Sânge, lacrimi şi aur… (2)

Articol publicat in:Proza | 21 septembrie 2012
Autor:

James R. Blaisse

„Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut.”

Winston Churchill

Opt

Bătrân. Foarte bătrân. Şi puternic. Aşa era El. Nu-i putea spune decât El, pentru că niciun nume nu-i fusese dezvăluit. Niciun secret – doar acela al tinereţii eterne. Cea pe care se străduia cu atât de multe sacrificii să o păstreze. Darul lui pentru o viaţă de durere şi suferinţă. Dar în rest – nimic. El i se adresa foarte rar. Doar atunci când avea nevoie de tributul său sau în unele momente mai speciale. Îşi amintea că în urmă cu câţiva ani vocea, rece şi lipsită de inflexiuni, îi ceruse să meargă spre o anumită parte a Londrei (pe acea vreme încă nu părăsise Europa). Îl călăuzise clar, pas cu pas. Fusese foarte curios ce ar fi putut fi atât de interesant pentru îngerul (sau demonul – era una din două) din capul său. În cele din urmă ajunsese pe o stradă mărginită de tufe dese de gard viu, în spatele cărora casele, fiecare de o asemănare izbitoare cu cealaltă, se înşirau până dispăreau parcă înghiţite de soarele roşiatic aflat la apus.

— Ce căutăm aici? întrebase.
— Sânge, venise răspunsul, radiind acum de încântare.
— Dar mai e până…
— Taci! îl repezi vocea. Tu nu trebuie să faci nimic… doar să priveşti.
Făcuse exact cum i se ceruse. Aşteptase aşa câteva minute, mergând încordat pe strada pustie. Un vânt rece se pornise, ridicând în aer frunzele căzute, deşi era numai luna august.
— Ia-o pe aleea de lângă tine, îi şoptise poruncitor vocea. Se supusese, cotind pe o alee pietruită, ce ducea spre una din casele cu două etaje în stil victorian, atât de specifice suburbiilor londoneze. Înaintase atent, cu pietrişul sidefiu scrâşnindu-i sub picioare. Dintr-un oarecare motiv începuse să-i se facă frig. Strânsese uşor din pumni, încercând să-şi controleze bătăile inimii. Se îndreptase spre uşa din lemn de nuc lustruit, însă vocea îl oprise:
— Fereastra… din dreapta…
Ieşise de pe alee, călcând pe iarba udă a gazonului stropit cu doar câteva minute înainte. Chiar dacă pentru un om normal ar fi fost imposibil, el auzea perfect sunetul firelor de iarbă frângându-se sub greutate lui. Ajunsese la fereastra care avea nu avea draperiile trase exact la timp pentru a vedea spectacolul pentru care glasul din capul său îl adusese acolo.

— Nu… nu! se văicărise femeia, pe jumătate mergând, pe jumătate fiind târâtă de un bărbat cu un hanorac verde, soios, care o ţine strâns de păr. Lama unui pumnal sclipea uşor în mâna înmănuşată. Îşi amintea perfect cum, cu un strigăt de durere, bătrâna (părea să aibă cel puţin şaizeci de ani) căzuse lângă canapeaua de modă veche, eliberată de mâna agresorului său.
— UNDE E?! Aproape că urlase bărbatul. Bătrâna răbufnise într-un hohot incontrolabil de plâns, mormăind pierdută un „Nu am… te rog, nu ştiu ce vrei…”.
— UNDE?! BABĂ CRETINĂ! O apucase iarăşi de părul încărunţit, ridicând-o cu un singur braţ de la pământ. Femeia se zbătuse neajutorată, încercând fără succes să găsească o cale de scăpare.
— TE OMOR, FIR-AI A DRACULUI! ZI, NENOROCITO! UNDE E?! ŞTIU CĂ-L AI! ZI SAU… Dar se oprise, stupefiat, cu cagula alunecându-i uşor de pe cap, lăsând vederii o claie de păr negru, sub care luceau sălbatic doi ochi la fel de negri, deasupra gurii uşor întredeschise într-un moment de şoc. Expresia era grotescă, dominată de spaimă şi furie în acelaşi timp, dar nici pe departe la fel de surprinzătoare ca cea a bătrânei. Aceasta pur şi simplu rămăsese fără suflare, cu ochii mari pironiţi la cel din faţa ei. Îl cunaşte, gândise atunci.
Şi se întâmplase. Fulgerător, fără vreun strigăt de avertisment, fără nimic altceva decât sunetul (atât de limpede!) oţelului biruind în bătălia împotriva cărnii, sfârtecând-o fără ezitare.

Împietrise, neliniştit şi fascinat în acelaşi timp. Cei doi rămăseseră parcă îmbrăţişaţi pentru câteva secunde. Ea cu durerea şi uimirea întipărite pe chip, el uluit de propria-i îndrăzneală, iar mai apoi îngrozit. Bărbatul trăsese uşor cuţitul, iar trupul lipsit de vlagă se prăbuşise ca o păpuşă de cârpe, într-o baltă întunecată, ce căsca un gol din ce în ce mai mare pe parchetul lucind de curăţenie.

Pentru un moment crezuse că hoţul, care se uita oripilat la cadavrul chircit la picioarele sale, avea să cadă el însuşi, însă într-o clipită sărise peste victima sa şi alergase spre uşa dinspre care venise, scăpând arma ce se lovise de lemn cu un zgomot sec.

Peste doar câteva secunde trecea în fugă pe lângă el, fără ca măcar să-l observe. Băiatul se întoarse spre bătrâna moartă, privind-o acum impasibil. Încă ţinea în mână cagula neagră.
— Cum ţi s-a părut? şuieră glasul, evident amuzat.
Nu avusese de gând să răspundă, însă rostise vorbele fără să-şi dea seama:
— Nu a mai ucis niciodată. A făcut-o din impuls şi a lăsat o grămadă de urme. Prostul! Pun pariu că nici măcar nu a simţit…
Urmă o tăcere de aproape un minut.
— Ce să simtă? întrebă vocea, pe acelaşi ton victorios, ca după fiecare crimă.
Dar nu mai primise niciun răspuns.
— Cum de-ai ştiu? Că se va întâmpla astea, vreau să spun.
Un chicot de încântare.
— Am o predilecţie pentru astfel de lucruri… Şi fiindcă tot eram în apropiere mi-am zis că ar trebui să ne distrăm puţin.
Fără să mai spună nimic, băiatul plecase. Nu voia să admită, deşi era convins că El ştia. Ştia că se „distrase”. Ştia că, în timp ce urmărea cum lumina se stinge în ochii bătrânei, voia şi el, la rândul lui să ucidă.

Soarele asfinţise, lăsând în urma lui o dâră sângerie. La fel ca atunci când venise, strada era pustie. Nimic nu lăsa să se înţeleagă că s-ar fi întâmplat ceva neobişnuit.

Nouă

Şi acum strada era pustie, dar nu era nici urmă de căldura soarelui. Pe bolta cenuşie se învolburau norii şi din când în când rafale de stropi reci se loveau de cimentul crăpat al trotuarului.

Dimineaţa venise şi trecuse, dar vremea, ca şi starea lui de sprit, nu se schimbase aproape deloc. Noaptea de dinainte fusese un adevărat chin. Nu reuşise să adoarmă aproape deloc, iar în cele câteva momente în care somnul îl prinsese în mreje fusese bântuit de coşmaruri cu.. cu el. Cu vechiul eu, se corectă. Vise în care avea din nou acel corp strâmb şi diform, în care era bătut pentru hidoşenia lui. Atât de slab… atât de patetic. Îşi jurase că nu va mai fi la fel vreodată. Iar dacă preţul era sângele atunci avea să-l plătească. Ochii de un albastru ca de gheaţă scânteiau acum de hotărâre sub gluga impermeabilului pe care îl purta.

River’s Fall era exact aşa cum se aşteptase. Un oraş mic cu câteva clădiri, majoritatea cu un singur etaj, dincolo de care se întindea sălbatică pădurea, cu arbori groşi şi înalţi. Trecu pe lângă un parc cu bănci spălate de ploaie, în mijlocul căruia se aflau câteva leagăne şi ajunse la ceea ce recunoscu (din pozele de pe site-ul oficial al oraşului) că era Ludlow Lads, singurul restaurant din oraş. Din afară locul nu părea mai mult decât un simplu bar, cu vitrine murdare şi pereţi din cărămidă atât de spălaţi de ploi şi loviţi de vânturi că erau aproape netezi. Întră şi un clopoţel răsună cristalin deasupra capului său. Înăuntru – aproape gol. În afară de barmaniţă, doi tipi aşezaţi la bar discutau în şoaptă şi un cuplu stătea la o masă într-un colţ îndepărtat. Cu toţii îşi întoseseră privirile spre el când intră şi toţi aveau aceleaşi priviri uimite şi gurile uşor întredeschise. Merse şi se aşeză la o masă, mult prea obişnuit cu fenomenul pentru a-l mai băga în seamă. Deşi semăna cu orice bodegă pe care o întâlneai pe marginea autostrăzilor din Nevada, băiatul era mulţumit că înăuntru era destul de cald, iar din câteva boxe plasate strategic în colţurile localului răsuna un cântec plăcut, liniştitor, care îi relaxa muşchii încordaţi.

Nici nu apucă să-şi dea bine haina udă de pe el că se şi auzi un „Nou în oraş, hă?”
— Da, răspunse şi abia apoi se uită spre cea care stătea în faţa lui. Nu o zărise când intrase. Avea părul blond, lung până la umeri şi o faţă în formă de inimă, completată de o siluetă zveltă. Ar fi putut fi chiar frumoasă dacă nasul acvilin, care lua oarecum atenţia de la ochii mari, verzi, ar fi avut altă formă.
Ca toţi ceilalţi, îl sorbea lacomă din priviri. Hmm… ar putea fi chiar amuzant. După ce îşi reveni în simţiri, fata îl întrebă:
— Deci, ce să fie? Andrew Gerald observă abia atunci carneţelul şi pixul ieftin aflate în mâinile ei şi răspunse zâmbind:
— Nu sunt de pe-aici deci nu prea am idee care sunt specialităţile locului. Ce-mi recomanzi?
Fata se uită ca vrăjită la el, iar după câteva secunde răspunse, puţin stânjenită.
— Păi avem cea mai bună plăcintă cu mere din întregul Idaho. Şi cel mai bun hamburger vegetal din întregul Idaho şi cele mai bune spaghete cu parmezan şi bacon din…
— … Întregul Idaho? o completă el amuzat.
— Mda…, mormăi fata şi mai stânjenită.
— Şi… hamburger vegetal?! râse el. Parcă haburgerii trebuie să fie, prin definiţie, nesănătoşi!
Interlocutoarea lui se mai destinse.
— Păi mă gândeam că nu mănânci aşa ceva având în vedere cum… ei bine, Andy mănâncă aşa ceva, completă ea, indicându-l cu pixul fără să se întoarcă pe unul dintre cei doi bărbaţi de la bar, gras, îmbrăcat într-o salopetă albastră şi cu un început de chelie.
Andrew pufni de-a dreptul în râs, atrăgându-şi din nou priviri curioase.
— Scuză-mă, începu el după ce se putu stăpâni, dar a fost de-a dreptul hilar. Fata încuviinţă, zâmbind şi ea.
— Iar în legătură cu corpul meu, continuă el, fac foarte puţine eforturi pentru a-l menţine în formă.
Doar ucid.
— Crede-mă.
— Oh, OK. Deci, ce-ţi aduc?
Ucid… sânge? Îmi aduci sânge?
— Hmmm… cred că doi hamburgeri foarte nesănătoşi ar fi buni. Poate şi un MD?
Mda…, o doză frumoasă plină de MD roşu…
— S-a făcut, aprobă fata, plecând fără să scrie nimic în carneţel.
Sau aş putea să te mănânc pe tine, gândi incontrolabil, urmărindu-i şoldurile cum se leagănă uşor. Scutură grăbit din cap. ÎNCETEAZĂ!
Uşoara confuzie care îi cuprinsese până atunci gândurile şi de existenţa căreia nu îşi dăduse seama dispăru.

Cu un răpăit ca de tobe ploaia se asmuţi din nou cu putere asupra geamurilor care tremurară. Se lăsă pe spate, pe spătarul comod şi se gândi la ce avea de făcut. Avea nevoie de un plan şi avea numai o săptămână la dispoziţie. Lammas-ul (sărbătoarea Lammas sau Lughnasadh, sărbătoare galică tradiţională, corespunzând la origini cu ziua recoltei, celebrată pe 1 august) va aduce sânge! Aşa îi spusese vocea după ce îl adusese înapoi din acel voiaj terifiant în trecut. Dar era mult prea curând. Avusese de gând să petreacă un timp cunoscând cât mai multă lume, câştigându-le încrederea şi abia apoi să aleagă o victimă potrivită şi să găsească un mod de a o ucide care să nu stârnească prea mare vâlvă. Dar acum totul se ducea rapid de râpă.

Chelneriţa îi întrerupse şirul gândurilor.
— Ţi-am adus mâncarea nesănătoasă. Sper să te îmbolnăveşti curând, glumi ea, punându-i pe masă ceea ce comandase. S-a întâmplat ceva?
— Poftim?
— Pari îngrijorat.
Băiatul zâmbi forţat.
— Toată lumea are probleme, replică el vag.
Fata oftă, aşezându-se pe bancheta din faţa lui.
— Mie-mi spui?
— Ţie ce ţi s-a întâmplat? o chestionă el mai mult din instinct.
— Păi…, începu ea, dar deja nu o mai asculta. Era doar un alt zgomot de fundal. Problema lui îi reveni în minte asemena unei răni deschise. Plănuise să stea în oraş cel puţin un an, dar la cum mergeau lucrurile probabil că va trebui să fugă în mai puţin de două săptămâni. La dracu! De ce trebuia mereu totul să fie atât de greu? Desigur, nemurirea cerea sacrificii şi nu l-ar fi deranjat să ucidă şi o sută de idioţi pe an, atâta vreme câr ar fi putut scăpa basma curată. La ce bun să fii veşnic tânăr dacă eşti închis?
— … Şi l-au găsit în pădure, inconştient, cu sticla lângă el… două zile am căutat toţi după el… nici nu ştiu cum de-a ajuns atât de departe.
Dintr-odată monologul (căci doar atât fusese) fetei, pe care crezuse că nu îl ascultase, începu să-i răsune în cap. Atât de perfect… atât de uşor… Simţi cum începe să se cutremure, cum abia dacă-şi putea stăpâni hohotele de râs care ameninţau să erupă dintr-un moment în altul. Era mai mult decât perfect! O crima fără urme, curată… Îşi plecă privirea de la fata care privea absentă la ploaia ce se lovea de geam, iar rânjetul pe care nu şi-l mai putuse reprima îi schimonosi chipul. Ochii îi străluceau sălbatic, aproape nerăbdători, pe măsură ce ideea se schiţa în cele mai mici detalii, umplând golurile la fel cum un păianjen ţese noi şi noi fire pentru a-şi completa pânza.
Iar el nu era singurul cuprins de acel sentiment arzător. Glasul din capul său explodă într-un râset ce-i trimitea o căldură supraomenească prin vene. Şimţea cum puterea îl inundă. Rânjetul i se lăţi, pe măsură ce chelneriţa continua să vorbească, fără să-l observe. Trebuia să iasă de acolo. Acum. Nu-şi mai putea reţine râsul, iar nevoia devenea din ce în ce mai puternică.
— Mi-e puţin rău, scuză-mă! îndrugă şi ieşi în fugă, lăsând pe masă mai mulţi bani decât ar fi trebuit. Ploaia îl cuprinse în îmbrăţişarea ei rece, pe măsură ce alerga fără direcţie. În curând copacii ocupară locul caselor, iar covorul de frunze moarte îi atenuă paşii. La un moment dat se opri şi căzu în genunchi. Şi eliberă tot ce ţinuse închis până atunci. Râsul se transforma încet-încet într-un strigăt victorios. Ştia că acele sentimente nu erau doar ale lui. Ştia că El făcea asta. El era fericit. Mai fericit decât fusese vreodată. Şi asta nu putea fi de bine. Dar nu-i păsa. Râseră amândoi, nestăpânit, cu furtuna urlând în jurul lor ca o fiară dezlănţuită, distrugătoare şi nemiloasă. Exact la fel ca ei.

Într-un final se opri, cu stomacul durându-l de atâta râs, dar cu rânjetul încă întipărit pe faţă şi cu ochii larg căscaţi. El nu ştia, dar dacă s-ar fi văzut în oglindă ar fi amuţit. Cel ce acum îşi spunea Andrew Gerald era mai frumos, dar şi mai înfricoşător decât fusese vreodată în cei peste 150 de ani ai săi.

Zece

În ziua următoare reveni s-o vadă pe chelneriţa pe care acum ştia că o cheamă Laura Bennet.
— Mai povesteşte-mi despre tine, îi ceruse, iar ea făcuse întocmai, deşi pentru el erau doar vorbe fără importanţă. Aflase deja tot ceea ce voia să ştia. De-a lungul întrevederii lor o privise atent, iar ea îşi ţinuse aproape permanent capul plecat – o atitudine cu care el se obişnuise de-a lungul timpului. Când ajunse cu povestitul la momentul în care mama ei murise, răpusă de leucemie, el îi luă mâna dreaptă într-ale lui, făcând-o să tresară uşor şi să roşească. Atât de simplu, gândi, fără a se putea abţine. Îi şterse grijuliu o lacrimă care era gata să se prelingă pe obrazul palid, iar ea roşi iarăşi. Joacă de copii.

Când se despărţiră o sărută pe obraz, iar ea nu se împotrivi. Îşi reţinu un chicot. Era sigur că nu l-ar fi refuzat nici chiar dacă i-ar fi cerut să se dezbrace chiar acolo, în mijlocul restaurantului. Fără să se uite înapoi ieşi în vântul rece care împrăştiase în mare parte norii, lăsând descoperită bolta de un albastru şters.

Unsprezece

Laura Bennet avea 21 de ani şi locuia în River’s Fall de când se ştia, chiar dacă era conştientă că venise acolo doar după ce bunica ei, căreia îi aparţinuse casa, murise. Ea, Stan şi Christine Bennet locuiseră înainte într-un apartament înghesuit din Salt Lake City, iar când li se oferise ocazia unui trai liniştit şi mai sănătos o acceptaseră bucuroşi. Pe atunci Laura avea numai un an. Vremea trecuse şi totul era cum nu se poate mai bine. Sau asta cel puţin până mama ei dispăruse deodată. Tăticul îi explicase atunci că o luase leucemia. Ea, în vârstă de doar şase ani pe-atunci, voise să afle când avea mami să se întoarcă de la „leucemie”, dar tati doar râsese cu amărăciune. Totul se clarificase în următorii ani. Şi totuşi, gândea uneori, pentru ea lucrurile fuseseră mai simple. Era mai uşor să nu ştii, să nu realizezi ce se întâmplă în jurul tău, decât să te laşi lovit în plin de evenimente. Aşa se întâmplase cu tatăl ei. Fusese lovit… şi doborât. Ca mulţi alţii înaintea lui începuse să bea. Şi nu se mai oprise. Nu până când aproape îşi omorâse fiica în bătaie şi până când aceasta îl părăsise. Dar se întorsese la el. Nu putuse să-l lase singur. Era singura ei familie rămasă şi doar gândul că îl lăsase singur o umplea de scârbă faţă de sine. Se întorsese la el şi nu îi fusese uşor deloc. Luase asupra ei toate greutăţile şi se chinuise să răzbată drumul pe care tatăl ei clacase. Pentru amândoi! Şi în mare parte reuşise.

Îşi găsise o slujbă şi rămăsese lângă el, în ciuda nenumăratelor îndemnuri venite din toate părţile de a-l trimite la Boise, la dezintoxicare. Dar nu putea suprta gândul ca el să fie singur, iar Boise nu era tocmai aproape. Aşa încât se chinuise să facă totul pe cont propriu. Şi eforturile îi fuseseră încununate cu succes. Sau cel puţin până în urmă cu vreo două săptămâni. Atunci tatăl ei băuse… după atâta timp cedase. Şi acela fusese doar începutul. Nu-l mai putuse face să se oprească. Pur şi simplu nu mai putuse. Iar el o lovise… pentru a doua oară în viaţa ei fusese trântită la pământ de mâna părintelui său. El plecase apoi furtunos din casă, iar ea rămăsese plângând, prăbuşită pe podeaua rece. Dar ceea ce urmase fusese mult mai rău. Tatăl ei dispăruse. Îl aşteptase o noapte întreagă să se întoarcă, dar nu o făcuse. În zori chemase poliţia, iar căutările începuseră. Prima zi a lor se scursese fără niciun rezultat. Ajunsese la capătul puterilor căutând neîncetat prin ploaia rece vreo urmă, ceva, orice care să o ajute să-şi aducă tatăl înapoi.

Miracolul se întâmplase abia după două zile. Stan Bennet fusese găsit aproape mort într-o râpă, cu o sticlă de tărie lângă el. De când îşi revenise în simţiri rămăsese închis în casă, iar Laura nu putuse să scoată nimic la el decât acel repetitiv, aproape obsedant „Îmi pare rău!”.

Se gândea la asta, ca de fiecare dată când nu avea nimic de făcut, când îl zări. Înalt, cu părul de un negru-cărbune, în care luceau şuviţe aurii şi cu ochii strălucind ca fulgerul pe fundalul pielii aproape albe. Zâmbi incontrolabil, pe când clopoţelul de la intrarea în restaurant scoase obişnuitul clinchet. Nu ştia ce avea tipul acela (de fapt, dacă statea puţin să mediteze la asta, nu ştia aproape nimic despre el), dar o atrăgea într-un mod pe care nu şi-l putea explica. De fiecare dată când îi vorbea simţea o nevoie ciudată de a-l asculta, de a face excat ce-i spune el… lucru care era absolut absurd. Întotdeauna fusese o fire puternică şi independentă. Dar când o sărutase pe obraz, în urmă cu câteva zile… ei bine, se pierduse complet. Chiar şi aşa, fusese nimic pe lângă ce se întâmplase în ziua următoare, atunci când buzele lor se atinseseră. Îi simţise gustul, atât de crud, iar braţele lui în jurul ei o făceau să nu mai poată gândi. Şi mirosul lui. Un miros puternic, dar indescifrabil. Avusese câteva aventuri la viaţa ei, dar niciunul dintre parteneri nu era ca el. În acele momente ar fi făcut orice ca să-l mulţumească. Ca o tâmpită de liceancă îndrăgostită. Numai pentru el…
— Salutare! îi ură el, apropiindu-se şi scuturându-şi părul plin de apă. Pe-aici plouă aşa mereu?

Se holbă la ochii lui, ca hipnotizată şi simţi impulsul cum preia controlul asupra trupului. Nu o mai interesa că şefa ei era chiar în spate şi nici că restaurantul era mai plin decât de obicei. Se repezi spre băiatul (bărbatul?) din faţa ei şi îl sărută apăsat. El nu păru surprins şi îi răspunse. În local nu se mai auzea decât muzica lină venită de la sistemul audio. Simţi că se pierde din nou, dar încercă să-şi revină, reprimându-şi dorinţa de a-şi smulge hainele de pe ea… şi pe ale lui chiar acolo, în văzul tuturor (Oare era chiar ea cea care tocmai avusese astfel de gânduri?!!).

— Tremuri, realiză după ce se desprinseră unul de altul.
— O cafea caldă ar fi numai bună, admise el rânjind. Şi ce zâmbet frumos are…. REVINO-ŢI!
— Aşează-te. Ţi-o aduc imediat. În graba care o cuprinse se împiedică şi aproape căzu. Se redresă rapid, înainte de a fi observată şi se îndreptă spre masa unde el stătea, holbându-se absent pe geamul dincolo de care negura nopţii începea să se lase. Niciodată nu venise la ea atât de târziu şi chiar ajunsese la un moment dat să se întrebe (din nou, ca o tampită de şaişpe’ ani) dacă nu cumva plecase şi dacă avea să-l mai vadă vreodată.
Oare la ce se gândeşte? Nu avea niciun rost să-l întrebe. De fiecare dată când încercase aşa ceva primise răspunsuri monosilabice sau încuietoare de drum. Nu voia cu niciun chip să se deschidă, dar avea să găsească ea o soluţie până la urmă.
— E fierbinte, îl anunţă. Îl urmări cum soarbe o gură bună, fără a da vreun semn că l-ar arde, apoi curiozitatea îi învinse reticenţa:
— De ce ai venit atât de târziu?
— Nu am prea putut dormi noaptea trecută, aşa că am recuperat azi.
— Coşmaruri?
El o privi absent şi îi răspunse într-o doară:
— Cam aşa ceva… îmi pare rău. Uite, dacă vrei te conduc până acasă.
— OK, răspunse ea cam prea repede. Îşi dădu seama imediat şi, contrar dorinţei ei, roşi. El însă nu păru să observe. Putea fi doar din cauza luminii, dar i se părea că albastrul ochilor, atât de sclipitor înainte, îşi pierduse strălucirea. Şi părul… părea acum mai asupru, aproape sârmos. Termină, o iei razna! Însă gândurile ei fugare erau la fel de aproape de adevăr pe cât era ea de terminarea programului de muncă pe acea zi.

Doisprezece

— Te frământă ceva… Pot să te ajut cumva? vorbi fata îngrijorată.
Poţi să mori…?
— Nu… sunt doar puţin obosit. Atâta tot. Dar era mai mult decât atât. Mult mai mult decât avea ea să bănuiască vreodată. Chiar dacă totul mersese conform planului, în ultimele două zile se simţise din ce în ce mai slăbit şi de câteva ori i se păruse (oare fusese doar atât?) că că imaginea lui în oglindă tremură uşor, că devine din ce în ce mai ireală. Cunoştea simptomele. Avea nevoie de ritual. Cât mai curând. Iar asta-i noaptea cea mare!
După câteva minute Laura îl anunţă că se duce să se schimbe. Plecă lăsându-l singur. Singur… Era un cuvânt corect, dar niciodată valabil în cazul lui. Nu era niciodată singur. Iar în ultimul timp prezenţa din interiorul său devenise din ce în ce mai activă, şoptindu-i încontinuu vorbe reci, înfiorătoare, făcând să-i fie din ce în ce mai greu să se controleze.

Înspre restaurant trecuse pe lângă o fetiţă care merge grăbită în sens opus, de mână cu mama ei. Cea din urmă trecuse fără să-l privească, dar fetiţa se uitase. Îi văzuse ochii nevinovaţi şi îşi imaginase cum îi frânge gâtul fragil. Se zgudui, scârbit. Nu avea cu adevărat o problemă în a ucide copii. O făcuse de câteva ori, când nu avusese timp sau altă variantă, dar niciodată nu simţise imboldul de a ucide în văzul lumii, indiferent de consecinţe. Întotdeauna existau consecinţe, însă trebuia să aibă grijă ca ele să fie minime.
— Să mergem! Şi ieşiră amândoi, de braţ, în ploaia îngheţată.

Treisprezece

Laura se strânse lângă el, astfel încât micuţa ei umbrelă neagră să-i acopere pe amândoi. Îl întrebase odată de ce nu foloseşte aşa ceva, iar el mormăise doar „Îmi place ploaia.” Drumul era pustiu şi de abia dacă vedeai la doi metri în faţă. Locuind acolo de atâta timp se obişnuise cu ploile din mijlocul verii, însă nu văzuse niciodată o asemenea furtună, care ţinea deja de aproape o săptămână şi jumătate. În astfel de momente se gândea cu mândrie că, deşi plătise aproape 500 de dolari, cele câteva găuri din acoperiş fuseseră reparate vara trecută.

Mai merseră puţin apoi o luară la dreapta, contind încă de două ori în următoarele câteva minute. O rafală bruscă de vânt şi umbrela ei deveni inutilă. Ploaia o udă imediat până la piele, dar cel puţin ajunseseră la destinaţie. Laura privi spre uşa familiară, arămie, gândindu-se la căldura care o aştepta înăuntru, apoi se întoarse spre el, chiar la timp pentru a-i simţi, pe neaşteptate, atingerea buzelor, ce păreau că ard, înconjurate de tot acel ocean de răceală. O sărută mai lung decât de obicei, iar ea simţi cum se topeşte uşor-uşor de dorinţă. Îl voia. Mai mult decât orice altceva îl voia. El dădu să se desprindă, dar fu tras înapoi.

— Nu pleca, îi şopti, înainte de a se uni iarăşi. Iar el nu ripostă. Se lăsă tras spre uşa arămie, plină de stropi reci în ciuda copertinei de deasupra. Se năpustiră în hol încă îmbăţişaţi, iar uşa se trânti cu un bang! De undeva se auzea sunetul unui comentator sportiv.
— Tata doarme probabil, îndrugă Laura, în timp ce se descălţa.
— Şi dacă…
— Nu-mi pasă, i-o tăie, sărutându-l iarăşi. Era din ce în ce mai nerăbdătoare. Aproape că îşi smulse paltonul de pe ea, după care începu să descheie impermeabilul lui.
— Laura? se auzi o voce.
— La naiba… vino, zise ea repede, târându-l pe un hol scurt, în timp ce hainele lor rămâneau în urmă. Absorbită cum era de cel pe care în acele momente îl voia cu toată fiinţa ei, nu băgă de seama sunetul sec, ca de bolovan, scos în timp ce impermeabilul lui căzu pe podea. Şi nici strigătele tatălui ei, ce se stinseră treptat, blocate de uşi şi de pereţi şi acoperite de sunetele adânci, aproape sălbatice ale unirii lor.

Paisprezece

Deşi întunericul era aproape deplin, putea s-o vadă perfect. Îi vedea spatele gol, a cărui linie se unduia aproape artistic, dispărând sub pătura subţire. Părul blond era deranjat, iar sunetul regulat al respiraţiei îl anunţă că ea dormea adânc. Îi dăduse ceea ce ea dorise. O noapte. Probabil cea mai bună noapte pe care o s-o aibă vreodată… Dar acum era timpul să plătească preţul.

Cu graţia unei feline coborî din pat şi se îmbrăcă repede, în linişte, după care traversă holul pe care venise. Hainele lor fuseseră strânse şi aşezate într-un cuier aflat lângă uşa de la intrare. Pipăi uşor buzunarul impermeabilului încă ud şi descoperi că e gol. Zâmbi în timp ce dintr-un alt buzunar, unul bine ascuns, scoase o pereche de mănuşi chirurgicale pe care şi le puse şi un alt obicet, mic şi negru. Fusese mai uşor decât se aşteptase.
La fel de neauzit se strecură până la uşa întredeschisă, dincolo de care se vedea lumina unui televizor. Sonorul părea dat la minim. O deschise uşor, rugându-se să nu scârţâie. Şi nu o făcu. Mirosul îl lovi imediat. Alcool. Zâmbi şi mai larg. Pe podea era căzută o sticlă dreptunghiulară de jumătate de litru. Aceeaşi sticlă care bocănise când atinsese podeaua, dar căreia Laura nu-i acordase nicio atenţie. Atât doar că acum era goală. Iar cel care o golise sforăia pe patul dublu din faţa televizorului. Aproape că-i venea să râdă de cât de simplu fusese totul. Se temuse la un moment dat că el nu va găsi sticla. Dar o găsise şi, în cele din urmă, vechiul viciu învinsese raţiunea. Ieşi din cameră, trecu printr-o bucătărie şi apoi intră pe o uşă aflată la capătul altui hol scurt. Uşa avea o fereastră micuţă, dincolo de care nu se zărea nimic. Aceeaşi fereastră prin care privise noaptea trecută.

ătrunse în garajul cufundat în beznă şi, exact acolo unde o pusese, găsi frânghia groasă, pe care o aranjase astfel încât să pară veche. Închise uşa şi se întoarse în camera unde comentatorul lipsit de glas gesticula fără oprire. Îşi lăsă capul să-i cadă pe-o parte şi îl privi pe omul adormit, în timp ce un fior extrem de familar i se răspândea prin corp. Simţea cum sentimentul îl umple, înfierbântându-l mai mult decât o făcuse partida de sex pe care o avusese cu doar câteva ore în urmă. Se uită la ceasul rezistent la apă pe care îl avea la mână. 12:37. Senzaţia de plăcere crescu şi mai mult şi ştiu că era timpul să acţioneze.

Lama brigeagului ţâşni din mânerul negru în timp ce, cu o viteză fulgerătoare, funia groasă se strânse în jurul gâtului bărbatului înainte ca acesta să-şi dea bine seama ce se întâmplă.

Cincisprezece

Se trezise total dezorientat, cu un fel de şarpe aspru încolăcit în jurul gâtului. Se gândi că îi vine să verse, dar senzaţia fu imediat înlăturată de lipsa de aer. Încercă să respire şi descoperi că gâtul începe să-l doară. Imediat simţi o greutate imensă strivindu-l de slateaua tare a patului. Încercă să-şi mişte braţele, însă îi erau imobilizate la spate. Vru să strige după ajutor, dar şarpele îi înăbuşea orice sunet. Ochii începură să-l doară, iar locul unde funia (aproape inconştient realizase că asta era) îi apăsa pielea începuse să se învineţească. Îşi simţi vezica mult prea plină plesnind, iar mai apoi urina caldă înmuindu-i hainele. Cu o ultimă răbufnire de forţă, ce nu ar fi putut fi dată decât de instinctul pur de supravieţuire, încercă să-şi răstoarne atacatorul, dar acesta abia dacă se clinti. Auzea respiraţia perfect controlată a celui de deasupra sa şi ştia, dincolo de orice îndoială, că acelea erau ultimele lui momente. Privirea i se întunecă, iar lumina artificială a televizorului începu să se piardă, sfâşiată de întuneric. Un întuneric atât de negru… moartea. Simţi cum mâinile îi fură eliberate. Dar degeaba. Presiunea aupra gâtului era la fel de puternică. În cele din urmă secunde ale vieţii lui, Stan Bennet simţi o durere ascuţită venind de la încheietura lui dreaptă, apoi o atingere rece, aproape binefăcătoare, care o calmă. În timp ce aceasta încă îi presa rana care sângera superficial, mai avu suficientă vlagă cât să audă acea voce rece şi şuierătoare, plină de încântare, soptindu-i în ureche:
— Urmează fiica ta. Laura! Imginea ei îi veni în minte, luminată parcă de razele soarelui. Iar aceea fu ultima lumină care se stinse.

Şaisprezece

Cu o ultimă zvâcnire, bărbatul se stinse în braţele sale. Fascinat, se uită la figura lui congestionată, duhnind a alcool. Îi venea să râdă. Arăta ca o caricatură. Se stăpâni, ridicându-se de pe corpul ce era acum o simplă bucată de carne şi îşi privi critic munca. Făcuse o treabă bună, deşi minţise când vorbise despre moartea Laurei. De ce o făcuse nu ştia exact, dar acele cuvinte avuseseră un loc special în plăcerea pe care o resimţise.

Privirea îi alunecă spre încheietura unde se putea observa o mică tăietură, mai mult o zgârietură, de unde sângele deja încetase să mai curgă. Nu-i mai rămânea decât să care corpul în pădurea ce începea chiar de dincolo de curtea din spate şi să-l spânzure de un copac, lăsând alături sticla goală. Bietul tată alcoolic care a decis că nu mai merită să trăiască fiindcă tot ce a făcut în viaţa lui mizerabilă a fost să-şi dezamăgească fiica. Până la urmă putea pune pariu că Stan Bennet chiar voise să moară prima oară când fugise în pădure. Probabil şi Laura o ştia, chiar dacă nu ar fi îndrăznit niciodată să o spună cu voce tare. Nu va fi nicio anchetă. Zgârietura ar fi putut proveni de oriunde. Nu există amprente. Iar sănătatea lui psihică acoperă perfect povestea sinuciderii. Rânji. Era crima perfectă. Iar el obţinuse ce-şi dorise.

Poate chiar mai mult de atât. Se simţise altfel decât se simţea de obicei când ucidea. Puternic. Infailibil, dincolo de orice ar fi putut fi uman. Puterea este cel mai puternic afrodiziac, gândi. Iar puterea supremă era cea asupra vieţii. Puterea dumnezeiască.
Râse uşor, în timp ce se aplecă să ridice cadavrul. Şi atunci îl lovi…

Şaptesprezece

Durerea. Înfiorătoare. Insuportabilă. Nu se mai putu abţine şi urlă. Iar cu el mai urla cineva. El.

— VIERME NEMERNIC! AI UITAT CE EŞTI FĂRĂ MINE?!! DA-MI CE-I AL MEU! DA-MI SÂNGE!
Continua să urle, fără a se putea opri, cu mâinile zgâriindu-şi faţa care începuse să capete o moliciune dezgustătoare.
— DA-MI SÂNGE! SÂNGE CU ADEVĂRAT! NU UN STROP! DA-MI CE-I AL MEU!
— ARGHHHHH! Suferinţa era înfiorătoare. Auzea alături de strigătele sale şi pârâitul sec al oaselor care se îndoiau şi ieşeau în afară, împungând pielea din ce în ce mai galbenă.
— Andrew! Glasul ei… În toată acea furtună glasul ei era limpede. Ea. Salvarea lui… Cu ultimele puteri se ridică pe picioarele acum prea mici, chircite şi se repezi pe uşa deschisă doar pe jumătate.
Fata, complet goală, nu mai apucă să ţipe. Lama bricegului pătrunse în gâtul plăpând cu un zgomot ce îi zdruncină creierii.
— SÂNGE! DA-MI! DA-MI ACUM!
— IA, NENOROCITULE, IA! urlă şi el turbat de furie şi de teamă, în timp ce lovea iar şi iar în ceea ce se transformase într-un terci înfiorător.
— IA! Şi împinse moneda rece adânc în măruntaiele sângerânde, însă fără să-i de-a drumul. Puterea, forţa indestructibilă, incomparabilă a vieţii îl izbi ca un tsunami. Se prăbuşi respirând horcăit, încercând să absoarbă toată acea enrgie. Corpul lui îşi recăpăta forma perfectă, dar nu era numai atât. Acum era mai bun ca înainte. Era desăvârşit. Râsul nebun se porni, venind atât din interiorul capului, cât şi din gâtlejul său. Şi, la fel de brusc cum începuse, se şi opri. Ce-am făcut?!!

Icni oripilat. O să mă aprindă… o să mă închidă! NU! NU, LA DRACU, NU!
Se ridică, ţinând într-o mâna pumnalul şi în cealaltă medalionul şi o luă la fugă, alunecând şi aproape căzând din cauza substanţei întunecate şi vâscoase care îl acoperea din cap până-n picioare. Sări în furtuna de afară fără impermeabilul rămas în cuier şi desculţ, fugind fără să privească înapoi. Trebuia să plece de acolo. Să dispară. Alerga disperat prin ploaie, fără direcţie, când raţiunea începu să preia controlul. Trebuie să-mi iau lucrurile. Prea multe indicii legate de mine. Şi am nevoie de bani. Cu un ţel bine fixat în minte fugi şi mai tare şi în mai puţin de două minute era în faţa casei lui Loraine Winson. Se ciocni de uşă, aşteptându-se să fie deschisă, însă nu era. Se prăbuşi pe veranda de lemn, iar scândurile vechi protestară zgomotos. Începu să bată cu pumnii în uşă, dar se abţinu să urle.

În câteva momente aceasta se deschidea.

Optsprezece

Loraine Winson fu trezită dintr-odată. Încercă să identifice sunetele şi îşi dădu seama destul de repede că proveneau de la uşă. Cineva bătea cu putere. Sentimentul de spaimă trecu rapid şi îşi dădu seama că singura persoană care ar fi putut veni la acea oră era chiriaşul ei. Se grăbi să se ridice, însă spatele ei o anunţă că nu e de acord.

Iisuse! Însă reuşi să ajungă la uşă şi să o deschidă. Şi împietri. În faţa ei stătea fără îndoială cel ce îi era chiriaş, însă părea cum nu se poate mai diferit de băiatul care plecase din casa ei cu doar câteva ore înainte. Diferenţa cea mai izbitoare – vopseaua roşie, care i se scurgea de pe chip, din păr şi de pe haine. Apoi mai era şi faptul că era desculţ şi îmbrăcat doar într-un hanorac ud leoarcă. Iar ochii lui. Nu mai aveau acea nuanţă electrică de albastru, ci erau pur şi simplu incandescenţi. Şi chiar… înfricoşaţi? Maxilarele lui păreau mai bine conturate, iar în părul negru nu se mai putea ghici nicio urmă aurie.

Văzu speriată cum, ca un animal încolţit, băiatul se târî înăuntru lăsând în spatele lui o dâră întunecată, după care trânti uşa. Se ridică pentru câteva secunde, doar pentru a cădea apoi cu spatele lipit de perete. Îşi trecu mâinile prin părul cleios, uitându-se apoi ciudat, aproape nedumerit, la vopseaua ce le acoperea şi şoptindu-şi parcă sieşi întruna „nu… nu…”.
— Ce… ce s-a…?
Abia atunci păru să observe că nu era singur. Se ridică fulgerător şi o luă la fugă spre scări.
— Stai… Andrew!
Când deschise uşa camerei văzu valiza de pe pat umplându-se rapid cu haine.
— Andrew…
Niciun răspuns.
— Andrew, ce s-a întâmplat?
— Trebuie să plec! Trebuie… vreau un taxi. De unde pot lua unul?
— Taxi… ce… de ce?
Continuând să împacheteze, băiatul îşi repetă întrebarea.
— Nu găseşti niciun taxi aici. Mai ales la ora asta…
— CE?! Elaine, am nevoie de o maşină.
— Dar de ce…?
— ASCULTĂ! Aproape că urlă şi se repezi spre ea, apucând-o de umeri. Feţele lor erau acum la doar câţiva centimetri distanţă, iar Elaine putea mirosi acea miasmă dulceagă. Sânge…, îşi dădu seama, iar inima îi stătu în loc. Ochii strălucind ca focul o fixau acum, hipnotizanţi, paralizând-o complet.
— Elaine, continuă chiriaşul ei pe un ton mai reţinut. Elaine, revino-ţi!
— Ce… ce ai făcut?
Spre surprinderea şi groaza ei, băiatul se uită la ea absent, parcă pierdut în gânduri pentru câteva clipe, după care răspunse:
— Am ucis.
Vru să ţipe, dar ţipătul i se opri în gât. Venind de afară, sunetul unei sirene de poliţie îi lovi timpanele, pentru ca doar în câteva secunde liniştea să se lase din nou.
O frică pură, primară, se putea citi acum pe chipul celui din faţa ei. Şi, dintr-un motiv de neînţeles pentru ea, simţea o nevoie copleşitoare de a-l proteja.
— De ce ai făcut-o? se trezi întrebând. Băiatul se holbă la ea pentru câteva secunde, părând să dea o luptă interioară, după care faţa lui se limpezi, strălucind de hotărâre.

Îşi băgă mâna în buzunarul blugilor şi scoase de acolo ceva. Elaine tresări uşor când palmele lor se atinseră, iar apoi valul de voci şi imagini îi inundă mintea, lăsând-o cu gura uşor întredeschisă. Acum ştia.

Nouăsprezece

Andrew studia atent reacţia bătrânei. Era primul om care îi afla secretul. După ce uimirea trecu, chipul ridat se încruntă puţin, apoi îşi reveni. Deşi încercă să o citească, nu reuşi. Şi,în acelaşi timp,mai realiză încă un lucru: pentru prima oară după mai bine de un secol avea senzaţia că era singur în trupul său, că avea control deplin. Dar cât ai clipi sentimentul dispăru. El era încă acolo. Exact aşa cum trebuie să fie.
Însă avea probleme mai mari la care să se gândească… mult mai mari.

— Elaine, trebuie să plec. ACUM!
De fapt – să plecăm. Era ciudat să folosească pluralul. Dar avea nevoie de bătrână, cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp, ca o garanţie. Probabil că cineva auzise ţipetele şi îl văzuse fugind de la casa Laurei. Altfel nu înţelegea cum ar fi aflat poliţia atât de repede. Sau poate nu e vorba despre mine… Nu. Era o coincindeţă mult prea mare. Oricum, era bine să aibă un ostatic la nevoie.
— Dar…
— Nu avem timp, Elaine. Dacă mai aşteptăm or să mă prindă.
— Dar…
— Nu vrei să mă prindă, nu? Înainte să poată răspunde îi apucă faţa în mâini şi o trase spre el. Contactul dintre buzele lor îl scârbi, dar nu avea de ales. Era necesar ca gazda lui să colaboreze. Cât mai e încă în viaţă.
— Avem nevoie de o maşină. Femeia, încă înmărmurită, aprobă uşor.
— Ştii de unde putem face rost de una?
— P-poate pot să chem pe cineva… Ron… v-vecinul meu are maşină. Poate îl conving să… să te ducă…
— Să ne ducă… vrei să vii cum mine, nu? Degetul lui îi atinse buzele, pictându-le pe jumătate în negru.
— Nu… nu ştiu… eu…
O sărută din nou, de data aceasta mai lung.
— D-da…
— Bine. Acum du-te şi sună-l pe Ron. Spune-i că trebuie să ajungi urgent la spital, dar nu vrei să chemi salvarea. O să înţeleagă… Am eu grijă să-l conving după ce apare cu maşina. Tremurul ei îi dădu de înţeles că pricepuse ce avea să se întâmple.
— Du-te! Femeia plecă, iar el se întoarse la împachetat. Avea să meargă. Era sigur. Dar sunetul sirenei de poliţie care se apropia îi nărui instantaneu orice gând.

Douăzeci

Adrenalina îi repuse corpul în mişcare. Zbură pe scări în acelaşi timp în care auzi scrâşnetul roţilor ce frânau în faţa casei.
— ELAINE! Femeia arăta pur şi simplu terifiată.
— Uşa din spate! HAI! Apucând-o de braţ, ieşiră rapid din bucătărie şi străbătând un hol întunecat ajunseră în faţa uşii care se deschise cu zgomot ca de gong, acoperit pe jumătate de bubuitul tunetului. Iarba udă era alunecoasă şi aproape căzură de câteva ori, însă în scurt timp erau la liziera pădurii ce înconjura oraşul din toate părţile. Era ca şi cum cineva le-ar fi pus o uriaşă umbrelă deasupra capului. Pădurea deasă acoperită de un negru ca smoala, străpuns la răstimpuri de fulgerele ce brăzdau cerul mai aprig ca înainte. Fugiră fără să se oprească o vreme, uitându-se din când în când înapoi, dar nu vedeau nimic. Însă auzeau. Urmăritorii lor se apropiau.

O portiţă de scăpare… Dar nu avea nicio idee încotro se îndreaptă şi ce trebuia să facă mai departe. Şi cum naiba de aflaseră atât de repede? Cineva îl văzuse. Acum era sigur. Însă asta nu-i era de niciun folos. Şi în ciuda faptului că trupul lui obosea mult mai încet decât al unui om obişnuit, ştia că poliţiştii nu vor renunţa prea uşor. Iar bătrâna rămânea în urmă. Ar fi putut s-o lase, însă poliţiştii ştiau pădurile probabil. Dacă l-ar fi ajuns din urmă avea nevoie de o monedă de schimb.

*

Să fugă!

Asta era principala lui grijă. Să fugă cât mai repede, să ajungă cât mai departe. Copacii învăluiţi în ceaţă păreau că se mişcă în viteză pe lângă el, simple umbre contorsionate, din ce în ce mai dese… atât de dese încât de câteva ori era cât pe ce să se lovească de ele. Apăreau de nicăieri, biciundu-i faţa cu braţele lor cu degete răşchirate.

Să fugă!
Se opri brusc, alunecând atât de tare pe pământul umed că fu gata să cadă.
― Haide! reuşi să îndruge printre gâfâituri. Hai mai repede! Silueta din spatele lui se contura vag prin vălul cenuşiu, apropiindu-se rapid.
― Nu… nu mai pot!
― Trebuie! mai-mai că ţipă cel aflat înainte şi îşi strecură braţul pe sub cel al siluetei, care era acum îngenuncheată pe solul reavăn, plin cu ace de pin.
Tremurând din cauza efortului, o ridică şi îşi reluă alergarea. Deja auzea voci nedesluşite, venind din spatele lor. Păreau a fi cel puţin patru. Disperarea şi teama îi lichefiau măruntaiele, făcându-l să suspine. Nu! Nu acum!
― Ce să fac?! şopti horcăit. PE UNDE S-O IAU?!! Se aştepta la un răpuns, dar acesta nu veni. Nu erau decât sunetele nefiresc de ascuţite ale pădurii şi cele ale glasurilor care se apropiau.
― AJUTĂ-MĂ, FIR-AI AL DRACULUI SĂ FII!
Se împiedică şi aproape căzu, iar primul lui gând fu să-şi ducă mâna la buzunarul drept. Când simţi atingerea rece a aurului se mai linişti. Avea să reuşească… Întotdeauna reuşea!

Douăzeci şi unu

Încercă să-şi regleze ritmul respiraţiei, însă gâtul îl ardea, uscat. Bătrâna tremura în braţele lui, nefiresc de calmă. La un moment dat se gândise că va fi obligat să o reducă la tăcere pentru că începuse să plângă, însă îşi revenise repede, iar acum părea complet calmă.

Dar nu avea vreme să mediteze la asta. Îşi iţi capul uşor de după mormanul de pământ jilav. La început nu văzu nimic, dar după aceea flash-ul unei lanterne îl făcu să se tragă înapoi.

— Sunt aproa… Însă nu mai apucă să termine. Sângele întunecat i se târa asemenea unor şerpi pe pielea albă, izvorând din gâtul proaspăt crestat. Lama cuţitului de bucătărie străpunsese rapid prin carne şi cartilaje şi se retrăsese la fel de repede. Începu să tuşească incontrolabil, ţinându-şi palma apăsată asupra tăieturii, dar preţiosul lichid îi scăpa printre degete, scăldându-i mâna într-o atingere fierbinte. Realiză ce se întâmplă abia când buzunarul îi fu scotocit cu repeziciune. Acum era lipsit de ceea ce fusese atât de valoros pentru el. Încet dar sigur transformarea începu. Însă înainte de ea simţi altceva. Atingerea rece a aurului pe pieptul său însângerat.

Vru să strige, să urle, însă tot ce ieşi fu un gâlgâit bolnav.
— El mi-a făcut o ofertă. Îi dau ce vrea de patru ori pe an şi voi fi iar frumoasă… bineînţeles, nu imediat. Mai întâi trebui să scap basma curată din tot circul ăsta… Dar apoi…
Băiatul îşi întinse braţul deja mult prea schimbat ca s-o prindă, însă acesta căzu fără vlagă la pământ.
— Îmi pare rău, dragule… dar nu puteam pierde ocazia asta… încă de când am atins moneda am ştiut cum o să se termine toate astea.
Ochii I se închideau uşor-uşor, în timp ce lumea din jurul lui se pierdea în vârtejuri haotice, presărate cu lumini intermitente.
— Dormi acum, şopti bătrâna, pentru ca în următoarea clipă să scoată un “AJUTOOOR!” jalnic.

Ultima imagine pe care Andrew Gerald o văzu fu cerul întunecat de nori grei. Cerul care, chiar şi după cei o sută cincizeci de ani pe care îi petrecuse sub el, rămăsese la fel.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Gazeta Sf, nr. 28 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Sânge, lacrimi şi aur 2 de James R. Blaisse. […]

  • Blui said:

    Deci a fost de-a dreptul socant finalul. Serios nu ma asteptam la asa ceva din partea batranei. Oricum, acum am realizat cam cat de mult se aseamana modul tau de a scrie cu cel a lui Paul Saul, probabil din cauza ca pe el l-am descoperit de curand. Ce pot sa mai zic? Mi-a placut mult!

  • James (author) said:

    @Blui: Mersi. Desi… sincer, poate ca par tampit, dar nu am nicio idee cine e Paul Saul. Ii dau acum o cautare pe Googoo.

  • Multe şi adunate… « Book's Kingdom said:

    […] Pentru cine are chef de ceva  fantasy/ horror/ crime/ thriller, puteţi intra aici, pentru a citi partea a doua şi ultima a povestirii Sânge, lacrimi şi aur… (pe scurt […]

  • Septembrie – privire de ansamblu « SCIFIENTLAND said:

    […] publicate. Mi-au atras atenția, însă, câteva texte, între care aș pune la loc de cinste „Sânge, lacrimi și aur”, de James R. Blaisse, „Zodia Mielului”, de Mihai Hafia Traista sau „Din ștreang”, de […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.