Sânge, lacrimi şi aur… (1)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

„Frumuseţea… e un dar atât de mare,
că poate ţine loc de toate celelalte şi, când o ai,
nu văd să mai existe ceva care poate să te necăjească.”
Charles Perrault

Să fugă!

Asta era singura lui grijă. Să fugă cât mai repede, să ajungă cât mai departe. Copacii învăluiţi în ceaţă păreau că se mişcă în viteză pe lângă el, simple umbre contorsionate, din ce în ce mai dese… atât de dese, încât de câteva ori era cât pe ce să se lovească de ele. Apăreau de nicăieri, biciundu-i faţa cu braţele lor cu degete răşchirate.

Să fugă!

Se opri brusc, alunecând atât de tare pe pământul umed, încât fu gata să cadă.

― Haide! reuşi să îndruge printre gâfâituri. Hai mai repede! Silueta din spatele lui se contura vag prin vălul cenuşiu, apropiindu-se rapid.

― Nu… nu mai pot!

― Trebuie! mai-mai că ţipă cel aflat înainte şi îşi strecură braţul pe sub cel al siluetei, care era acum îngenuncheată pe solul reavăn, plin cu ace de pin.

Tremurând din cauza efortului, o ridică şi îşi reluă alergarea. Deja auzea zgomote, voci nedesluşite, venind din spatele lor. Disperarea şi teama îi lichefiau măruntaiele, făcându-l să suspine. Nu! Nu acum!

― Ce să fac?! şopti horcăit. PE UNDE S-O IAU?!! Se aştepta la un răpuns, dar acesta nu veni. Nu erau decât sunetele nefiresc de ascuţite ale pădurii şi cele ale glasurilor care se apropiau.

― AJUTĂ-MĂ, FIR-AI AL DRACULUI SĂ FII!

Se împiedică şi aproape căzu, iar primul lui gând fu să-şi ducă mâna la piept. Când simţi atingerea rece a aurului se mai linişti. Avea să reuşească… Întotdeauna reuşea!

Unu

Călătorea întotdeauna singur. Aceasta era regula. Simplă, eficientă şi uşor de respectat. Aşa se descurcase până în acel moment şi tot aşa avea să rămână în continuare.

Se uită pe fereastra maşinii care zbura pe drumul acum pustiu, făcând trunchiurile cenuşi ale copacilor să se unească într-o masă uniformă, pătată cu nuanţe de verde şi auriu, asemenea unui zid de metal ruginit. Din când în când, sunetul silenţios al motorului era acoperit de bubuitul tunetelor, ce mai mult ca sigur anunţau furtuna. Zâmbi. Întotdeauna îi plăcuse ploaia. Acela era de fapt unul dintre motivele pentru care alese River’s Fall. De obicei nu se documenta prea mult înainte să plece spre un loc nou. Îi placea să descopere, să fie mereu surprins de ceea ce îi dăruia viaţa. Astfel, cunoştea destul de puţine lucruri despre acel orăşel, plasat în sudul statului Idaho, aproape de graniţa cu Utah, la poalele munţilor. River’s Fall era mai mult un sat cu pretenţii de oraş. La cei sub o mie de locuitori ai săi, nu avea prea multe de oferit. Era înconjurat din toate părţile de păduri falnice de stejar, brad şi pin şi nu existau decât doua drumuri de acces, unul fiind cel pe care călătorea el, iar celălalt întinzându-se spre nord-vest şi trecând prin câteva aşezări mai mici, destul de îndepăratate, ajungând în cele din urmă la Boise. Singura industrie de care putea fi vorba era cea a lemnului, de altfel principala sursă de venit a aşezării. Nu existau locuri cu importanţă istorică, oraşul fiind relativ nou, înfiinţat după 1900 de o familie venită din nord, de peste graniţă, care îşi găsise acolo liniştea.

Pe site-ul oficial al oraşului era prezentată fiecare clădire în parte (sau pe-aproape), dar asta făcea ca locşorul acela să pară şi mai neînsemnat, deloc atrăgător. Existau vreo două baruri şi un restaurant (care, fie vorba, părea mai mult o bodegă), o fabrică de prelucrarea a lemnului („Simon Bros &…” şi încă ceva), evident, o şcoala şi un liceu şi două moteluri, dintre care unul părea (din pozele de pe site) gata să se prăbuşească din moment în moment. Din fericire, el nu avea să stea la un hotel. Ar fi fost mult prea bătător la ochi, aşa încât aranjase să stea la o casă de la marginea oraşului, a cărei proprietară, o bătrânică ce părea foarte de treabă (şi naivă) îi ceruse doar 200 de dolari pe lună. Era mai mult decât perfect. Oricum, dacă lucrurile aveau să meargă după cum plănuise el ― şi nu era niciun motiv să nu fie aşa ― oraşul avea să se dovedească reşedinţa ideală pentru nevoile lui.

― Ne apropiem, îl anunţă şoferul taxiului.

Zâmbi, atingându-şi inconştient medalionul strălucitor de la gât, pe când fulgerul spinteca luminos cerul, iar ploaia lovea capota de tablă cu un bang ca de tobe.

Doi

Vântul bătea afară în rafale, iar stropii uriaşi de apă se loveau violent de geamul care zăngănea ca şi când ar fi fost gata să se spargă. Se uită în jur. Era mai puţin decât se aşteptase, dar, oricum, pentru banii pe care îi plătea, era acceptabil. Îşi lăsă geamantanele să cadă pe podea şi se prăbuşi pe patul care scoase un scârţâit de protest.

Fulgerul lumină camera pentru câteva secunde, iar apoi tunetul răsună. Nu aprinsese becul. Era obosit după călătorie şi tot ce voia era să doarmă. Totuşi, în acelaşi timp se simţea şi foarte binedispus. Deşi venise doar ca o minoră alinare după drumul de aproape trei zile, expresia femeii care îl întâmpinase sub o umbrelă când coborâse din maşină fusese foarte satisfăcătoare. Şocul acela şi licărul aproape sălbatic din ochii şterşi, distruşi de prezbitism.

― Salutare! rostise rânjind.

Femeia reuşise doar să încline din cap, apoi îşi revenise puţin şi îl invitase înăuntru „înainte să se ude”, lucru total inutil. Era deja ud până la piele şi tremura uşor.

Acum, că se gândea la asta, senzaţia de frig reveni. Se ridică de pe pat şi începu să-şi dea jos hainele una câte una. Hanoracul cenuşiu, apoi ghetele Dr. Martens şi şosetele, apoi tricoul şi în final blugii, din care apa picura din belşug pe podeua lustruită de stejar.

― Scuză-mă, am uitat să te întreb – vrei să mânânci ce…, întrebă vocea răguşită a unei bătrâne, intrând pe uşa care, ca mai toate lucrurile din acea casă, scârţâi. Rămăsese împietrită privind la tânărul aproape gol din faţa ei. Acesta nici măcar nu încercă să-şi ascundă zâmbetul.

Femeia scutură imperceptibil din cap şi îşi reluă bâlbâit propoziţia:

― …Ceva? M-am gândit că… după un aşa drum lung ţi-ar putea fi… foame.

Tânărul îi zâmbi şi mai larg şi aprobă.

― Da, mulţumesc!

Bătrâna se mai uită puţin la el, apoi ieşi, bâiguind un „Atunci, poţi veni jos când doreşti”.

Băiatul continuă să rânjească, rămânând pentru câteva clipe cu privirea fixată la uşa pe care crăpăturile se vedeau asemenea unor vene întunecate. Apoi ochii i se fixară pe trupul suplu, bine făcut, ce se reflecta în oglinda mai înaltă decât el pe care încă de la prima convorbire cu bătrâna ― oare cum se numea? ― ceruse să o aibă în cameră. În lumina slabă chipul părea palid, fără vreo urmă de imperfecţiuni. Fruntea înaltă era încadrată de părul de un negru intens, presărat din loc în loc cu şuviţe mai deschise, aproape aurii, din care se scurgea apa. Fulgerul lovi din nou, iar ochii, de un albastru-electric, luciră pentru câteva clipe ca două bucăţele de metal incandescent.

Frumuseţea… gândi atunci, ca de fiecare dată când se privea. Frumuseţea este cel mai puternic lucru din lume… Iar în gândurile lui nu era vreo urmă de narcisism. Nici nu trebuia să fie. El nu făcea decât să repete lucruri pe care i le spuseseră alţii sau să tragă concluzii după felul în care oamenii îl priveau sau, mai bine zis, după cum se holbau la el. Chiar şi pe stradă. Mereu aceleaşi priviri. Pline de surprindere la început, în cazul unora, apoi acea dorinţă inconfundabilă, chiar… supranaturală. Toţi erau la fel în faţa lui: neajutoraţi, supuşi.

Un alt fulger. Iar de această dată un al treilea ochi străluci în camera cufundată în semiîntuneric. Îl privi fascinat, la fel cum făcea întotdeauna. Şi, spre deosebire de ochii lui, celălalt, ce ieşea atât de frumos în relief pe micuţul medalion-monedă de la gântul său, continuă parcă să lumineze şi după ce biciul fulgerului dispăru. Nici nu realiză că îşi ţinea respiraţia. Atât de frumos! Ochiul părea că îi urmăreşte privirea din oglindă, încadrat în triunghiul lucitor, sculptat alături de el pe moneda veche de aur. Şi atât de puternic! Da… Frumuseţea era puterea sa, iar cu ea de partea lui nimic nu avea să-i stea în cale!

Trei

― Sper să-ţi placă, Anders, mormăi bătrâna, punându-i farfuria în faţă. După ce a murit soţul meu am devenit cam… vegetariană. Nu am mai gătit nimic care să conţină carne de multă vreme şi s-ar putea să-mi fi pierdut îndemânarea.

― Andrew, comentă băiatul, adresându-i un zâmbet. Şi sunt sigur că o să-mi placă.

Femeia rămase câteva clipe uitându-se drept în ochii lui, apoi îşi plecă privirea.

― Îmi pare rău. De la un timp am o problemă cu reţinutul numelor… Bătrâneţea… E probabil cea mai urâta chestie inventată vreodată, vorbi ea şi râse uşor, dar fără veselie.

― Nu vă contrazic, replică tânărul, gustând din tocana pe cae femeia o pregătise.

― Orice ai face, să te bucuri de tinereţe cât o ai! Ştii… noi, aştia mai în vârstă, insistăm mereu că trebuie să faci o grămadă de lucruri cât eşti tânăr… ne trimitem copiii la o grămadă de şcoli, îi batem la cap să înveţe şi o grămadă de alte lucruri… şi abia mai târziu ne dăm seama că îi facem să-şi piardă cea mai frumoasă parte a vieţii…

Bătrâna tăcu, îşi umplu farfuria pe jumătate şi se aşeză la masă.

― Dacă aţi fi iarăşi tânără, doamnă… ăă… se pare că nu numai dumneavoastră aveţi o problemă cu reţinutul numelor, râse băiatul, urmărind însă atent gesturile mecanice ale femeii. Era stânjenită… dar nu de el, îşi dădu cu uşurinţă seama.

― Winson… Loraine Winson… dar dacă te prind vreodată că îmi mai spui „doamnă” va trebui să-ţi găseşti alt loc în care să stai, rosti ea glumeaţă.

― Bine… Loraine. Dacă ai putea fi iarăşi tânără… ai schimba ceva din viaţa ta?

Lingura femeii rămase suspendată în aer, la jumătatea drumului dintre farfurie şi gură. Nu răspunse imediat, iar când o făcu, glasul îi suna tremurat:

― Am avut o viaţă bună…

Andrew o examină atent. Faţa puţin lunguiaţă, încadrată de o perdea de păr arginiu, se termina cu nişte maxilare delicate, iar nasul, plin de pete, era perfect poziţionat pe faţa pe care, în ciuda vârstei, se puteau încă observa unele trăsături fine. A fost frumoasă cândva, gândi, chiar când ea îşi ridică privirea, descoperindu-şi ochii albaştri, şterşi de ani. Din nou ea fu cea care se feri.

― Loraine… tu crezi că tinereţea înseamnă fericire… dar e un cuţit cu două tăişuri.

― Mi-e teamă că nu înţeleg foarte bine ce însemnă asta, Andrew.

― Spune-mi, Loraine, crezi că un om tânăr, dar… deformat… sau desfigurat în vreun fel anume… ar putea un astfel de om să fie fericit?

Urmă o pauză de aproape un minut.

― Nu… nu ştiu…

― Crede-mă… răspunsul e nu.

― Poate că aşa e, mormăi cumva tristă femeia, iar apoi oftă, continuând: Dar de unde ai putea ştii asta, când eşti… Se opri.

Atât de frumos, completă tânărul în gând, zâmbind uşor. Era la fel ca şi cu toţi celalţi. Atât de previzibilă.

― …Când nu ai asemenea probleme? se corectă ea.

― Scuză-mă! Ai dreptate, răspunse uşor amuzat. Nu ştiu. Doar… intuiesc.

― Nu te scuza, Andrew. Poate că… poate că ai dreptate. Poate că alături de tinereţe trebuie să mai fie şi altceva…

― Frumuseţe, şopti băiatul, însă fără să fi fost atent la cea din faţa lui. Era mai mult ceva pentru sine.

― Da…, acceptă bătrâna. Frumuseţe…

Şi atunci se întâmplă…

Patru

Prima oară crezu că i se pare, dar apoi mirarea se transformă în groază. Nu! NU! Dar se întâmpla. Braţul său… era aproape inobservabil, dar vedea cum carnea parcă se topea uşor, muşchii dezumflându-se asemena unui balon înţepat cu un ac, lăsând mâneca tricoului până atunci gata să plesnească, să fluture într-o adiere inexistentă.

Lingura îi căzu din mâna pe când se ridica fulgerător de la masă. Nu îl văzuse… Nu încă.

― S-a întâmplat ceva? întrebă alarmată femeia. Nu îi dădu atenţie şi o luă la fugă spre scări. Urcă rapid, ţinându-şi mâna slăbită la piept. Năvăli în camera lui şi închise uşa, având grijă să rotească micuţa cheie în broască. Se duse imediat în faţa oglinzii, încadrată în rama ei veche, prăfuită şi îşi privi braţul. Dar nu văzu nimic neobişnuit. Probabil i se păruse… Ba nu! Era imposibil. Dar asta înseamnă că…

Auzi un tropăit pe scări şi în câteva secunde cineva ciocănea la uşă.

― Băiete… Andrew, eşti bine? Ce s-a întâmplat?

Aruncă încă o privire la reflexia ce-l fixa tulburată din oglindă şi înghiţi în sec, după care se duse şi deschise uşa.

Femeia se foia, plină de îngrijorare.

― Îmi pare rău, murmură tânărul. Cred că sunt mult ma obosit din pricina drumului decât credeam… Am ameţit şi…

― Oh… bine. Înţeleg… Vrei să-ţi aduc ceva?

― Nu, mulţumesc.

― Am nişte pastile pentru migrene. Cred că merg şi pentru…

― Nu. Nu prea obişnuiesc să iau pastile…

― Sau dacă nu, nişte sirop de arţar. Da, un ceai fierbinte cu sirop de arţar…

― Nu vreau, mersi!

Brusc avu o senzaţie ciudată, de arsură în piept. Trebuia să scape de baba aia cât mai repede!

― Eşti sigur că nu vrei…

Vreau doar SĂ TE CARI NAIBII! gândi, dar se înfrână s-o spună tare.

― Cred că-mi trebuie doar nişte somn, zise în schimb.

― Da… da, un somn bun le vindecă pe toate.

― Da… Mulţumesc pentru masă, mai spuse, după care dădu să închisă uşa, dar se opri.

― Loraine, ce zi e azi?

Femeia se încruntă, dar îi dădu răspunsul.

― Marţi.

― Nu. Ce dată?

― A… păi… cred că 24. Da, 24 iulie.

Se încruntă şi mai tare. Pentru o clipă… doar pentru o clipă i se păru că în ochii băiatului se citi teama. Dar apoi totul dispăruse de acolo. Erau iar goi, ca până atunci. Goi, dar atât de… Scutură din cap.

― Altceva?

― Nu… mulţumesc mult, murmură el, întorcându-se şi închizând uşa.

Cinci

Aşteptă până lipăitul paşilor pieri şi apoi izbucni:

― CE CREZI CĂ FACI?!! Chipul schimonosit de furie îl privea din oglindă

― Avem o înţelegere! Nu a trecut un an încă, nenorocitule! Mai ai de aşteptat!

Un tremur aproape imperceptibil al oglinzii.

― Aha, acum mă auzi, hă?

Luciul păru că-şi pierde ultimele urme de strălucire, iar în cameră semiobscuritatea nu mai era doar atât… părea să se îngroaşe şi să se strângă în jurul băiatului, asemenea unor tentacule. În curând, tot ceea ce se mai vedea din reflexie era o simplă umbră.

― Era să fiu descoperit din cauza ta! Şi ce s-ar fi întâmplat atunci?! Hă?! Ia zi! Ar fi trebuit s-o omor!

Sunetul unui chicot, care păru să vină de peste tot din jurul lui, rupse tăcerea ce urmă.

― Exact! sosi şi răspunsul siluetei din oglindă. În ciuda nervilor săi întinşi la maximum cel numit Andrew Gerald rămase uimit, uitându-se la mişcarea, aproape în reluare, a buzelor din oglindă. Îşi înfrână impulsul de a-şi atinge propriile buze. Ştia că nu ele se mişcaseră. Apoi mânia reveni, mai puternică decât înainte.

― Ce-ai spus?!

― Vreau să ucizi… pentru mine… şi pentru tine.

― Dar… dar mai e până atunci. Mai e până pe 31 octombrie…

Un râset gros izbucni, făcându-i până şi gândurile să se cutremure.

― Nu mai pot aştepta până atunci… şi nici tu.

Un rânjet răutăcios se schiţă încet pe faţa băiatului.

― Ba vei aştepta… Nu ai de ales!

De data aceasta râsetul era plin de o bucurie răutăcioasă. Tânărul putea simţi dorinţa din acea voce. Dorinţa de a controla, de a face rău.

― Eu? Eu nu am de ales? Silueta întunecată din oglindă începu să se micşoreze, deformându-se uşor-uşor, cocoşându-se şi strâmbându-se în unghiuri nefireşti… iar Andrew Gerald îşi dădu seama cu groază că acelaşi lucru se întâmpla şi cu trupul lui. Se frângea. Putea auzi trosnetul oaselor şi sunetul pielii întinse până la refuz, gata să se sfâşie.

― Nu! TE ROG, OPREŞTE-TE! Glasul îi era acum chinuit, deformat de un accent străin. Un accent pe care nu ar fi vrut să-l mai audă vreodată. Nu!

― ÎNCETEAZĂ!

― Uită-te la tine, îl zeflemisi vocea din oglindă. Uite ce eşti fără mine!

― Nu! Nu, te rog…!

Vorbele nu mai erau imperioase şi pline  de furie, ci rugătoare.

― Te implor… Simţi cum unghiile îi străpung pielea şi cum cocoaşa din spate devenea o povară mult prea mare pentru picioarele răsucite, diforme.

Iar fiinţa din oglindă râdea nestăpânit, vădit amuzată.

― E timpul să-ţi aminteşti… Să-ţi aminteşti ce erai înainte de mine! veniră ca plesnitura unui bici ultimele cuvinte alte creaturii monstruoase, după care totul se pierdu în negură.

Şase

Biserica se înălţa impunătoare, zidurile sale din piatră arămie dominând valea împădurită. Fusese cândva un fort impunător… de fapt, construcţia rămăsese la fel de impunătoare până în acea zi, atât doar că nimeni nu-i mai spunea „fort”. Acum era doar biserica din Thorrenc, un maiestuos edificiu ridicându-se în apropierea şerpuitoarelor maluri ale Ronului.

Împotriva ei, vântul sufla rece, încărcat de atingerea de gheaţă a ierni. Viscolea de câteva zile şi nu părea că avea să se oprească prea curând. Unicul drum de acces era blocat de troienele ce creşteau de la o oră la alta, astfel că satul, ce număra mai puţin de o sută de locuitori, era complet izolat.

Tot ce puteau spera cei ascunşi în spatele uşilor închise era ca proviziile, atât de sărace în acei ani de război şi foamete, să nu se termine brusc. Gurile rele spuneau că o victorie decisivă a prusacilor era inevitabilă, iar după înfrângerea de la Metz[1], astfel de lucruri păreau din ce în ce mai greu de negat. În ultima vreme situaţia se înrăutăţise din toate punctele de vedere.

― Nu numai că armatele noastre nu pot rezista în faţa forţelor din afară, ziceau unii la gura focului, dar nici în propria ogradă împăratul nu putea menţine ordinea. Alţii însă spuneau că oricum „afurisiţii de prusaci” nu vor fi interesaţi de cătunul lor, pe lângă care, dacă vor câştiga, vor trece fără a se osteni să privească. Însă, în mijlocul iernii aspre, toată lumea dorea să aibă ceva despre care să vorbească. Altceva decât despre sărăcie şi lipsa mâncării.

Străzile animate de două-trei suflete rătăcite în timpul zilei erau abandonate în totalitate seara, lăsând furia vântului să dea naştere unor simfonii înfiorătoare.

Nimeni nu ar fi ieşit afară noaptea pe o astfel de vreme… nimeni în afară de cei ce nu aveau unde să se adăpostească…

*

Un pas, apoi altul… iar apoi încă unul. Trebuia să se gândească la asta. La nimic altceva decât la asta. Nu la frigul acela care-ţi îngheţa până şi inima, nu la stomacul care îi chiorăia nici nu-şi mai amintea de când, nici la bâtele… oh, bâtele. Lacrimile îi înţepară ochii, dar le şterse repede, înainte să îngheţe. Bâtele… Simţea durerea la fiecare pas. Durerea provocată de atingerea lor rece, nemiloasă.

Un pas, apoi altul…

Nu mai putea continua mult şi ştia asta. În sufletul lui o ştia. Avea să moară îngheţat în mijlocul acelui ocean imaculat, strâns înfăşurat în zdrenţele soioase pe care le nume haine.

Un pas, apoi altul…

Gerul îi muşca din carnea gălbejită, acoperită de vânătăi. Fugea de când se ştia şi nu de puţine ori adormise cu ploaia scurgându-i-se de pe nasul strâmb, mult prea lung sau pe frunzele jilave şi murdare, la marginea vreunui codru fără nume. Dar niciodată nu se simţise atât de deznădăjduit… atât de singur. Ceea ce era chiar ironic, gândi, având în vedere că nu avusese niciodată pe nimeni. Nimeni apropiat.

Un pas, apoi altul…

Iar acum, după toate acele chinuri prin care trecuse, după toate câte îndurase, viaţa avea să-i dea o ultimă lovitură. Moartea. Până la urmă, poate că ea ar putea veni chiar ca o dovadă de îndurare. Ar muri şi totul s-ar sfârşi… Ar ajunge în Iad sau în Rai… sau în Purgatoriu… nu mai conta de acum. Decât să scape de frig…

Un pas, apoi… Şi atunci o văzu. Lumina ce strălucea la fereastra a ceea ce, în întunericul nopţii, crezuse că era un pisc. Lumina aceea, gândi el numai pentru o secundă. Lumina aceea s-a aprins pentru mine. Cu ultimele puteri, se târî spre ceea ce descoperi curând că era o biserică.

*

Pleoapele îi erau amorţite când încercă să le deschidă. Renunţă pentru câteva minute să mai încerce, punând-şi la treabă celelalte simţuri. Sub mânile aproape degerate se afla o ţesătură aspră, prin care se simţea atingerea înţepătoare a paielor.

Un pat! se gândi. Un pat adevărat!

Apoi mai era şi mirosul. Un miros dulceag, dar destul de familiar. Ceară. O lumânare! îi confirmă lumina portocalie pe care o vedea chiar şi cu pleoapele căzute. O lumină ca a soarelui, îi veni în minte pe moment. Soarele verii. Atât de cald!

Gândul la soare îl încălzi şi îi dădu puterea să încerce din nou să-şi deschidă ochii. Iar de această dată avu noroc. Obosit, îşi roti privirea împrejur. Se afla aşezat pe un pat, într-o cămăruţă cu pereţi din piatră. Lângă pat se afla un scaun pe care era aşezată lumânarea (într-un mic sfeşnic vechi de alamă), iar de cealaltă parte un madăr negru. Hainele mele, îşi dădu seama. Apoi, plin de amărăciune, realiză un alt lucru: M-a văzut gol… oricine m-a adus aici m-a văzut gol. Ruşinea şi tristeţea îl copleşiră. Şi nu din cauza pudorii, ci a înfăţişarii sale, a trupului său schilod şi diform, ca o statuetă modelată în lut de mâinile unui copil care apoi râde, dezgustat de hidoşenia proriei sale creaţii.

Închise iarăşi ochii şi începu să plângă.

*

Sunetul ridicat al unui glas ascuţit, aproape piţigăiat, îl trezi.

― Nu se poate să stea aici! E diavolul… e un demon! Aţi văzut cum arată.

― Ba se poate şi va sta! se auzi un al doilea glas, pe atât de calm pe cât era primul de încordat.

― Dar…

― David, nu puteam trata oamenii după modul cum arată. Tu ar trebui să ştii asta cel mai bine.

― Bine, dar chiar şi aşa insist…

― Am încheiat această discuţie, David.

Şi uşa se deschise.

*

Părintele Arnaud Liages îi strânse mâinile într-ale lui. Deşi uscate şi înăsprite de ani, încă răspândeau căldură. O căldură ce îi încălzea măruntaiele, făcându-l să uite pentru câteva clipe de grozăvia înfăţişării sale, de sluţenia care îi distrusese întreaga viaţă.

― Îmi pare rău că a tebuit să treci prin atâtea, Arthur.

― Vă pare rău? De ce?

― Nu ştiu…, răspunse preotul, în lumina lumânării pielea lui semănând cu un pergament vechi, gata să se rupă. Dintr-odată părea atât de bătrân.

― Poate pentru că, în ciuda a ceea ce suntem învăţaţi să credem, Dumnezeu nu e mereu atât de drept pe cât ar trebui să fie…

Amândoi rămaseră tăcuţi pentru o vreme.

― Dar, Arthur, niciodată să nu pui la suflet ceea ce oamenii spun despre felul în care arăţi. Pentru că, în faţa lui Dumnezeu, frumuseţea exterioară nu contează defel. Importantă pentru El e un alt fel de frumuseţe. Cea de aici, continuă, şi atinse blând pielea palidă a pieptului care se înălţa şi cobora uşor.

― Părintele Decartes nu crede asta…, reuşi să îndruge băiatul, sprijinindu-şi capul mult prea mare pe genunchii osoşi.

― David e un om superstiţios, care judecă de multe ori înainte de a cunoşte tot adevărul. Dar este un om bun. Nu-ţi face griji, sunt sigur că într-o zi şi el te va vedea la fel cum te văd eu.

― Şi cum mă vedeţi dumneavăastră, părinte?

Preotul râse cu obişnuita-i blândeţe.

― Te văd ca pe o persoană incapabilă de a face vreodată vreun rău cuiva.

― Deci… credeţi că voi ajunge în… Rai?

Bătrânul hohoti din nou.

― Cred că ai la fel de multe şanse ca fiecare dintre noi. Poate chiar mai mule…

Acela fusese momentul când, după mai multe zile decât ar fi putut număra, băiatul cunoscut ca Arthur Sinote zâmbi.

*

Arthur urmărea fascinate jocul fulgilor de nea de pe crenelurile îngheţate ale clopotniţei. Cât vedeai cu ochii, scheletele negre ale copacilor dezgoliţi îşi împleteau membrele strâmbe ca pentru un vals bizar, acompaniat de şuierul îngheţat al vântului de decembrie şi de susurul unui râuleţ aflat în apropiere, ce se unea mai la sud cu marele Ron.

Starea de visare dispăru însă în momentul în care începu să audă urletele. Coborî grăbit treptele turnului clopotniţei, cu un sentiment dureros, neplăcut, strângându-i stomacul.

― Ţi-am spus! Ţi-am spus că e un diavol! Şi pe-afară şi pe-dinăuntru. După câte am făcut pentru el… Uite cum ne răsplăteşte!

Arthur ajunse într-un sfârşit, gâfâind, la locul de unde se auzeau ţipetele. Era chiar chilia lui. Împietri. După ce şocul iniţial trecu îşi forţă picioarele să se mişte. Strigătele continuau să se audă, printre ele fiind menţionat şi numele său. Îşi întinse gâtul şi putu în sfârşit să vadă ce se petrecea în cămăruţa unde dormise în fiecare noapte din ultimele două săptămâni. Părintele David Decartes urla necontenit, împroşcând stropi fini de salivă în direcţia interlocutorului său, care privea deconcertat spre podeua încăperii unde, pe piatra rece, se aflau două sfelnice din aur (pe care Arthur le recunoscu imediat ca fiind cele de la intrarea în altar) şi un crucifix, tot din aur, pe care nu îl mai văzuse până atunci (probabil că era aşezat în altar). Chiar şi aşa, nu pricepea ce căutau acele lucruri în camera sa.

― Vezi? Vezi?! îşi continua preotul deşirat pledoaria. Le ascunsese sub patul lui nenorocit şi probabil că voia să plece pe furiş cu ele, după ce a stat aici şi s-a întremat pe truda spatelui nostru.

Încet-încet, în capul lui începea să se facă lumină. Nu… Nu! Celălalt bărbat rămânea tăcut.

― Sper să vină… Şi chiar atunci părintele înalt şi slab privi spre uşă şi-l văzu acolo.

― NENOROCIT MIC! izbucni el şi mai tare, îndreptându-se fulgerător spre băiatul înmărmurit şi apucându-l de ceafă. Ţipătul îndurerat trezi ecouri de-a lungul holurilor întunecate, alăturându-se înjurăturilor bărbatului. Băiatul se uită rugător spre bătrânul care încă nu se mişcase, iar acesta îi întoarse privirea, plină de regret.

― N-am fost eu…, aproape că scuipă, încercând în acelaşi timp să scape din strânsoarea care-l sugruma.

Fu ultimul lucru pe care apucase să-l spună, înainte de a fi tărât pe coridoarele pietruite şi de a fi aruncat afară, în zăpada rece, la fel de imaculată ca şi în ziua în care aproape îşi găsise sfârşitul.

*

Nu ştiu cât timp rămăsese în faţa uriaşelor uşi ferecate, strigând şi bătând în lemnul îngheţat. Ştiu doar că, la un moment dat, începu să bâjbâie pe lângă zidurile din piatră, acoperite de o pojghiţă de gheaţă, până când picioarele îi cedară şi căzu. Rămase acolo pentru multă vreme, nemişcat, gândindu-se la cât de bune fuseseră ultimele zile şi la cât de incorect era totul. Nu făcuse nimic greşit… Poate că până la urmă avea să ajungă în Rai. Sau poate că şi îngerii erau la fel de cruzi ca oamenii şi aveau să râdă de el, apoi aveau să-l arunce în Iad.

Precum în Cer, aşa şi pe Pământ, fredonă, aproape inconştient. Cădea uşor în visare, orbit de strălucirea de argint a zăpezii, ce încadra micuţa stea de un auriu şters, prinsă pe bolta cenuşie a zidului. Stai, stea pe zid…?! Îşi mişcă uşor mâna pe suprafaţa zgrunţuroasă, până ce acoperi micuţa stea. Era un fel de ridicătură. Fără să ştie exact ce face, începu să zgârie cu unghiile piatra îngheţată, care, de neînţeles, se fărâma asemenea unui simplu bulgăre de pământ. Într-un final, reuşi să extragă obiectul şi îl privi neîncrezător. Era o monedă aurie, pe care era încrustat un ochi încadrat într-un triunghi cu laturile egale. Şi atunci auzi pentru prima oară vocea în capul său.

*

La început fu un răget. Un răget infernal, ca de fiară… apoi râsetul – aproape isteric, venind din toate părţile şi răsunându-i în minte asemenea unui disc spart. Dură cel puţin câteva minute, iar când se termină Arthur simţea cum îi vuieşte capul. După ce îşi mai reveni, îi fu adresată prima întrebare.

— Cine eşti?

La fel ca şi râsul, părea că vine de peste tot, dar, dintr-un motiv de neînţeles, nu îi era frică.

— Mă numesc Arthur. Arthur Sinote.

― Ei, atunci îţi mulţumesc ţie, Arthur.

— Pentru ce? se trezi întrebând, uitând de gerul care îi amorţea corpul tot mai mult.

— Pentru că m-ai eliberat, evident. Aproape două sute de ani am stat prins acolo. Zidit în nenorocitul ăla de perete. Iar mai apoi ticăloşii l-au mai şi sfinţit… dar nu contează. Nu mai contează…

— Oh… nu înţeleg.

— Lasă asta… Arthur, vreau să te văd.

— Ce?

— Vreau să-ţi văd chipul.

— Dar unde eşti? Nu pricep.

— Unde? În tine, Arthur. Eu sunt tu acum… şi atâta timp cât acea moneda va fi în posesia ta eu voi rămâne cu tine.

— Deci, când ai spus că vrei să-mi vezi chipul, te refereai…, murmură băiatul şocat.

— Da… vreau să-mi văd faţa. Du-te undeva unde să te poţi privi. O oglindă, ceva.

— Nu am unde… m-au dat afară…

Vocea mârâi.

— Du-mă să-mi văd chipul. ACUM!

— Nu vrei asta, crede-mă…

— DU-MĂ! ordonă celălalt, aproape mânios.

— Poate în sat… putem folosi un gem ca oglindă…

— Da… aşa să fie.

Şi, fără să ştie cum de mai era posibil să se mai mişte, băiatul se ridică şi o luă la fugă pe drumul înzăpezit.

*

Icnetul de oroare veni atât de la glasul acela străin, cât şi de la Arthur. După atâta timp, încă mai era oripilat de masca oribilă care-i ţinea loc de faţă. Degetele, unul butucănos decât altul, atinseră ceea ce ar fi trebuit să fie buzele, însă Arthur realiză în scurt timp că nu el era cel care săvârşise gestul. Frumuseţea mea…, veni susurul de cristal al vocii. O auzea din ce în ce mai limpede cu fiecare secundă ce trecea.

— Îmi pare rău! începu să suspine tânărul, holbându-se absent la zăpada perfect albă, nebăgând de seamă că reflexia grotescă din geam nu se mişcase absolut deloc şi, spre deosebire de el, arbora un rânjet oribil.

— Pentru ce îţi pare rău, Arthur? articulă viclean glasul.

— Nu e evident?! Pentru că… pentru că sunt un monstru. Umeri începură să-i fie zgâlţâiţi de hohote de plâns nestăpânit.

— Dar nu eşti un monstru, Arthur. Eşti… cea mai desăvârşită fiinţă pe care am văzut-o vreodată.

Tristeţea se transformă imediat într-un torent puternic de ură.

— ACUM ÎŢI BAŢI JOC DE MINE?! UITE CUM… Şi se blocă. Privindu-l înapoi geamul cel mai de sus al ferestrei împărţite în patru (însă faptul că el nu fusese niciodată atât de înalt rămase ascuns într-un colţişor al creierului său) era cea mai… frumoasă fiinţă pe care o văzuse vreodată – cu ochii adânci, albaştrii, ca de gheţă, atât de diferiţi de ochii lui spălăciţi, strălucind sălbatic sub sprânele arcuite, la fel de întunecate ca şi părul care încadra fruntea înaltă, netedă şi fără vreo urmă de pete, vânătăi sau alte imperfecţiuni, la fel ca şi restul feţei.

— Ah…, reuşi doar să îndruge, atingând pielea care ardea sub degetele sale lungi, perfect albe. Se holbă neîncrezător la corpul lui, bine făcut, asemenea celui al unui soldat care luptase toată viaţa în cele mai aprigi războaie, dar lipsit de orice răni sau cicatrici. Haina maronie, în care înainte se împiedica, îi atârna acum aproape de genunchi, iar sub mânecile ce-i ajungeau până la cot putea simţi muşchii bine conturaţi contractându-se, asemenea unor şerpi. Dincolo de orice îndoială, ştia că braţele lui ar fi putu cu uşurinţă să rupă oasele cuiva în doar câtvea secunde. Să sfârâme, să distrugă… Astfel de gânduri, care altădată l-ar fi înfricoşat şi scârbit, acum i se păreau perfect normale. Ba chiar îl făceau să se simtă bine.

Apoi, la fel de repede cum venise, totul se sfârşi.

*

Mai întâi faţa începu să se topească, asemenea unei bucăţi de humă strivită de un copil capricios. După care urmară ochii, parcă şterşi cu un burete şi apoi părul, devenind iarăşi sârmos, aproape cenuşiu. Corpul, înalt şi conturat parcă de dalta unui sculptor se cocârjă, transformându-se într-o masă informă, de o moliciune dezgustătoare, împunsă din loc în loc de oase aruncate parcă la întâmplare.

— Nu…, îngână disperat tânărul. NU!!! Începu să urle lovind cu pumnii cu degete butucănoase în geamurile care se sparseră, unul câte unul.

— Hei, ce se întâmplă acolo? se auzi o voce din interiorul casei şi atunci un glas pierit, o rămăşiţă a vieţii sale de odinioară, îi strigă: Pleacă! Fugi!

Iar el, contrar a ceea ce ar fi vrut, o ascultă. Şi fugi.

*

Nu-şi dădu seama când se opri, căzând în genunchi şi începând să plângă cu lacrimi amare. Inconştient, strângea cu putere moneda veche de aur, care lucea palid în mâna lui diformă.

— De ce plângi, Arthur? şuieră glasul rece, amintindu-i băiatului că nu e singur.

— Tu… tu ai făcut aia? Tu! scuipă cu ranchiună tânărul. Vru să continue, însă fu oprit:

— Da… şi o pot face din nou.

Băiatul rămăsese cu gura căscată, lacrimile continuând să se topească în covorul de omăt de dedesubt.

— Vrei asta, Arthur? îl chestionă celălalt, iar în tonul său se putea citi clar victoria. Însă el nu-şi pierdea timpul chibzuind la aşa ceva. Chipul acela perfect… chipul lui… Îşi atinse iarăşi faţa. Îi simţi moliciunea şi se cutremură.

— Mai mult decât orice pe lume!

— Dar este un preţ de plătit…

Fără să mai aştepte, băiatul replică:

― Nu-mi pasă! Fă-mă iar cum eram acolo, la fereastră… Fac orice!

— Orice?

— Orice.

Vocea chicoti.

— Asta-i un cuvânt mare, Arthur. Iar ceea ce te voi pune să faci îţi va lua orice urmă de şansă ai fi avut la mântuire, la… cum îi spui tu? Rai? Aşadar, eşti pregătit? Eşti pregătit să înfrunţi Iadul?

Tânărul numit Arthur Sinote nici nu clipi. Era mai calm ca oricând.

— Sunt deja în Iad.

*

Degetele goale străpungeau piatra ca şi cum ar fi fost nisip. Cu o agilitatea care era conştient că nu era a lui escaladă zidul rapid, cuvintele celuilalt fiindu-i întipărite adânc în minte.

— Deci ce trebuie să fac?

— Mai întâi trebuie să înţelegi cum merg lucrurile, Arthur. Înfăţişarea pe care ai avut-o înainte, cea pe care ai fi meritat-o pe drept din naştere, dacă mă întrebi pe mine, mi-a consumat ultima fărâmă de putere pe care o mai aveam. Iar fără putere mea nu pot să fac nimic. Aşadar, am nevoie să mă întăresc. Am nevoie… de sânge…

Un mic spasm străbătu corpul băiatului, dar nu spuse decât:

― Înţeleg.

— Eşti un băiat isteţ. Dacă vei duce la capăt înţelegerea noastră, eu îţi voi oferi lucrul după care tânjeşti atât. Îţi voi da frumuseţea eternă.

Ochii tânărului se căscară de uimire.

— Da, Arthur. Vei fi tânăr… tânăr şi la fel de frumos precum sunt îngerii… şi asta pentru totdeauna!

― Ce trebuie să fac?

— Simplu: într-una dintre cele patru nopţi alese ale anului sângele unui muribund, un om care se stinge de mâna ta, trebuie să ude moneda. Doar atât.

Băiatul rămase tăcut.

— Trebuie să ucizi doar o singură dată pe an. E cât se poate de uşor. Nu contează pe cine, atâta vreme cât sângele lui stropeşte moneda din mâna ta într-una din nopţile sfinte.

Încheierea frazei fu urmată de câteva secunde de tăcere.

— Deci? Facem târgul?

În loc de răspuns, băiatul întrebă imediat:

— Când sunt nopţile astea?

Se auzi un rânjet. Celălalt îşi simţea deja victoria. Simţea deja gustul sângelui.

— Prima este pe 2 februarie[2], a doua pe 30 aprilie[3], a treia pe 1 august[4], iar cea de patra pe 31 octom[5]

— Stai! se răsti brusc tânărul. 2 februarie?!! Mai e mai mult de o lună până atunci!! NU MAI POT AŞTEPTA ÎNCĂ O LUNĂ!!!

— Nici nu va mai fi nevoie… După cum ţi-am spus, ritualul trebuie săvârşit într-una dintre cele patru nopţi, însă nu este absolut obligatoriu să se întâmple mereu aşa. Vezi tu, în acele zile, vălul care separă lumea mea de a ta este atât de subţire încât eu pot să absorb o cantatitate mult mai mare din puterea pe care mi-o dă sângele decât aşa putea vreodată într-o zi oarecare. Tocmai de aceea ţi-am spus că nu e nevoie decât de un sacrificiun de-a lungul unui an. Dar pot să obţin putere şi în alte dăţi, nu numai în cele patru. Atât doar că ea s-ar risipi atât de repede că aş pierde-o total într-o lună sau două.

Arthur Sinote, care până atunci fixase tulburat punctul unde căzuse una din lacrimile sale, se trezi spunând:

— Dar chiar şi aşa, dacă aş… face-o acum ar fi de ajuns până pe 2 februarie sau când spuneai că e noaptea aia, nu-i aşa?

Vocea se mulţumi doar să îngaime:

― Isteţ băiat.

*

O rafală de vânt rece îi rupse firul gândurilor. Ajunsese pe crenelurile din vârful zidului şi privea acum la curtea interioară, complet pustie. Dintr-un salt ajunse jos, aterizând lin, de parcă ar fi avut aripi. Nu mai stătu să se întrebe cum de aşa ceva fusese posibil. Nu mai avea răbdare. Strângând moneda în mână, împinse uşa din lemn solid la perete şi străbătu ca prin vis holurile lungi, paşii lui trezind ecouri. Ecouri ce anunţau moartea. Fără să-şi impună măcar să ajungă acolo, picioarele îl purtare fulgerător spre locul unde voia să ajungă.

Uşa se trânti, protestând zgomotos, iar silueta adormită de sub pături se trezi brusc.

— Cine-i acolo? se auzi glasul ascuţit, aproape piţigăiat, al preotului. Fără niciun răspuns, Arthur Sinote se repezi asupra lui, ajungând dintr-o mişcare asupra bătrânului ce începu să se zbată inutil. Era ca o păpuşă în mâinile sale. Apucă mai întâi mâna care încerca să-i zgârie faţa şi o răsuci până auzi pârâitul sec al oaselor, acompaniat de urletele de durere ale preotului, apoi, fără să se gândească prea mult la asta, se repezi în faţă asemenea unui câine de vânătoare şi cu dinţii gălbejiţi apucă beregata care ceda imediat sub imensa presiune, eliberând conţinutul vâscos, întunecat. Avea un gust sărat, ca de fier coclit. Se îndepărtă satisfăcut abia când trupul fu străbătut de un spasm paroxistic, pe urmă rămânând nemişcat.

Îşi linse buzele, pe când apropia moneda de gâtul însângerat. Când o ridică, putu vedea în lumina slabă sângele scurgându-se vâscos de pe suprafaţa uşor ridată a banului de aur. Mai că îi venea să râdă.

― Dă-mi-o! rosti cu voce tare. Dă-mi ceea ce mi-ai promis!

Dat în loc de răspuns auzi doar un răget care aproape că îi făcu timpanele să explodeze.

— PROSTULE!!! CARE PARTE DIN SÂNGELE UNUI MURIBUND NU AI ÎNŢELES-O?!! ORI NU ŞTII CE ÎNSEAMNĂ MURIBUND? NU AM CE FACE CU ĂSTA DACĂ E MORT!!

Hohotele de râs care simţea că erau pe cale să se reverse i se opriră în gât. Cum putuse să fie atât de… tâmpit?!

— ARGHHHHHH!

— Găseşte pe altcineva! REPEDE!

Fără să mai aştepte şi alte îndemnuri, tânărul sări de pe patul acoperit de cuvertura aspra, acum de o culoare roşiatică, şi începu să alerge înnebunit pe coridorul cufundat în negură. Şi nu trebui să aştepte mult. În curând, văzu în faţă lumina unei lumânări, îndreptându-se drept către el. Strânse din dinţi şi grăbi pasul, iar când ajunse destul de aproape se aruncă cu graţia unei feline asupra bătrânului, care scoase un icnet înspăimântat. Opuse chiar mai puţină rezistenţă decât prietenul său, iar beregata lui cedă la fel de repede sub strânsoarea ca de menghină a maxilarelor puternice. Atât doar că de data aceasta băiatul se trase repede înapoi, plasând moneda deja murdară de sânge drept în şuvoiul întunecat cu care preotul se îneca, tuşind zgomotos.

Strânse apoi obiectul în pumn şi, pe neaşteptate, simţi cum valul de putere îl lovi, învăluindu-i trupul, făcându-l să renască. Văzu cum silueta frântă de pe podea se depărtează puţin de el pe măsură ce se înălţa, devenind mai puternic… perfect, asemnea unui înger.

Ştia fără să se uite în vreo oglindă că acum chipul lui e fără de cusur, iar ochii, tăioşi ca gheaţa, luceau în lumina palidă a lumânarii ce mai ardea încă pe piatra rece.

Începu să râdă, dar cu o voce care nu era a lui. O voce asemenea înfăţişării sale. Iar după ce se opri, urmări flămând ultimele tresăltări ale vieţii celui căzut la picioarele sale.

— Mai ştii când spuneai că înfăţişarea nu contează, părinte? Ei bine, te-ai înşelat! Frumuseţea e tot ce ne apropie de Dumnezeu. Rânji binedispus, pe când ultimul licăr dispărea din ochii îndureraţi ai bătrânului.

Iar odată cu acel licăr, strălucirea plăpândă a lumânării pieri şi ea.

Şapte

Se trezi gâfâind, pipăind după atingerea rece a podelei de piatră, dar dând doar de lemnul lustruit. Fusese un vis. Un vis… Nu… Fusese ceva mai mult. O întoarcere în trecut. O reamintire a faptului că ceea ce i s-a dat poate fi oricând luat înapoi. Îşi trecu degetele lungi prin părul bogat şi se ridică, privindu-şi chipul în oglindă, în puterea ultimelor raze ale zilei. Avea să-şi păstreze darul. Cu orice preţ!

 Va urma

 


[1] Oraş plasat în nord-estul Franţei, în apropierea căruia s-a purtat una dintre cele mai importante bătălii din timpul Războiului franco-prusac, desfăşurat între 1870-1871 şi încheiat cu victoria germană

[2] Întâmpinarea Domnului, sărbătorită la patruzeci de zile de la naşterea lui Iisus (intrarea pruncului în Templu)

[3] Noaptea Walpurgiei, sărbătoare tradiţională de primăvară, corespunzând cu Sâmbăta Mare, înainte de Înviere

[4] Sărbătoarea Lammas sau Lughnasadh, sărbătoare galică tradiţională, corespunzând la origini cu ziua recoltei

[5] Ziua Tuturor Sfinţilor, denumită în cultura modernă şi Halloween

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

10 comentarii »

  • Blui said:

    Bine documentat, exact cum ma asteptam. Se pare ca inca nu te-ai hotarat asupra finalului, oricum stii deja parerea mea. Trebuie neaparat sa vorbim despre anumite detalii care m-au tulburat. In rest, nu pot sa zic nimic altceva inafara de „felicitari, ai reusit sa imi dai din nou fiori”! Sper ca esti mandru ca bagi in sperieti un copil asa de inocent ca mine! >:P

  • James (author) said:

    Detalii care te-au tulburat? În legatura cu texul? Daca da, sunt sigur ca va fi o discutie interesanta. Şi multumesc!

  • Lavinia said:

    Foarte bun! De fapt cred ca este cel mai bun text pe care l-am citit in ultima vreme. Andrew/Arthur imi aduce aminte de personajul lui Wilde, Dorian Gray, insa stilul e foarte asemanator cu al lui King. Sper ca partea a doua sa fie la fel de consistenta. Ferlicitari!

  • Lavinia said:

    cel mai bun text scurt (ca sa nu existe vreo confuzie)*

  • James (author) said:

    @Lavinia: Multumesc pentru complimente. Şi, cu puţin noroc (noroc să mă lovească, plesnească,nimereasca inspiraţia) a doua parte (şi ultima cred) va fi şi mai consistenta 🙂

  • Paul said:

    Ritmul este foarte alert, lucru nu tocmai usor de expus… iar finalul promite o continuare pe masura si pe care sunt convins ca o asteapta o multime de cititori ai revistei! Foarte buna treaba… Felicitari!

  • James (author) said:

    @Paul: Multumesc, ma bucur ca ti-a placut!

  • THE CASUAL VACANCY, de J.K. Rowling, în curând în librării! « Book's Kingdom said:

    […] şi cine are chef de ceva fantasy click aici. Like this:LikeBe the first to like […]

  • Book's Kingdom said:

    […] şi cine are chef de ceva fantasy click aici. Like this:LikeBe the first to like […]

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] o povestire cu va urma ne propune și autorul argeșean James R. Blaisse, oferind prima parte din „Sânge, lacrimi și aur”. Deși construit din tablouri alternând prezentul și trecutul ficțional, fiecare din ele având […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.