Regis de Aeternum

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

„Surprinzător pentru un magician care face trucuri periculoase să îi fie teamă de spaţiile închise” , se gândea Lotus, pe când se întindea în sicriul de plumb din mijlocul scenei. Deşi făcuse numărul acesta de multe ori, urmări şi acum tensionat cum Samir, asistentul lui, aşează parţial capacul deasupra sa. Îi căută privirea, sperând într-o infimă încurajare, dar bărbatul îl ignoră complet; întinse braţele şi Samir îi strânse încheieturile într-o pereche de cătuşe.

După asta, trase capacul, gest care îl determină pe Lotus să-şi întoarcă în lateral capul şi, curând, auzi paşii lui ce se îndepărtau. Singur în întuneric. Din nou acea amorţeală pe care trebuia s-o învingă; îşi închise ochii, căutând să nu adoarmă şi, cu o mişcare involuntar leneşă, îşi scoase acul cu gămălie din buzunarul vestei.

Introduse acul în fiecare din cele două încuietori ale cătuşelor şi în câteva secunde obţinu clinchetele dorite. Restul de două minute din timpul acordat până ce sicriul avea să fie incendiat de Samir era mereu insuficient.

Simbolul era mereu acolo, seară de seară, îl simţea cum îi arde fruntea, cum crapă carnea şi îi aprinde creierul. Presimţea că într-o zi îl va ucide, dar nu-i păsa, moartea nu i se părea atât de înfricoşătoare, ba chiar şi-o dorea, o chema la reprezentaţiile lui ca invitată de onoare. Publicul nu conta, pentru ea era acest număr de magie. Iar ea întârzia să apară.

Plumbul se sfărâmă din nou şi Lotus ieşi din sicriu, prefăcându-se că rupe în bucăţi ceea ce credeau toţi a fi un material perisabil. Samir tresări, se retrase şi, revenindu-şi, stinse făclia din mână în găleata cu apă din dreptul lui. Lotus îl privi cu uimire, neînţelegându-i reacţia şi păşind dincolo de marginea lăzii, îşi împinse pe ceafă gluga pelerinei cafenii, lăsându-şi pletele bogate şi brune peste umeri, apoi înălţă victorios cătuşele către publicul din sală.

„Ipocrit şi egoist”, se autocaracteriză el. Cu asemenea defecte, nici nu-i păsa de spectatorii care-l priveau cu invidie ori cu pasiune. Privirea lui glacială îmbrăţişă sala încremenită în extaz şi, în liniştea aceea chinuitoare, Lotus putea să simtă erosul din sânul publicului. Făcu o altă reverenţă şi părăsi încăperea în ropote de aplauze.

*

Cabina de machiaj era o cămăruţă cu pereţi tapetaţi cu oglinzi şi o masă de toaletă înţesată cu tot soiul de creme, pudre şi alte nimicuri, folosite probabil de actorii teatrului.

În faţa oglinzii, Lotus îşi aranja lavaliera de mătase neagră. Indispoziţia din ultimele zile nu-l părăsea nici acum. Faptul că nu puteau pleca din oraş decala programul circului şi îi încurca planurile.

Poate că Stelianos nu voise să-l pună în pericol, dar lucrul acesta se întâmplase şi nu-i plăcea deloc. De când aiuritul de unchiul său le făcuse cunoştinţa, personajul a cărui vizită o aştepta cu încordare îl urmărise îndeaproape. Situaţia era diferită, însă Lotus prefera să-l asemene cu admiratorul fanatic ce te va răsturna cu picioarele în infern.

Deodată, uşa se deschise de la sine, provocând un curent, care, străbătând încăperea, trânti unica fereastră a cabinei. Tânărul sări de pe scaun şi văzu cu mirare cum zăvorul ferestrei se închide singur. Înghiţi în gol şi îşi îndreptă privirea către uşă, în cadrul căreia se ivise un om într-o mantie liliachie. Chipul şi-l ţinea ferit în spatele glugii.

Lotus se gândi cu ironie că o asemenea intrare triumfală merita să fie felicitată. Dar cum omul îşi alesese un moment inoportun pentru vizită, se hotărî să-i atragă atenţia asupra acestui fapt; de parcă atunci când trebuie să-ţi pui capul sub ghilotină, ai putea cumva să spui că ai răcit şi fierul acela rece nu-ţi face bine la gât.

— E o oră cam târzie pentru autografe, spuse Lotus în sinea lui. Vă pot ajuta cu ceva? întrebă cu simplitate.

— Te numeşti Lotus Stavrinos? rosti bărbatul pe un ton grav, de parcă urma să-i pronunţe sentinţa.

— Şi dacă m-aş numi?… Ar fi oare o crimă? spuse mai în glumă, mai în serios. Pot să mi-l schimb, dacă e nevoie.

Şi, zicând acestea, se apropie ca să închidă uşa, dar străinul îl opri.

— Deci, mă enervezi, să ştii, spuse el intrând şi trăgând uşa după el. Bănuiesc că ştii cine sunt. Ţi-am fost prezentat săptămâna trecută de către un prieten comun.

Lotus se întoarse la scaunul lui, oftând. Era conştient că persoana din faţa lui era un Regis, o fiinţă supranaturală destul de greu de întâlnit. Dar care, spre liniştea lui, avea fobii ca oricare, iar Lotus se pricepea de minune să le afle şi să le exploreze.

— De ce te enervez?… întrebă el, plictisit. Reacţia mea e cumva o noutate? Toţi cei pe care i-ai vizitat s-au îndepărtat cu teamă, numai văzându-te?… Ei bine, află că nu eşti atât de înspăimântător. Bine, domnule… Elnur, am auzit de domnia ta, că ai să vii după mine, mai devreme sau mai târziu – deloc, nefiind una din variante… Presupun că ai textele tale care merg de fiecare dată, dar după cum vezi, pe mine nu mă sperie câtuşi de puţin. Şi asta ar trebui să-ţi dea de gândit.

— Nu te bizui pe asta, amice, vom vedea curând care-i adevărul. E vremea să plăteşti şi dacă te gândeşti bine, cred că vei fi şi tu de acord.

— Aaa, asta era replica din finalul prezentării, nu?… făcu Lotus, silindu-se să râdă. Scuză-mă, dar n-am de unde să-ţi cunosc textele.

— Vrei, te rog, să mă asculţi şi să încetezi cu ironiile??

— Şi să continui cu frica?… Vrei poate să plâng şi să-mi smulg părul din cap că moartea pe care o aştept a venit în persoana ta?… Pune-te o clipă în locul meu, omule, şi după aia, vorbeşte!

— Deci recunoşti că ţi-e frică, ştii că ai greşit.

— Dacă şi eu am făcut rele… pufni el, clătinând din cap. Ochii i se umeziră. Elnur văzu asta şi se încruntă uşor. Suntem de aceeaşi parte, amice, să nu uiţi asta…

— Nu, Lotus, eu nu mă răzbun, ci îmi fac datoria. Am venit să te ajut.

Tânărul îl privi lung, neştiind ce să răspundă. Se părea că Stelianos găsise o bucurie în a-i povesti străinului despre surioara lui ucisă şi că el trăia acum doar ca să găsească criminalul.

Era foarte straniu că nu reuşea să pătrundă suficient de adânc în mintea bărbatului ca să-i poată citi fobiile. Ar fi fost cumplit să nu aibă nicio fobie.

— Să mă ajuţi?…

— Vreau să-ţi salvez sufletul. Dar mă tem că pentru asta va trebui să te ucid.

Şi un zâmbet sardonic i se aşternu pe buze.

— Să mă ucizi! repetă Lotus, cu indignare. Hai, domnule, nu începe iar cu d-astea!!…

— Îmi cer iertare pentru ce voi face, adăugă el cu glas stins.

Văzând că-şi desface laţul de ciucur roşu al mantiei, Lotus îşi strecură două degete în mâneca stângă după stiletul de platină, dar se opri uimit, văzând că omul scoate de sub pelerină un flaut.

Era comic, marele Regis de Aeternum folosea vechiul procedeu al căluşarilor, pe care nici acei Regis mai mici nu-l mai utilizau, fiind banal; aceştia atacau direct, dacă reuşeau să te surprindă, punându-ţi la gât sabia de lemn. Dar fobiile erau prea puternice, aşa că renunţau curând şi plecau, lăsându-se păgubaşi.

Elnur începu să cânte, dar se opri după primul acord, căci în loc să se zvârcolească pe covor, chinuit de muzica lui, Lotus îl asculta cu nespusă încântare.

— De ce te-ai oprit?… îl întrebă cu inocenţă.

— Ceva nu e în ordine… murmură omul şi se pregăti să înceapă alt cântec. Ştiam că va fi mai greu cu tine.

— Bine, eu te las să cânţi, chiar mă delectez, dar mă tem că-ţi consumi degeaba energia.

— E imposibil! Ţi-ai vândut sufletul diavolului, trebuie să plăteşti pentru asta!

— Mi-am vândut sufletul… cui?! Şi Lotus izbucni în hohote de râs. Fii serios, omule!

Elnur se aşeză pe un fotoliu, oftând.

— Nu plec la vânătoare fără să mă informez asupra ţintelor. Niciodată. Citesc, învăţ, mă lămuresc asupra persoanei pe care urmează s-o salvez…

— Adică, s-o ucizi, îl corectă Lotus.

Elnur îl privi cu tristeţe.

— Tu eşti altfel, trebuie să recunosc asta. Credeam că ştiu totul despre tine, dar sunt multe lucruri pe care nu le pot înţelege; rămâi un mister şi eu nu suport asta.

— Şi ce vrei de la mine?

— Nu te pot salva…

— Ucide…

— Termină! Ziceam… nu te pot salva, fără să aflu secretul tău. Spune-mi, cum ai făcut pactul? Ai puterea să sfărâmi plumbul de parcă ar fi carton, pe când constituţia ta fizică nu-ţi permite asta; te-am văzut cum te chinui cu geamantanul cu haine, deci e imposibil să spargi acel metal, nici dacă ai cunoaşte disciplinele asiatice. Şi nu înţeleg de ce îţi ia atât de mult timp; aseară, Samir apucase să aprindă lada şi tu întârziai. E o prostie, în fond, că tu îţi desfaci repede cătuşele.

— Ce să-ţi spun? continuă el, încrucişându-şi braţele. Încerc să menţin iluzia; sunt foarte priceput în domeniul acesta şi n-ar avea niciun farmec dacă m-aş descătuşa când publicul nici n-a apucat să se îngrijoreze pentru mine. Şi n-am făcut niciun pact, cuiele sunt bătute puţin ca să pot desface plăcile.

— Tu nu desfaci cuiele, ci spargi metalul, spuse Elnur care se juca, absent, cu garda spadei. Vrei să mori din pricina trufiei?

— Cine te crezi, mă rog, fiul Inchiziţiei?… pufni Lotus. Au trecut acele vremuri. Nu sunt obligat să-ţi spun nimic.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare.

— E o iluzie, ţi-am spus.

— Nu, eşti doar mai versat în uneltirile tale malefice…

Elnur luă din nou flautul şi începu să cânte altă piesă. În momentul acela, Lotus scoase un ţipăt şi se repezi la carafa cu apă, în care îşi introduse mâna stângă, a cărei mânecă luase foc din senin. Străinul zâmbi mulţumit.

— Exact ce spuneam. Credeai că-ţi merge, fiinţă a întunericului??…

— Ah, taci!… strigă Lotus, apoi răsuflă uşurat, văzând că focul nu-i atinsese pielea. Nu e de la cântecul tău, adăugă supărat, mi se întâmplă deseori din cauza flăcărilor care ard sicriul la sfârşitul spectacolului.

— Asta e o explicaţie stupidă. Cum să iei foc dintr-odată şi să spui că este din cauza flăcărilor care abia te ating şi asta la ore bune după spectacol?! râse omul. Eşti nebun! Şi în caz că ar fi aşa, ţi se pare normal?… Eu cred că este un revers al pactului făcut. Şi dacă nu ai altă explicaţie, înseamnă că eu am dreptate.

Elnur se ridică, frământând garda spadei de lemn.

— Nu, asta e o nebunie, nu se face!

Se ridică de pe scaun, într-o stare de agitaţie.

— Ţi-e frică… Până la urmă, te-ai dat de gol, râse străinul.

Scoase sabia şi o îndreptă, în joacă, spre gâtul lui Lotus.

— Nu, idiotule, nu mi-e frică de nebunia ta!! răbufni Lotus, înlăturând arma. Nu eşti decât un misionar nenorocit şi asta nu poate să inspire decât compasiune! Ştii ceva? Gata! M-am săturat, ieşi afară de aici!!

Şi se năpusti asupra străinului, împingându-l spre uşă. Dar în momentul acela se petrecu ceva la care Lotus nu s-ar aşteptat… Îl privi îngrozit şi-şi acoperi gura ca să nu ţipe: în faţa ochilor săi defilau scene ireale, de o cruzime fără margini, iar protagonistul acestora era chiar Elnur, care se întoarse spre el, cu un zâmbet feroce şi-l împinse spre mijlocul camerei.

— Da, amice, tot ce-ai auzit despre mine e real. Gata cu joaca!

Lotus îl privi îngrozit şi se târî spre scaunul lui. Înşiruirea acelor imagini îl istovise. Trebuie să fi fost peste cincizeci de imagini, transmise cu o frecvenţă de, poate, chiar două pe secundă, căci uneori formele se contopeau unele în altele. Cea lăsată pentru final, îi transmise fiorii ce şira spinării; victima ucisă, cu capul despărţit de trup şi chipul desfigurat, era întinsă pe podeaua murdară de sânge, iar pe frunte, Elnur îi scrijelea cu vârful spadei cuvintele care eliberau sufletul.

Lotus îşi trecu mâinile peste faţă, apoi oftă adânc. Buzele i se arcuiră involuntar într-un zâmbet schimonosit şi un râs de om nebun se revărsa pe poarta gurii sale. Elnur îl privi, satisfăcut.

— Ai să plăteşti pentru asta, murmură Lotus, reuşind să se oprească. Îţi dau dreptate acum, eşti tare, omule. Dar acum ieşi, să nu te mai văd! urlă el deodată, făcând semn spre uşă.

Pe chipul lui Elnur nu se clinti niciun muşchi.

— Bine, Lotus, dar credeam că vrei să afli adevărul despre sora ta…

Lotus îl privi uimit şi o lacrimă i se prelinse pe obrazul stâng.

— Las-o în pace! mârâi Lotus. Las-o să se odihnească…

Se aplecă înainte şi-şi acoperi faţa cu palmele, suspinând.

— Nu se poate odihni, căci s-a sinucis.

— Nu, nu e adevărat, strigă el, a fost omorâtă, au complotat împotriva Ginestrei şi au pus totul pe seama dezamăgirii ei. Dar n-a fost aşa, nu s-a sinucis din cauza regelui, femeile din haremul lui au provocat accidentul. Şi o voi dovedi, adăugă cu hotărâre, voi ajunge în faţa regelui şi îi voi dezvălui adevărul; voi spăla onoarea surorii mele şi criminalele vor cădea în mâinile călăului!

—  Ce legătură are spectacolul cu răzbunarea ta? Are sau e doar forma de artă pe care te simţi obligat s-o prestezi?

—  Regele acesta cârmuieşte într-un oraş închis. Doar cu ajutorul magiei, cu grandoarea spectacolului pot intra la curtea lui. Ginestra a lucrat prima dată la număr şi cu el am intrat în cetate întâia oară.

— Ştiu că ai suferit mult şi încă suferi, spuse omul, pe un ton complice, aşa că-ţi voi da o şansă pe care n-am oferit-o nimănui vreodată. Lotus îşi ridică privirea, suspinând. Te las să-ţi luminezi calea spre cealaltă lume.

Lotus se încruntă.

— Mai bine ascultă-mă, Elnur, replică cu energie în glas, acceptă propunerea mea, ajută-mă ca să te pot ajuta. Stelianos mi-a spus că ţi-ai pierdut sora şi nici tu nu ştii cine e ucigaşul. Avem un scop comun, amândoi am pierdut fiinţe dragi; puterile tale combinate cu puterea mea… Am reuşi, Elnur, conchise el, cu palmele împreunate.

—  Puterea ta? Îl privi curios. Deci, recunoşti că ai o putere.

—  Da, recunoscu el, dezarmat. Citesc fobiile. Dar nu şi pe a ta, adăugă cu regret.

—  Aha. Dacă vrei să fim parteneri, trebuie să fii sincer cu mine, ştii? Ce te împiedică să nu spargi mai curând plumbul?

—  Capacul sicriului are o cruce pictată pe interior. Semnul îmi încetineşte reflexele.

Elnur izbucni într-un hohot de râs ce făcu geamul să vibreze.

—  Eram sigur, eşti un nenorocit de vampir, zâmbi el, studiindu-l ca pe un specimen pe cale de dispariţie. Dar nu unul care consumă sânge, căci te-ai născut din nefericire. Probabil, te hrăneşti cu suferinţele altora. E riscant să lucrez cu tine, mai ales că sunt doar un misionar nenorocit. Ce te face să crezi că am nevoie de ajutorul unui damnat?… Ai lumânări aici? întrebă el cu cordialitate, schimbând vorba şi începu să caute pe măsuţă, ridicând şi mutând obiectele; văzând cutiile cu pudră de obraz şi realizând ce conţin, plescăi cu un fel de silă şi se întoarse spre tânăr.

Lotus observă gestul misionarului. Iată că bănuiala i se confirmase, omului îi era frică de… pudră. Iată ceva ieşit din comun.

— Nu, nu am lumânări, îl lămuri Lotus, fără a mişca un deget să-l ajute.

— Regret, ţineam să-ţi îndeplinesc această ultimă dorinţă. E primul punct din lucrarea mea şi parcă îmi pare rău acum că nu l-am folosit niciodată, adăugă el, căutând mai departe prin sertarele măsuţei.

— Ei, asta e acum, făcu Lotus pe un ton nesincer, dacă nu sunt, nu folosim…

— Dar chiar voiam… murmură el, zâmbind amar. Dar Samir nu are?…

Lotus tăcu un moment, privindu-l cu neîncredere. Dispoziţia omului era uimitoare şi îl speria mai tare decât spada aia de lemn, pe care de altfel nici n-o credea în stare să-i facă vreun rău. Şi totuşi, ceva trebuie să fi fost adevărat.

— Aş putea să fabric o lumânare, am cele necesare…

— Ştii să faci lumânări?… îl chestionă omul. Păi, fă o lumânare; nu se întâmplă nimic dacă mai întârzii puţin aici… oricum, nu mă aşteaptă decât o cămăruţă goală şi extrem de neprimitoare…

Râse. Lotus făcu o grimasă de neplăcere şi, la insistenţele omului, luă dintr-un sertar un borcan cu ceară albă şi un şnur.

— A, dă-mi voie să te ajut! spuse Elnur şi, atingând borcanul cu arătătorul, făcu ceara să se topească sub presiunea jetul electric ce-i ţâşnise din deget.

Lotus se aşeză la măsuţă şi introduse fitilul în ceară, îl ţinu puţin, apoi îl scoase şi îl lăsă să se usuce. Repetă operaţia de vreo patru ori; străinul deveni nerăbdător.

— Îmi pare rău, dar merge greu, se scuză Lotus, râzând în sinea lui.

Elnur îi făcu semn să continue. Şi aşa, se mai scurseră câteva minute.

— Ah, nu-l ţii tu cât trebuie, se supără omul şi îi luă fitilul din mână ca să-i arate cum se face.

Dar în graba gestului, îi atinse braţul. De data asta, Elnur nu-i transmitea nicio imagine terifiantă, ceea ce văzu Lotus se afla undeva, în colţul cel mai îndepărtat al creierului misionarului. Imaginea îl lămuri, dar îl şoca la culme.

— Vezi?… Trebuie să-l ţii mai mult în ceară. Hai, continuă, ce-ai rămas aşa?

Lotus apucă borcanul cu o aşa forţă, că acesta se crăpă şi ceara, încă fluidă, începu să curgă prin crăpătură, arzându-i degetele. Dar el nici n-o simţi.

— Hai, gata! izbucni omul. E destul de groasă lumânarea aia ca să ardă şi după ce termin treaba!…

Şi fără a-i da răgaz să se dezmeticească, omul se dădu înapoi câţiva paşi şi înalţă spada de lemn, scoţând-o din teacă.

— Stai! urlă Lotus, sărind într-o parte, deşi ştia că lemnul nu-l poate răni. Stai puţin, să înţeleg ceva! Te rog!…

Elnur încremeni cu sabia în mană. Insistenţa lui Lotus îl făcu curios.

— Ce vrei?… întrebă el, lăsând sabia în pământ.

— Ai omorât o femeie care făcea magie neagră ? Am văzut imaginea în mintea ta.

În vocea lui se citea disperare. Elnur îl privi încruntat.

— Da, răspunse el, cu dispreţ. Trebuia să-ţi cer ţie voie?

— Din cauza ei, a murit sora mea, se destăinui Lotus, oftând.

— Ei, atunci, înseamnă că ţi-am făcut un bine, fără să vreau, zise Elnur, ridicând din umeri.

— Nu, şopti el ca pentru sine, m-ai distrus. Aveam nevoie de ea în viată, de mărturia ei. Fără ea, răzbunarea mea nu mai are niciun sens…

— Asta ce mai vrea să fie? Renunţi la tot? Termini cu prostiile astea, cu sicrie şi cătuşe? zâmbi el, ironic.

— Nu. Din contră. Înseamnă că vei plăti pentru ce-ai făcut, curând…

— Hmm, nu prea cred, amice, zise el şi, cu un zâmbet feroce, ridică brusc sabia, rotind-o spre capul lui Lotus.

Acesta se aplecă şi, întinzându-se peste masă, reuşi să răstoarne o cutie albastră de bomboane nemţeşti, al cărei capac zbură cât colo. Conţinutul pulberos se împrăştie pe faţa şi pe hainele străinului.

Elnur scoase un icnet de surpriză. Lotus se pregăti să folosească stiletul.

— Ce faci?!

— Mă apăr, tu ce crezi? strigă Lotus.

— Ce-i asta? Cu ce-ai aruncat pe mine? ţipă omul ca scos din minţi, privindu-şi hainele.

— Pudră… răspunse tânărul, cu tristeţe în glas.

Elnur suspină, iar mâinile sale, încă albe de pudră, începură să tremure spasmodic.

*

Sub pulberea aceasta fină se ascunde toată urâţenia lumii, tot ce e considerat inestetic şi respingător, de la riduri de bătrâneţe şi pete de varicelă până la moartea însăşi.

—  De ce nu-mi răspunzi, sufletul meu? Eşti încă supărată pe mine?…

Dar ea nu-i vorbeşte, nici măcar nu-şi ridică privirea de pe cartea din poală.

—  E târziu, draga mea…

Îi atinge părul, dar capul îi alunecă pe umărul stâng. Fratele se înfioară. O ridică pe braţe şi o aşează pe pat; îi descheie rochia, îi freacă tâmplele – nimic. Şi totuşi, pielea ei e caldă, deci nu poate fi moartă.

Abia mai târziu descoperi urmele strangulării, sub stratul gros de pudră.

*

— Nici nu-ţi închipui ce-ai făcut! îl ameninţă omul.

— Nu meriţi să trăieşti, şopti Lotus cu hotărâre.

Elnur, care scăpase arma din mâini, îl lovi cu sete pe artist şi se aruncă asupra lui, dezarmându-l.

— Nu te împotrivi! Nu vreau să te chinui… murmură el. Îşi înfipsese mâna stângă în gâtul lui Lotus, sugrumându-l,  în timp ce cu dreapta pipăi covorul, căutând sabia. Trebuie să renunţi la răzbunare, nimeni n-a ieşit vreodată din Aeternum. Iar sora ta era o stricată, nu merită.

— Moartea. Moartea te învăluie, aşa cum o învăluia şi pe sora ta… şopti Lotus, gâfâind. Nu te împotrivi, n-ai cum,  adăugă susţinându-i privirea.

Simţind mânerul sabiei lângă piciorul drept, o trase spre el, apoi îşi încleştă mâna pe tăiş, în încercarea de a-l folosi ca pe un cuţit. Deşi era din lemn, era bine ascuţită şi tăia ca una adevărată. O picătură neagră de sânge căzu din palma omului pe fruntea lui Lotus, care-l privea îngrozit. Voia să-i scrie pe frunte cu tăişul sabiei cuvintele care-i eliberau sufletul…

— Nu face asta, Elnur, se rugă Lotus, zbătându-se să-i desfacă mâna de pe grumazul lui.

Cu gura deschisă, tânjind după aer, Lotus îşi înfipse o mână în părul asasinului său, forţându-l să-şi întoarcă capul spre masa de toaletă. Elnur scoase un geamăt şi cutiile de pe masă săriră ca împinse de suflul unei explozii, unele căzând pe jos, altele lovindu-se de oglindă.

Lotus se folosea de capacităţile telekinetice ale lui Elnur pentru a-şi atinge scopul. O parte din cutii căzură peste ei, pudra murdărind pelerina Regis-ului.

— O simţi? Totul e pudră, totul e moarte…

— Taci! Taci! murmură Elnur, la capătul puterilor.

Scoase un alt geamăt şi mâna cu care îl sugruma pe Lotus se aşeză pe propriul piept, strângând spasmodic cămaşa, de parcă ar fi vrut să oprească o durere atroce. Îşi întoarse capul şi ochii săi ce exprimau suferinţă fixară neputincioşi tavanul.

Marele Regis de Aeternum murea din cauza unui banal atac de panică.

— S-a terminat, prietene, spuse Lotus, înlăturând trupul aproape inert.

Se aşeză pe scaun, răsuflând din greu. Aprinse lumânarea şi o strecură între degetele crispate ale omului, ale căror unghii deveniseră vineţii.

— Ce faci?… întrebă omul, în agonie. Cine eşti? Ce eşti?…

— Sunt cel care-ţi va spulbera nemurirea, răspunse Lotus, cu simplitate.

Elnur mârâi neputincios, iar chipul i se făcu pământiu.

— Iată testul pe care trebuie să-l dai, Stavrinos, şopti el cu o bucurie răutăcioasă. Arată-mi cât eşti de tare, arată că poţi rezista Cutiei ce-ai deschis-o, că nu eşti doar un fraier care-a prins un Regis de picioare… Vezi să poţi; de nu, te iau cu mine în Iad! îl ameninţă cu un rânjet sinistru.

Lotus clătină din cap. Scoase din buzunar o batistă, o udă bine cu apa din carafă, apoi se aplecă asupra lui Elnur şi, desfăcându-i cămaşa la piept, îi aplică compresa pe inimă. Regis pufni uşor, dar zâmbetul abia se schiţă,

— Nu, nu se poate termina aşa! murmură cu disperare în glas. Nu, nu pot să mor acum, eu nu pot să mor!…

Încercă să înlăture lumânarea, dar degetele hipocratice nu-l mai ascultau.

— Nu, nu vreau în Iad, ajută-mă… ajută-mă… Eliberează-mi sufletul, fă-o, acum… Nu! Ce-ai făcut? Filonia, surioara, niciodată… eu, niciodată…

Ochii lui Lotus se umeziră.

— Ce să fac? Doamne! bolborosi el, pierzându-şi cumpătul. Nu ştiu ce să fac. Spune-mi ce vrei să fac şi fac, spune!

— Ai grijă de viitorul Regis, să nu ajungă ca mine… murmură Elnur, uşor ironic, privind amuzat către flacăra lumânării. Nu vrăjitoarea ţi-a ucis sora, Lotus. Şi apropo… cred că l-ai trecut…

Apoi, muşchii feţei se destinseră încetişor, iar ochii uitară să mai vadă.

— Îţi promit. Acum, odihneşte-te, Elnur Endocartes!

Lotus îi închise pleoapele.

— L-am trecut sau tu ai trecut… dincolo? Cred că ambele răspunsuri sunt valabile. Eh, Lotus dragule, ai făcut prostia vieţii tale… sau ţi-ai asigurat un loc în eternitate. Mai am motive sa trăiesc… Ce va fi, vom vedea.

Şi zicând acestea, deschise alt sertar, de unde scoase un flacon gol. Rămase la câţiva paşi de trupul de Regis, aşteptând. Nu era sigur, dar presimţea că ceva trebuie să se întâmple.

În câteva secunde, trupul lui Elnur căpătă un aspect bizar, ca şi cum şi-ar fi modificat starea de agregare; începu să se volatilizeze, pierzându-şi forma şi curând se preschimbă într-un fel de abur, ca un djinn, pe care Lotus îl captă cu grijă în flaconul său.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Cat said:

    Intens si dur, mi-a placut 🙂

  • Ralenne said:

    Geniala atmosfera! 😀

  • aurelia chircu (author) said:

    Multumesc frumos. 🙂

  • Răzbunarea măicuţelor sau Batman cu centură de castitate… « Blogul Vindecătorului said:

    […] vă pot spune că actriţa Ioana Sainiuc ne va citi lucrarea cunoscutei autoare Aurelia Chircu, Regis de Aeternum. După cum ştiţi mie îmi place extrem de mult modul în care recită domnişoara Ioana Sainiuc, […]

  • aurelia chircu (author) said:

    Multumesc. 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.