nimeni, şuieră.

— Atunci? Iubita?

„Hm…” E tot ce primesc până la finalul dansului, apoi mă conduce înapoi la soţul meu cu un zâmbet forţat. Nu am aflat nimic, nici n-a minţit. Dar l-am făcut să nu doarmă la noapte. Iar asta e suficient. Tensiunea face vinovatul să se dea de gol.

*

Azi e soare. Prefăcut şi mincinos, dar este. Iar eu sunt din nou pe scara lui Antonescu, împreună cu Fabian şi cu o poză de-a doamnei Lipatti. Întrebăm vecinii dacă au văzut-o prin zonă. Trei vecine în vârstă ne spun că o văd săptămânal şi că duminică a fost pe-aici până pe la şapte seara. Într-un timp a plecat la braţ cu o altă femeie, care părea că se simte rău, şi a revenit peste zece minute, singură.

Când intru în holul apartamentului, se întâmplă să simt prea multe: telefonul bâzâind în mână, privirile gazdelor, acum ştiind de unde mă recunosc, şi un uşor dezechilibru, cauzat de faptul că am călcat pe o pietricică sau, oricum, pe ceva tare. Răspund la telefon, abandonându-le prin punere în „stand-by” pe celelalte două.

— Ştii cine? Aşa-mi părea aseară, când aţi plecat, începe unchiul, cumva încurcat.

— Da, ştiu. Dar nu am dovezi.

— Cine? Poate te ajut.

— Nu. Nu încă. Trebuie să închid. Pa!

Şi nu mai aştept confirmare ca să folosesc tasta roşie. Ascund telefonul în geantă şi verific ce se află sub talpa dreaptă. O bucată de sticlă. Un ciob transparent, uşor curbat, cu un model simplu „sculptat”. Un pahar sau o scrumieră.

Intru şi eu în bucătărie şi îi salut pe cei doi.

— Nu ne-ai spus aseară ce faci tu, începe el pe jumătate zâmbind.

— Caut adevărul. Am crezut că e universal valabil, răspund. V-aţi alungat ghinionul? zic şi le arăt bucata de sticlă.

— N-am spart nimic. Daţi-mi să văd, îmi cere ea.

Fabian o urmăreşte cu o sprânceană ridicată cum învârte ciobul între degete, apoi zice dintr-odată, palid:

— Vaza mea…

— Explicaţi, vă rog.

— Aveam o vază rămasă goală aici, pe hol, în spatele uşii de la intrare.

— Deci nu mai e? Când aţi văzut că lipseşte?

— Duminică seară. Dar… zicea mama că vine şi o ia. N-am vorbit cu ea încă.

— Vorbim noi, bombăn spre Fab.

Apoi fac încă un tur al casei. Verific deschizătura spre ţevile de la baie, spaţiile libere între pereţi şi diferite obiecte. Antonescu vine şi mă urmăreşte din prag.

— N-ai dovezi, spune calm.

— Să înţeleg că nu e intuiţie.

— E doar intuiţie.

— Încă, zic şi trec pe lângă el, căci mi-am auzit numele strigat.

Doamna îmi dă un plic alb, mic şi ocupat cu o hârtie la fel de albă, îndoită în patru. Nu o scot de acolo, ci plecăm înainte ca „domnul” să revină.

Mă simt ciudat pe bancheta din spate a maşinii de poliţie. Fabian vorbeşte cu cineva la telefon, iar celălalt poliţist conduce tăcut şi-mi arată doi ochi negri prin oglinda retrovizoare. După vreo zece minute, închide telefonul şi coborâm în faţa unei case nu prea mari. Intrăm în curte, deşi eu nu sunt împăcată cu ideea. Ciocănim la uşa de lemn. O femeie de peste cincizeci de ani zâmbeşte palid şi ne invită în casă – cred că ne aştepta. Dându-mi prioritate, Fab îmi pune în palmă o bucată de hârtie scrisă în timp ce vorbea la mobil, în maşină. O deschid din mers.

„Mama doamnei Antonescu”

OK, vaza. Doamna ne invită la ceai, dar ne scuzăm grăbiţi şi trecem direct la subiect. Nu, nu ea a luat-o. A fost la un centru de recuperare fizică. Are baston şi se foloseşte din plin de el, aşa că o credem.

Toată povestea asta se învârte în jurul unei infidelităţi, o simt. Dar n-o pot dovedi. Am nevoie de linişte, aşa că îl las pe Fabian şi mă întorc acasă, închizându-mă în birou. Dau câteva telefoane care-mi confirmă că, până acum, nimeni n-a minţit: pensiunea de la munte în care s-au cazat Antoneştii şi centrul de recuperare fizică. Când îmi sună mobilul, sper să fie vreun alt detaliu.

— Pot să dau dracu’ sistemul? începe, acum furios.

— Da. De ce?

— Am găsit o cârpă galbenă lângă locul crimei, plină de sânge, deşi e la destulă distanţă încât să nu fi fost murdărită atunci. Pe hainele cadavrului s-a găsit un fir de păr roşcat, dar nu e în baza de date. Iar lucrurile se opresc aici. Nu mai vor să facă niciun test. Şi da, hemoragie internă.

— Dar un interogatoriu se poate?

Tace. Pentru prima oară, tăcerea în loc de răspuns mă bucură.

*

Sunt în sediul poliţiei cu „omul” meu. În faţă, pe două ecrane, văd imaginile transmise live din două camere de interogatorii: Elvira Lipatti şi Mihai Antonescu. Sunt interogaţi simultan, conştienţi de asta, în săli diferite. Li se pun aproape aceleaşi întrebări. Nervii sunt întinşi la maximum. Atunci când suspecţilor li se aruncă vina, au reacţii total diferite. El sare de pe scaun şi ţipă că ea, Elvira, a omorât-o pe angajata primăriei. Ea, pe de altă parte, lasă privirea în jos şi oftează. Apoi ridică sigură ochii şi spune încet: „Da, eu am făcut-o”.

Dacă nu mi-ar fi confirmat că el nu era acasă şi dacă n-ar fi existat mărturiile vecinilor şi firul roşcat găsit pe victimă, aş crede că el e vinovat. Aşa, nu pot contesta. Mă întorc şi ies din încăpere, apoi din sediul poliţiei. Povestea asta are un gust amar.

*

— Antonescu tocmai se despărţise de Lipatti. Ea avea cheia de la apartament şi, ştiind că sunt plecaţi, a făcut o vizită. Se uita prin lucrurile lui când a sunat la uşă. Elvira era convinsă că aceea era noua amantă a lui Mihai, ştiind că acolo se întâlnea şi ea cu el, în apartament, şi – cuprinsă de o gelozie acumulată de-a lungul descoperirii familiei lui – a luat primul obiect găsit şi a rănit-o – avea să afle mai târziu că i-a fost fatal. Pentru că se tăiase şi ea, şi-a curăţat rana picurândă la baie şi abia apoi s-a întors la femeia care se ridicase şi nu mai sângera – prea tare – dar se simţea ameţită. Elvira nu e o femeie proastă, aşa că a presupus că sângerarea s-a oprit doar la exterior. A luat-o pe angajată şi au plecat pe jos, până când, pe o alee, acesteia i s-a făcut rău şi a leşinat. Trezită brusc la realitate, Lipatti a fugit acasă să cureţe. Apoi, cu cârpa murdară şi un sac de gunoi plin de şerveţele însângerate, s-a întors la victimă, care nu mai respira. A aruncat dovezile, s-a urcat în maşină şi dusă a fost.

Tac. Unchiul trebuie să proceseze ceea ce i-am povestit, după ce am aflat de la Fabian. A fost arestată şi va fi acuzată, deşi s-ar putea să scape mai uşor, folosindu-se de nebunie. Ea chiar l-a iubit, el nu, iar despărţirea a dărâmat-o mai rău decât pe majoritatea. În biletul primit de dimineaţă, soţia lui îmi spunea că au dispărut nişte poze cu ei doi; nu ştiu de ce a ascuns asta de el. Fotografiile au fost găsite la Elvira, dar modificate şi păstrate doar jumătăţile cu Mihai.

Stăm amândoi în jurul mesei joase şi privim în van. Sunt sigură că gândim acelaşi lucru: poate nu el i-a provocat victimei hemoragia, dar din cauza lui au fost distruse cel puţin alte două vieţi – a soţiei şi a amantei.

____

*Orice asemănare cu situaţii şi persoane reale este întâmplătoare.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.