Renaşterea

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

,,Sit tibi terra levis.”

Probabil că afară ploua cu găleata, pentru că pământul devenise umed şi se lăsa mai greu peste pieptul meu. Nu respiram decât ca să simt mirosul ploii, plămânii mei nu aveau nevoie de aer, deşi, încă străduindu-mă, inspiram şi expiram cumva sacadat. Poate şi din cauza pământului ce îmi intra în gât şi în nas. Până când nu am mai respirat deloc.

*

Timpul trece atât de greu şi de rapid totodată, încât uit cât s-a scurs de atunci... Aproape că nici nu mai sunt conştient dacă am fost vreodată ceea ce îmi amintesc vag că aş fi fost, dar e acolo ceva în mine ce pulsează până şi la simplul cuvânt care îmi răsună în minte, un cuvânt pe care nu am cum să îl uit, pentru că îl rostesc prea des. Cu toate astea, cu fiecare zi ce trece mi se pare că degeaba îl rostesc, nu mai are nicio însemnătate pentru mine.

Dar nu renunţ şi îl îngân mai mereu… sau când îmi amintesc că trebuie să îmi spun mie ceva, involuntar o voce sună în minte şi spune:

Om, om, om… om… om… o-OO-oo-mîîîîîî… OOOO-oo-OOOm-îîîîîîî… oom…om…om.

*

Apoi ca şi cum în eternitatea mea trează aş reuşi cumva să adorm, văd totul clar, exact ca atunci, dar atât de exact, atât de clar, încât simt cum retrăiesc fiecare secundă a acţiunii. Şi o trăiesc cu atâta poftă, o trăiesc pentru că în acel vis încă ştiu cum se simte viaţa, deşi… chiar şi atunci eram mort. Sau…?

Incertitudine.

Dar văd! Atât de clar e fiecare pas pe care îl fac. Mă văd păşind afară din pământ.

*

Cu dificultate ies din marea grea de ţărână ce îmi striveşte trupul, dar fără să îl vatăme. Încerc cu unghiile să zgârm în masa grea până când o mână iese, apoi cealaltă. Triumfător mă împing şi îmi scot capul ca şi cum m-aş naşte pentru a doua oară. Dau afară din piept pământul înghiţit cu un sunet ce pare un ţipăt. Şi nu mă satur să repet, şi să repet până ce simt cum gâtul, şi aşa zgâriat, cedează sub forţa vibraţiilor ce îmi ies fără oprire parcă nu din gât, ci din întreaga mea fiinţă răscolită de un sentiment imposibil ce nu îmi dă pace.

Deschid ochii de parcă ar fi prima oară. Clipesc buimac, privind ca şi hămesit de foame culoarea fără de culoare. Negrul nopţii îmi răsare străpuns ici-colo de nişte cruci gri. Mă învârt cu capul, încercând să cuprind întregul orizont. Corpul îmi stă pe loc, capul având o incredibilă mobilitate pe care nu mă plictisesc să o tot folosesc.

Nu ştiu ce fac acolo; nu ştiu nici măcar ce reprezintă locul de unde tocmai m-am ridicat şi am început să merg, dar simt! Simt o ameţeală groaznică la nivelul capului, acum. Mă ţin de crucea mare din faţa mea, dar nu reuşesc să capăt un echilibru. Vâjâie totul în jurul meu. Sunetele nopţii, negrul străpuns de nişte irizaţii colorate, puncte colorate, toate amestecate în văzul meu. Nu ştiu ce fac, unde mă îndrept în starea asta. Nici chiar cine sau ce sunt nu pot să realizez. Totul e ca o ceaţă în mintea mea. Când întrezăresc ceva pe după vălul lăptos al amintirilor, când uit până şi ce e aceea o amintire. Alternez între o stare de conştienţă şi una de vis, până când cele două se amestecă, încât nu mai pot face distincţia între ele. Cât e de neobişnuit! Doar atât pot face, să contemplez ineditul stării ce mă încearcă secundă de secundă, mai ciudată, mai greu de înţeles cu cât timpul trece.

După câţiva paşi făcuţi cu grijă, simt cum tot trupul îmi cedează… fără să cedeze. Aş vrea să mă opresc, dar ceva mă ghidează prea puternic spre… spre… nu ştiu… spre ceva. De parcă trebuie să fac lucrul acela, indiferent care ar fi el.

Şi merg, şi durerea îmi străpunge trupul precum mii de ace reci, fără ca măcar să mă chircesc de durere. Instinctiv îmi ridic braţele şi observ că astfel îmi păstrez un oarecare echilibru. Ameţeala e aceeaşi, dar măcar ştiu că nu voi cădea. Nu am voie sub nicio formă să cad.

Continui să pun un picior în faţa celuilalt ca şi cum, dacă nu aş face asta, cel mai inimaginabil rău mi s-ar întâmpla. Doar gândul că aş putea să mă opresc îmi provoacă şi mai multă durere, aşa că mi-l alung cu uşurinţă din minte, de parcă nu ar fi fost acolo niciodată.

Dar mergând, nu înţeleg cum, simt deodată cum capul îmi explodează de la prea multă durere, iar o furie cu care nu mă mai întâlnisem niciodată până în acel moment, îmi electrizează trupul. Simţeam în acel moment o dorinţă atât de puternică de a face ceva rău… să devorez.

*

Durerea şi furia din trup păreau singurele care mă animau. Mă simţeam atât de mort, fără pic de vlagă. Ca printr-o minune, m-am prăbuşit la pământ, ca secerat.

*

De undeva de sus priveam la o scenă mai mult decât bizară. Un loc atât de familiar mie era inundat de un cerc de flăcări. Locul de unde mă ridicasem eu!

O femeie cu pielea mai neagră decât noaptea, având nişte ochi vizibil bulbucaţi bolborosea cuvinte încrucişate, fără sens. Scoase dintr-o ascunzătoare a veşmintelor sale o găină vie ce i se zbătea inutil în braţe ca şi cum ar fi ştiut că ceva rău o aşteaptă. Îi reteză gâtul cu un pumnal scurt dintr-o singură mişcare şi stropi cu sânge peste pământ.

Transpiraţia de pe faţa femeii strălucea diavolesc în lumina focului, de parcă pe chipul ei se aflau rubine de foc, nu broboane de sudoare.

Îşi dezgoli dinţii spre noapte, nişte dinţi care contrastau puternic cu tenul prea negru. Abia o puteai distinge de noapte, doar veşmintele largi şi colorate o puteau face vizibilă. Focul se stinse singur, tot cercul simultan. Atunci femeii îi pieri zâmbetul de pe chipul schimonosit de emoţii imposibil de înţeles. Acum privea cu nerăbdare spre pământul care începu să îi fugă de sub picioare.

Scăpă un râs cum nu mi-a fost dat niciodată să aud, un râs ce îmi înfioră toată fiinţa, un râs ce ar fi putut să trezească şi un mort din somnul său veşnic.

*

M-am ridicat de unde căzusem. Am realizat în acea clipă ce se întâmplase. Fusesem readus la viaţă de femeia nebună. Acel loc nu era nimic altceva decât mormântul meu. Fusesem o fiinţă vie, un bărbat, dar nu ştiam nimic legat de viaţa mea de dinainte de moarte. Ştiam doar că fusesem altceva înainte să mă trezesc, şi nu o creatură. Însă de ce mă trezise? Şi cum de văzusem totul de sus?

De ce nu îmi aminteam nimic? Să fi devenit o creatură non-umană? Atunci, cum de încă gândeam, de păşeam?

Mai aveam eu oare un suflet? Sau tocmai fiindcă nu îmi aminteam viaţa, mi se arăta că de fapt nu mai aveam un suflet?

Dumnezeule, şi de ce totul devenise o durere continuă? O durere pulsatorie ce mă înfuria, mă făcea să vreau să ucid? Ce se întâmpla cu mine?

*

În lungul şir de gânduri ce îmi fulgerau mintea, nici nu observasem că reîncepusem să merg legănat spre o ţintă pe care nu o cunoşteam. Păşeam ca ghidat de o forţă supranaturală spre ceva ce… mmm... mirosea atât de bine.

Am mers spre sursa mirosului, îmbătat de poftă, de o sete ce nu îmi usca doar gâtul, ci întregul trup.

Am simţit cum nu mai pot înainta, şi abia atunci am văzut că mi s-a smuls un picior în mersul meu poticnit. Între două pietre, piciorul drept îmi fusese prins, şi de la gleznă în jos acolo rămăsese. Am privit preţ de câteva secunde în întunericul aproape deplin, fără să îmi pese de durere. Cel puţin, durerea de mai devreme nu se mai continua până jos. Dacă se diminua astfel, cu atât mai bine.

Abia după mi-am dat seama că nu era bine deloc, şi că lipsa labei piciorului îmi îngreuna prea mult mersul. Furia crescu şi mai mult în mine. Abia aşteptam să ajung la destinaţie, să-mi îndeplinesc scopul. Da! De asta fusesem readus la viaţă. În sfârşit ceva ce se putea lega în mintea mea!

Scurtul moment de bucurie nu dură mult, pentru că imediat am înţeles cum urma să îmi potolesc dorinţa nebună de a devora. De copacul imens şi dezbrăcat de frunze din faţa mea era legată o fată tânără. Rochia ce probabil trebuia să fi fost albă stătea înfăşurată în jurul picioarelor fetei, care erau goale. Când văzu că de fapt nu un om se apropia de ea, scoase un ţipăt mult prea puternic din pieptul ei mic. Începu să se zbată, să urle. Legăturile strânse din jurul încheieturilor îi făcuseră să sângereze mâinile slabe şi aproape la fel de deschise la culoare precum rochia.

Mă apropiam de ţinta mea, încet, dar sigur, cu o emoţie ce îmi circula prin trup cum ar fi trebuit sângele să circule în trupul unei fiinţe vii, emoţie ce mă încălzea, mă bucura, într-un fel macabru.

— NUUUUUUUUUU!!! Piei! NU!!!

Pentru o secundă m-am oprit. Dar doar pentru o secundă. Foamea creştea cu fiecare pas pe care îl făceam. Atât de dulce se simţea aroma fetei în noapte, contrastând puternic cu mirosul pe care începusem să îl sesizez abia atunci în aer, un miros de pământ, de carne putredă, de mucegai, de moarte. Mirosul meu.

Foamea făcu să îmi explodeze de-a binelea capul atunci când mi-am apropiat gura de trupul fetei.

— AJUTOOOOOOOOOOOOOOR! NU!!!!

Dar amuţi când mi-am înfipt dinţii în carnea dulce a gâtului ei. Am smuls cu greu o mică bucată şi am încercat să mestec. Dinţii mi se plimbau nesiguri prin gură, amestecându-se cu carnea. Îmi căzuseră din locul lor iar acum nici că mai aveam cu ce să mestec. Sângele era singurul care mă putea ajuta să înghit, fiindcă nu aveam salivă în gură, aşa cum ar fi trebuit. Era incredibil de greu, fiecare înghiţitură era un chin, simţeam cum mă zgârie pe gât, cum îmi provoacă greaţă.

Însă nu mă puteam opri, trebuia, aşa puteam să opresc furia pe care o simţeam în minte, furia care mă anima… şi durerea. Doar aşa puteam să le potolesc.

Am privit fata tânără. Pieptul încă i se mişca de parcă ar fi respirat. Nu o ucisesem. Tocmai când am simţit un impuls puternic ce îmi spunea să îi zdrobesc capul, m-am oprit.

Ce făceam? Cum puteam să ucid fără milă? Cum? Când ea încă era în viaţă? Îi auzeam inima bătând uşor, îi simţeam pielea caldă la atingere, şi mai important ca orice, miroseam viaţa din ea. Nu puteam să i-o iau, deşi trebuia să o fac. Nu. Trebuia să mă lupt cu impulsul de a o ucide pe biata fiinţă.

Aşa am putut să mă opresc. Abia când am conştientizat că viaţa pe care urma să o iau nu m-ar fi înviat pe mine, decât pentru scurtul moment în care muşcam din ea, inutil, pentru că durerea pe care o simţeam ucigând-o era mult mai mare decât plăcerea strict animală.

Iar eu nu eram un animal, chiar dacă nici om nu se mai putea spune că eram.

Fata deschise ochii mari la mine, şi iar am simţit nevoia de a muşca din ea, de a-i simţi sângele cald cum îmi încălzeşte trupul în descompunere. Nu reuşi să ţipe, era paralizată de frică.

M-am apropiat de mâinile ei şi i-am muşcat legăturile strânse ce o ţintuiau de copac. Uimită, făcu nişte ochi mari la mine, vrând parcă să îmi mulţumească, nesigură, din priviri. Se ridică greu şi se târî. Când îşi reveni în simţiri, fugi cât de repede putu, fără să mai privească în urmă.

*

Rochia-i lungă, fluturându-i în noapte printre cruci, e singura imagine pe care o mai văd, de care mă mai bucur. Încă o văd alergând, precum o căprioară ce a reuşit să scape din colţii unui lup, fiinţă nevinovată zburdând şi plină de viaţă, cum şi trebuia să fie.

Când am realizat ce am făcut, furia m-a cuprins din nou, mai strâns, mai ademenitoare. În minte nu mai aveam decât un singur gând: să o caut din nou prin cimitir şi să o ucid.

Nu ştiu nici eu cum am putut să alung blestematul gând din minte, dar am făcut-o. Ultima parte umană din mine m-a condus cu greu spre mormântul de unde mă ridicasem de curând.

Ajuns acolo, am început să mă lupt cu pământul şi să îmi sap cu mâinile scheletice un nou mormânt sub care să zac pentru eternitate.

Ştiind că furia şi foamea mă vor trezi la un moment dat, şi pentru că ştiam că nu mă voi putea lupta cu ele la nesfârşit, mi-am pecetluit trupul unui singur loc prin unicul mod posibil.

Am început să îmi mănânc propriile picioare. Iar durerea se simţea atât de pronunţat, încât parcă gâtul meu ar fi căpătat o conştiinţă proprie şi ar fi început să tremure spasmodic, vrând să dea afară ceea ce înghiţea.

Nu reuşeam să mai mănânc din propriul leş… am încercat să îmi desprind capul de pe umeri, dar braţele refuzau să se folosească de atâta forţă împotriva propriului trup. Împotriva mea, lupta se dădea cu şi mai multă dificultate. Nu puteam să îmi curm zilele, nu puteam să mă imobilizez.

Am făcut groapa şi mai mare, apoi m-am aşezat în ea. Am încercat cu greu să mă îngrop de unul singur, dar nu mă puteam acoperi decât până la jumătate.

Simţind cum explodez, de furie, de durere, de inutilitatea propriei fiinţe, am reuşit să îmi smulg şi celălalt picior pe care nu putusem să îl mănânc. L-am afundat mai adânc în groapă, împingând cu ultimul strop de putere pe care îl mai simţeam în mâini.

Apoi, ca printr-o minune, propriul trup nu a mai opus rezistenţă. Cu grijă şi răbdător, am suportat durerea de a mesteca şi înghiţi. Chiar şi fără dinţi, cumva am reuşit să îmi sfărâm oasele mâinii cu oasele mandibulei. Mestecam în neştire, simţind fiecare strop de durere cum îmi face mintea să crape. Încă puţin… astfel mă amăgeam.

A durat întreaga noapte să îmi consum ambele braţe. Chiar înainte să se lumineze, am reuşit să mă bucur de culorile frumoase ale zilei care urmau să vină negreşit.

O furtună a început, iar cerul ce urma să se deschidă spre albastru, redeveni violet. Apa mă stropi, îmi calmă focul ce îmi devora întreg trupul. Fără mâini, fără picioare, doar un trunchi. Cumva, natura a ascultat un ultim gând al meu, acela de a nu fi văzut. Pământul umed se scurse parcă singur în groapă, acoperindu-mă pe de-a întregul.

*

Cine ştie cât a trecut de atunci… poate decenii, poate veacuri. Nu pot spune cu exactitate.

Să fi fost un vis totul? Poate. Însă singurul lucru de care pot fi cu adevărat sigur e că încă exist atâta timp cât îmi aud propriile gânduri.

Nu mă mai simt, nici nu ştiu dacă mai sunt ceva, vreun os, o fărâmă din omul pe care îl întregeam vreodată. Nu trebuie să gândesc aşa, altfel aş accepta că sunt un suflet prins sub pământ pentru o eternitate.

Nu, încă nu sunt descompus în totalitate. Când asta se va întâmpla, voi înceta să mai fiu.

Nu? Nu?

Aşa e?

Nu?!

*

Om… om…o-OO-m…oo..m..o…o… …

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • aurelia chircu said:

    Am infulecat povestirea ta cu aceeasi lacomie ca si personajul tau, doar ca mie nu mi/a fost rusine sa o termin. 😛 Ma bucur ca fata a scapat, dar nu cred ca avea sa mai ai mintile intregi. ;))))Foarte bun.

  • Cat said:

    omg… acuma am niste imagini ciudate in cap. Ce bine ca am citit-o ziua 🙂
    Foarte tare povestea, felicitari!

  • Ralenne (author) said:

    Fetelor, multumesc! Sunteti niste dragute!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.