Rosenau, sânge de dimineaţă

Articol publicat in:Proza | 06 martie 2013
Autor:

usa_sticla_spartaÎn atenţia cititorului: personajele, faptele sau ideile prezentate mai sus sunt pur ficţionale. Orice asemănare cu realitatea este cu totul accidentală şi nedorită. Cititorul este responsabil pentru propria sa interpretare a ficţiunii, identificare sau extrapolare a realităţii.

Motto: Viaţa e o sticlă de şampanie. Aruncă dopul şi savurează-i fiecare picătură.

 

Sângele se prelingea obscen peste cioburile vitrinei din faţa sa. Mătăsurile care îmbrăcau manechinele fuseseră pătate straniu, ca într-o dezvirginare totală. Simţi pericolul suflându-i în ceafă şi se întoarse. Trenul imens, alungând ceaţa groasă în juru-i, intra exagerat de repede în gară. Fluierul locomotivei suna strident, lovind aerul cu jeturi repetate de aburi sub presiune, care nu se mai opreau. Alarma, trageţi alarma, încercă el să spună. Lumina dimineţii pătrunse printre pleoapele întredeschise, trezindu-l. Ciripitul asurzitor al păsărilor din pădure începu să-i sensibilizeze auzul. Visul lăsă loc realităţii, substituind rând pe rând elementele ireale cu agresiuni palpabile, familiare.

Căută ceasul pe noptieră. Puţin peste cinci şi jumătate. Soarele de-abia răsărise. Renunţă la somn. Tocmai bine să facă două-trei ture de alergare până în piaţa centrală şi înapoi. O mână de apă peste ochi. Îşi trase treningul pe el, bascheţii în picioare şi ieşi.

Şi totuşi, alarma, fluierul puternic al locomotivei persista în fundal. Alarma se auzea clar acum, însoţită de alte câteva, mai puţin stridente. Alarmă de incintă, îşi spuse George, ceva mai liniştit acum. Un hoţ mărunt, un furt în faptul dimineţii. Nimic neobişnuit. Nu era un eveniment care, în mod normal, ar fi necesitat prezenţa lui în scenă. Mai ales acum, în concediu, primul după trei ani.

Începu să alerge în sus, pe Bălcescu, spre centru. Panta destul de abruptă îl făcea să gâfâie. Scurtă pasul, încercând să-şi recapete suflul. Prea multă muncă de birou. Trecuseră vremurile când alerga la orice incident din sector. Familie, copii, timpul care trecuse peste el. Gândurile alergau în acelaşi ritm cu tălpile. Şi pe măsură ce se apropia de centru, alarma se auzea mai tare. Era chiar în drumul lui.

Trecu de poteca neasfaltată dintre cele două corpuri ale şcolii şi se opri. De acolo venea sunetul strident. Se adunaseră câţiva localnici iar maşina poliţiei tocmai oprea. Vitrina spartă îi atrase privirea imediat. Se apropie de oameni.

– Bună dimineaţa. Ce-a fost aici? Întrebă George, cu privirea ţintă spre vitrină.

– Ziua bună să-ţi fie, îi răspunse localnicul. Ia, un motorist, de-aceia nebuni. O fi intrat cu roţile în geam ş-o făcut pagubă. Apoi o fugit mai  sus pe stradă, că l-am auzit. Toate alarmele de la maşini or început să ţîpe.

– Mulţumesc bade, îi spuse el moşului care tocmai îşi mutase toiagul în faţă să-i fie mai uşor la aşteptat.

Făcu doi paşi spre vitrina, încercând să se apropie de ofiţerii care îşi începuseră deja ancheta. Se opri brusc, forţat de balega evident mirositoare ivită în calea lui. O ocoli, remarcând că doar pe-acolo ar fi trebuit să treacă un motociclist ca să spargă geamul vitrinei. Doar că nu vedea decât balegă şi nici o urmă de roţi.

Unul din ofiţeri începu să îndepărteze curioşii. Celălalt se întorcea de la maşină cu trusa de criminalist, vorbind la telefonul mobil. Alarma se opri. Poliţistul îşi puse telefonul în buzunar. Ajuns la vitrină, începu să o examineze atent. Extrase un spray din trusă şi începu să împrăştie câte puţin peste cioburile căzute pe jos şi cele care încă se mai ţineau în vitrină.

George renunţase deja la alergare. Se apropie mai mult de scena incidentului.

– Bună dimineaţa, colega, începu George vrând să fie cât mai discret.

– Să trăiţi, salută unul din ei. În timp îşi formase un talent extraordinar să recunoască gradele superioare. Iar George era clar unul şi încă venit în concediu de la Bucureşti. Toate semnele erau acolo. Felul cum privea, mâna ţinută la spate, mersul.

George începuse instinctiv să examineze scena, fără să mai pună întrebările care-i stăteau pe limbă. Văzuse sângele pe cioburi. Visul de mai devreme îi reveni în minte. Ceva stofe, haine second-hand, dar nici-un manechin. Râse scurt, amintindu-şi de trenul uriaş. O spargere obişnuită, probabil făptaşul se rănise în cioburi. Fără alte urmări, îşi spuse, salutând cu mâna şi îndreptându-se spre centrul oraşului.

Era un caz de rutină, echipa locală era absolut suficientă pentru a rezolva cazul. Senzaţia de alertă, provocată de zgomotul înfiorător de mai devreme începea să se disipeze. Îi trebuia o cafea. Se uită la ceas. Şase şi cinci. Un zgomot ca de tractor se apropia rapid. Se uită instinctiv în sus, după elicoptere. Nimic. Întoarse capul şi văzu cea mai neobişnuita privelişte pentru acea oră. Pe strada Izvorului apăruse din curbă un motociclist îmbrăcat în negru, cu capul acoperit, călare pe o chestie zgomotoasă care părea la fel de lată ca un Tico. Eşapamentul era atât de zgomotos că declanşa toate alarmele autoturismelor din apropiere. Concertul începu să se liniştească, în piuituri şi fluierături de alarme, după ce elicopterul fără elice trecuse în viteză spre centru.

George ridică din umeri. Putea să fie acelaşi motor de care amintise moşul. Nu-l mai interesa. Era clar că nu motociclistul intrase în vitrină. Era o problemă de timp, până se analiza sângele. Acum avea nevoie de cafea. Porni înapoi spre vilă, pe drumul mai uşor. Mergea cu capul aplecat, privind pământul. Şi atunci văzu picăturile de sânge înşirate pe asfalt. Se luă după ele, în sus pe Teiului. Erau picături mari, încă roşii, nu apucaseră să se usuce. Cineva se tăiase rău în cioburi.

Cam cinci-şase sute de metri mersese după urma de sânge. Până acolo, în intersecţie, unde dispărea brusc. Pe asfalt nu se mai vedea nimic altceva. Nu erau urme de frânare. Nu aveau cum să se imprime urme de pantofi, iar analiza microscopică ar fi fost o nebunie. Se uită în jur, prin curţi. Nimeni. Doar departe spre deal, cobora cineva. Era prea devreme. Soarele începea să urce pe cer şi căldura venea încet-încet.

***

Stătea pe bancă, la umbră, sorbind încet din cafea. A câta, nu mai ştia. Era amară şi slabă. Un ceai de cafea ar fi zis. Patronul pensiunii îşi făcea de lucru prin grădină. Slab şi înalt, se apleca din când în când, culegând şi aranjând. Telefonul îl trezi din visare. Soţia, pesemne se trezise. Îi respinse apelul. Întrebările fără răspuns nu-i dădeau pace.

Se îndreptă spre bucătărie, cu cana în mână.

– Mai vreţi cafea? îl întrebă patroana, serviabilă.

– Nu, mulţumesc. Am băut deja prea multă. Dar o întrebare tot mai am.

– Da’ spuneţi, vă rog. Patroana se arăta vag interesată. Bărbatul între două vârste cu început modest de chelie şi fără burtă, avea un aer misterios.

– Am văzut un motociclist pe stradă azi dimineaţă…

– Da’ sunt mulţi dară, bătui-ar, că fac un zgomot. Mai trec şi pe-aici uneori, deşi suntem la margine. Dar ce treabă aveţi cu ei? zise femeia.

– Mă întreb unde se-adună, că pe-aici în Râşnov sunt doar în trecere pare-mi-se…

– Păi, domnu’ George, aici n-au ce face, că vor să-şi arate, pardon, sculele doar. Se duc mai ales în Poiană, ştiţi dumneavoastră, unde-s fetele. S-or mai opri şi la Cetate în parcare, dar mai ales în Poiană.

Se uita la ceas. Se apropia de 10.

– Or fi şi la ora asta? întrebă el insistent.

– Păi unde să dispară. Dacă nu se plimbă pe-aici, apoi acolo-s. Ieri am auzit c-or făcut un accident pe drum spre Cetate.

– Mulţumesc pentru cafea, spuse el, lăsând ceaşca şi punând zece lei pe masă.

– No, să vă fie de bine.

Tot avea nevoie de suveniruri pentru acasă. Acolo în parcarea din valea cetăţii, avea să găsească destule. Porni maşina şi la drum.

***

Parcase. Nici-un loc cu umbră, iar soarele dogorea de dimineaţă. Incredibil cum se putea încinge asfaltul. Mai adia o briză de sub poala pădurii, făcând aerul respirabil. Se întreba cum puteau să reziste oamenii la adăpostul tarabelor subţirele de lemn.

Erau câteva motoare în parcare. Chiar şi un Harley. Drăguţe, colorate. Nici pe departe de calibrul celei văzute de dimineaţă. Doar Harley-ul se apropia cât de cât de cea care o văzuse de dimineaţa. Dar îi lipseau apărătorile de genunchi şi genţile laterale. Dar mai ales, nu era neagră.

Se apropie de motor. Spera că proprietarul să iasă din mulţime şi să intre în vorbă. Presupunerea se adeveri mai repede decât se aşteptase.

– E a ta, întrebă George, arătând expert cu degetul, vorbind cu blondul obrăznicuţ care se apropia.

Îmbrăcat în piele neagră cu cotiere roşii, cu casca balansată agresiv în mâna stângă, băiatul ştia să facă impresie. La gagici ar fi mers. Pletele un pic lungi îi dădeau un aer de înger căzut.

– Mda. Este. O vrei? Întrebă el provocator.

– Nuuuh, râse George zgomotos. Eu doar le admir. Am vrut odată, dar m-au lăsat genunchii acum. Too late. Arată bine motorul tău. Ai băgat mult în el?

George spera să-i dezgheţe limba „neamţului”.

– Mersi, spuse blondul relaxându-se.

Îşi puse casca pe şa.

– Am băgat o groază. Luna trecută am scos-o de la vopsit. Un accident idiot.

– Cum aşa? se prefăcu George interesat.

– Un tâmpit de taximetrist a făcut stânga de pe prima bandă, la Universitate.

– Chiar că tâmpit. Ai văzut motorul acela mare? N-am apucat să văd ce e. A trecut pe lângă mine prea repede.

– Da, da. E Pony, clar. Şi-a tras un Kawasaki 1700, gen tunat. I-a proptit o evacuare de manelist şi trezeşte lumea prin sate. E căzut în devlă. La propriu, că nu îi place casca. Îl vezi prin Poiană. Urât cu spume, crede că scuterul lui pe steroizi agaţă ceva.

– Pe bune? Ia spune, de unde-mi iau şi eu un Harley? întrebă George.

Blondul se uită ca la o colecţie de proşti într-unul singur.

– Zici ca eşti din Bucureşti? Că maşina aşa arată, îndreptă el mâna spre Passat-ul criminalistului. Păi Tăriceanu a făcut magazin din 2008 încă. E adevărat, mai bine te duci la nemţi să-ţi iei, zise blondul satisfăcut de glumă.

– Chiar aşa, îl aprobă George. Baftă, îi spuse întinzând mâna pentru salut.

Blondul i-o strânse cu putere şi se îndreptă spre amicii lui, la bere.

***

Se întorsese de ceva timp din Poiană. Nu mai  era aceeaşi atmosferă că în anii lui de studenţie. Pony era şi el pe-acolo. Sau mai bine zis motorul lui imens, printre alte cinci. Nu era cazul să-l deranjeze, aveau să se ocupe colegii din Râşnov sau Braşov de el. Dacă într-adevăr avea ceva de mărturisit.

Începu să i se facă foame. Băuse o bere de sete, în centru la „Cetate”. Frumoasă clădire avea Primăria. Bine că scăpaseră de scandalul cu italianul. Ceasul îi arăta un sfert până la douăsprezece. Avea timp de o plimbare la pas până la Casa Râşnoveană. Loc bun acolo, se simţea ca în familie, între colegi. Un ciolan cu fasole, o bere rece. Lăsă zece lei pe masă şi se ridică.

Tocmai atunci, din gangul Casei de Cultură ieşi o adunare pestriţă de burtoşi şi semi-burtoşi, conduşi de o blondă în costum de camuflaj. Corporatişti în team-building, îşi spuse el. Cu etichete şi lănţucuri de gât. Să nu se rătăcească de „mămicile” lor. Îi ocoli şi trecu mai departe.

Drumul îl purta de la sine. Trecu pe lângă vitrina spartă de dimineaţa, unde se vedeau doar benzile galbene de interdicţie şi un gardian proptit  acolo în mijlocul asfaltului. Strada Teiului îl duse mai departe, spre Casa Râşnoveană. Intră pe Gheorghe Lazăr din reflex, de parcă ar fi mers la Waldberg, dar continuă mai sus spre pădure.

O vacă venea încet spre el, mânată cu grijă de un bătrân uscăţiv, cu capul acoperit de o pălărie neagră, roasă pe boruri. Clopoţelul de la gâtul vacii suna când şi când, mai melodios decât multe altele.

– Bună ziua, bade, spuse George, după bunul obicei de la munte.

– Ziua bună, zise moşul.

Vaca ieşi din iarba de pe stânga drumului şi se îndreptă spre dreapta. Pe coapsa dreaptă i se vedea un plasture imens.

– Da ce-ţi păţi vaca, bade?

– Apoi, bolunda aista s-o speriat de un motor care venea ca fuljerul şi răcnea ca helicopterul. No’ şi de sperietură o intrat într-o vitrină colo-şa. De-am fost la doctor cu ie şi-om gătat tăţi banii de pe lapte.

George ezită. Nu mult. Moşul nu avea nici-o vină. Poate motoristul, Pony. Dar de el, avea să se ocupe în altă zi. Acum îi era foame. Se gândea la ciolanul afumat, cu poale-n brâu şi bere rece, care-l aşteptau, numai gata de pus pe masă.

– Atunci sănătate şi viaţa lungă, bade.

– Sănătate să dea Domnu’, binecuvântă moşul, cătându-şi de drum.

 

Povestire distinsă cu premiul pentru cea mai originală idee, în cadrul Mystery & Triller Festival 2012, Râşnov

 



 

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.