Şantaj în negru

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 22 ( martie, 2012 )
Autor:

Abe Wright se trezi în puterea nopţii, după puţine ore de somn. Urmând un ritual grăbit, se spălă pe faţă, se îmbrăcă şi-şi trecu peste piept cureaua Coltului 38, în timp ce cafeaua era pe foc. Apucă în drum paltonul şi-şi potrivi pălăria, pe scări în jos. Urcă în greoiul Plymouth negru pe care îl conduse până la o distanţă prudentă de clădirea suspectă.

În Chicago, în ultima vreme, avuseseră loc o serie de crime ce prezentau toate aceleaşi caracteristici stranii: împunsături de câţiva centimetri în zona gâtului, zgârieturi adânci pe corp, urme de lovituri nemaiîntâlnit de puternice. Mai mult în glumă şi ca să-şi dovedească unul altuia propria cultură, oamenii legii ajunseseră să discute despre vampiri, din aceia despre care se spunea că ar exista în Europa…

Nu ştia ce să zică despre toate acestea, însă treaba lui era să prindă făptaşul, şi la asta se pricepea.

Spatele vechii case dădea într-o altă stradă, ceea ce nu era prea bine. Nu observă nici o urmă recentă. Escaladă rapid gardul masiv din fier forjat în dreptul unui copac, după care alese să se caţere pe peretele din lespezi mari năpădite de iederă, până la o fereastră larg deschisă, ale cărei perdele fluturau în adierea nopţii. De cât timp oare stătea aşa? De o oră, de o zi, de mai multe zile? Nici o lumină în toată casa. Tăcere de mormânt. Dar flerul îi spunea că nu a venit degeaba. Îşi scoase Coltul şi încălecă cerceveaua. Nici nu coborî bine că, fulgerător, din întuneric, o mână grosolană, păroasă, cu gheare ţâşni înspre el şi în acelaşi timp simţi în zona abdomenului un impact asemănător unui şoc electric, care îl determină să scape revolverul şi să-şi îndoaie corpul înainte de durere. Ochii începură să i se obişnuiască cu întunericul şi, la lumina lunii pline, apucă să vadă, în treacăt, cu ce făptură de coşmar avea de-a face. Dar asta conta mai puţin, acum trebuia să fugă, să scape. Pereţii dansau în jur o horă nebunească, în timp ce el se năpustea cu disperare prin camere şi holuri, strecurându-se printre mobile. Însă imediat fu culcat la pământ şi, la fel de repede, percheziţionat.

Apoi, surprinzător, gura spumegândă îi ceru, cu o voce destul de calmă, să se liniştească. În cameră se făcu lumină. Înaintea lui stătea în picioare un individ masiv, acoperit de păr pe membre şi pe faţă, iar ochii de şobolan ai acestuia păreau acum ceva mai mari şi mai puţin roşii decât înainte.

Niciodată nu s-a simţit atât de confuz. Dar parcă epicentrul fricii care ameninţase să-l copleşească trecea. Acum făcea cunoştinţă cu intensitatea calculată a privirii celuilalt, care însă nu părea a avea drept obiectiv cântărirea înfăţişării sau a puterilor unui oponent. Deşi era convins că ar fi putut să o facă, detectivul simţea că acei ochi pătrunzători nu intenţionau să impună nimic, ci doar să-i scruteze inima, să-i citească sufletul.

– Poliţist!… Cum se spune, tot răul spre bine! exclamă ciudatul personaj, cu un zâmbet abia ghicit. Dar asta rămâne de văzut, nu-i aşa? Iertare, adăugă, pe un ton formal şi înclinând uşor capul, până acum nu mi s-a mai întâmplat să joc rolul de victimă… deşi ştiu că la momentul de faţă nu am decât inamici, şi mă aşteptam ca, mai devreme sau mai târziu, un semen de-al meu, un om sau un înger, să mă atace. Nu vreau să mă dezvinovăţesc, însă nu e în totalitate vina mea – lasă-mă să-ţi explic…

Şi înspăimântătoarea gazdă îşi trase un scaun în faţa detectivului, în timp ce acesta se gândi instinctiv că, o vreme, ar fi mai prudent să rămână aşezat pe podea.

– Ei bine, da, m-ai prins. Însă… am nevoie de ajutorul tău. Şi să ştii că multe vieţi depind de asta!

– Păi, hmmm, despre ce ar fi vorba? replică Abe, frecându-se la ochi, ca o ultimă tentativă de a se sustrage viziunii de coşmar.

O melodie clasică, familiară, răsună din ceasul antic de pe masă, marcând ora fixă.

– Mai întâi se cade să-ţi mărturisesc faptul că am fost autorul a nenumărate crime (nu cele pe care le investighezi, deşi între toate există o strânsă legătură), însă e vorba de multe, multe altele… Chiar şi pentru acestea de acum mă simt într-o oarecare măsură vinovat, ele fiind săvârşite de către „fraţii mei”, adăugă sumbra arătare, începând să-şi  frângă mâinile şi pironind podeaua cu privirea.

– Dar să încep cu începutul, continuă, făcând un efort să revină la realitate. În atâtea veacuri am avut destul timp, prea mult, credeam atunci, întâi să fac tot ce mi-a trecut prin cap, apoi să mă plictisesc, să caut să aflu lucruri noi şi, în cele din urmă, să desluşesc anumite înţelesuri… Am învăţat multe limbi, am excelat în nenumărate meşteşuguri şi arte. Şi, într-un târziu, am ajuns să am anumite gânduri străine, care se băteau cap în cap cu animalitatea ce mă stăpânea şi îmi reveneau din când în când în minte, astfel încât m-am obişnuit să mă agăţ de ele cu obstinaţie… O, dacă ai şti cum e să devii mereu şi mereu, dintr-o fiinţă abjectă, una curată şi apoi iar un monstru! O, ce se întâmpla cu mine? Unde credeam eu că voi ajunge astfel? Dar un lucru ştiam: orice ar fi fost, nu m-aş mai fi lăsat de lumina pe care o întrezărisem!

Vezi tu, celor ca mine le e poate mai uşor să înţeleagă pedeapsa veşnică decât vă este vouă – trebuie doar să o faci, şi nu mai poţi uita, trebuie numai să te duci cu gândul la chinul infinit ca intensitate şi ca durată, astfel încât să îl şi simţi… pentru o clipă, căci mai mult ar fi insuportabil!

Astfel, m-am văzut incapabil să mai ucid şi, cu greu, am reuşit să-mi scot din alimentaţie sângele, ale cărui elemente le-am putut regăsi în alte surse de hrană. Într-un târziu, printr-o întâmplare, deoarece astfel de informaţii sunt ţinute în cel mai mare secret de către ai mei, am întâlnit scris undeva cum un altul asemenea mie a jurat să înceteze cu fărădelegile, iar apoi am găsit dovezi conform cărora şi în alte perioade de timp au existat câţiva care au ales această cale. Asta a fost tot ce-mi lipsea ca să mă hotărăsc definitiv.

Abe dădu încă o dată din cap a aprobare, în timp ce se autoconvingea că are de-a face cu un nebun, unul periculos, având în vedere forţa şi agilitatea uluitoare de care a dat dovadă. Iar în spatele trucului cu impulsul electric stătea fără îndoială vreun dispozitiv revoluţionar disimulat în podul palmei, în interiorul mănuşilor cu gheare, îşi spunea el, căutând, cât mai discret cu putinţă să inspecteze perspectivele pe care i le putea oferi situaţia.

– Dar acest angajament al meu îmi permite doar parţial să mă distanţez de vechea fire, care ameninţă să-şi recucerească poziţiile la cea mai mică slăbire a atenţiei din partea mea, continuă neobişnuitul povestitor, ridicându-se şi începând să se plimbe preocupat prin încăpere.

Apoi, în peregrinările mele prin Europa, aveam să aflu că ar exista o anumită formulă de jurământ, care se mai păstrează doar în Biserica Răsăritului şi care nu are efect decât dacă este rostită într-o biserică… Din păcate, tocmai atunci am fost silit de împrejurări să traversez oceanul. De aceea, te rog ca pe Dumnezeu, scapă-mă de pedeapsa oamenilor şi du-mă la mănăstirea asta de aici, de la periferie, pe care cu greu am reuşit să o descopăr, pentru ca să îndeplinesc ritualul şi să mă eliberez!

În timp ce asculta gânditor, poliţistul, uitându-se mai bine la interlocutorul său, observă siderat că hainele acestuia, care înainte îi veneau strânse pe corp, acum atârnau largi, făcându-l să arate ca un nobil din evul mediu, cu mânecile cămăşii încadrându-i aproape elegant o pereche de mâini asemănătoare celor ale unui om normal, şi cu haina largă trecându-i de genunchi.

Erau prea multe pentru Abe, însă acesta, cu o ultimă rezervă de sânge rece, îşi amână explicaţiile pentru mai târziu, căutând să se concentreze pe ceea ce-l interesa în primul rând:

– Deci zici că ai jurat să nu mai ucizi… Şi dacă, să zicem, spun că te ajut şi, după ce plec de aici, nu o mai fac?

– Treaba ta, răspunse monstrul. Însă ai de ales: dacă mă dai pe mâna oamenilor, vei face un act de dreptate, dar vor rezulta mult mai multe victime decât dacă m-ai lăsa în pace…

– Cum aşa?

– Vezi tu, noi, cu cât suntem mai în vârstă, cu atât avem puteri mai mari – eu, de pildă, valorez cât sute de „novici”. În consecinţă, cei ca mine, ajunşi de partea îngerilor, vor înclina serios balanţa în favoarea acestora, ceea ce, pentru tine, s-ar traduce printr-o criminalitate considerabil redusă. Dacă stau să mă gândesc mai bine, adăugă el cu un aer inspirat, astfel s-ar menţine un oarecare echilibru – filozofic vorbind, se pare că avem de-a face cu un soi de „selecţie prin evoluţie”… Dacă mulţi nu fac câte puţin, atunci puţini vor face mult – sau unul, tot.

Iar astăzi, în locul tău puteau fi unii din semenii mei care încep să realizeze că ceva nu este „în regulă” cu mine. Ceea ce ai simţit tu ca un şoc electric, chiar dacă am făcut apel la ultimele mele resurse în acest scop, le era destinat lor, atât în scop de autoapărare, cât şi pentru a impune respect, nu mulţi dintre noi fiind capabili de una ca asta.

– Aha, dar cum se va diminua numărul de crime în cazul nostru, de vreme ce tu spui că oricum te-ai lăsat de aşa ceva?

– În multe feluri! Cel despre care am auzit eu că a făcut „marele pas” a ajuns apoi cel mai înverşunat exterminator al foştilor săi confraţi, reuşind să „cureţe” o zonă întinsă, până când a fost demascat şi nevoit să acţioneze după regulile îngerilor în acest război – adică, în principiu, în urma invocării de către oameni. În ceea ce mă priveşte, mă gândesc să ajung la acelaşi rezultat final despre care vorbim folosindu-mă cu discreţie de noile mele puteri, unele de care nu-mi va fi ruşine, pentru a-i face pe cât mai mulţi din jurul meu să vadă acel „ceva” pe care l-am văzut şi eu.

– Înţeleg, dar atunci de ce ai spus, mai înainte, că ţi-e frică să nu te atace şi îngerii, de vreme ce zici că vei trece, până la urmă, în tabăra lor?

– Hmm, nimic nu-ţi scapă! Să ştii că efortul meu e teribil; e posibil să-mi duc povara până la sfârşit sau nu – şi atunci aş deveni un duşman încă şi mai redutabil pentru ei, pe acest câmp de bătălie în care, cred că ţi-e clar acum, miza sunteţi voi. Poate ei ar şti ceva ce nu ştiu eu? Şi apoi, după toate câte am făcut, nu sunt tocmai convins că merit iertarea… Poate greşesc, încă nu am cum să-i înţeleg – şi, când nu înţeleg ceva, m-am învăţat să fiu extrem de prudent.

Dar să nu mai pierdem timpul: având în vedere toate acestea, care crezi că-ţi este datoria, cu adevărat?

– De unde ştiu că nu mă minţi?

– Pai, cu tot respectul, cred că ţi-e clar că nu mi-ai fi opus o rezistenţă mai mare decât un biscuite – şi apoi, hai cu mine… şi ai să vezi! Vei avea, bineînţeles, cu tine, pistolul – acum sunt la fel de vulnerabil ca orice om…

*

Pe măsură ce se afundau în aburii dimineţii, vorbele lor erau înghiţite de zgomotele oraşului. Ultimele cuvinte inteligibile au fost:

– Tu ce crezi, ar putea exista iertare şi pentru mine?…

*

Doi bărbaţi, unul cu o înfăţişare comună, blond, purtând costum şi având capul descoperit, şi celălalt înalt şi slab, în palton, cu pletele de culoarea cărbunelui şi cu figura neîngrijită mascate parţial de borurile unei pălării, depăşeau trecători singuratici, apoi grupuri din ce în ce mai mari de civili, poliţişti şi soldaţi, ce izvorau la nesfârşit dintr-un iureş crescând de maşini de teren şi camioane.

Cei doi îşi făceau loc neabătuţi prin tot acel vacarm apocaliptic. Şi claxoanele răsunau din ce în ce mai tare…

*

Alarma se declanşase deja de o bună bucată de vreme când reuşi să se trezească. Ceasul arăta 3:00 AM. Se ridică şi rămase câteva clipe în capul oaselor ca să mediteze la visul ciudat pe care tocmai îl avusese. Rar îşi amintea visele. Remarcă în treacăt că îi spunea „vis”, şi nu „coşmar”…

În fine, acum avea treabă!

Apă pe faţă, cafeaua, hainele, verificarea revolverului, pălăria.

După ce parcă maşina, mai merse o bucată de vreme până la casa pe care un informator de-al său observase că o frecventa un necunoscut ale cărui semnalmente corespundeau cu portretul robot al persoanei căutate.

Sări discret gardul prin spate şi apoi, la adăpostul boschetelor, ajunse la o uşă pe care, fără zgomot, o deschise cu şperaclul. Se îndreptă în linişte spre camera din capătul holului, cu arma la şold, când dintr-odată o lovitură de măciucă îl făcu să-şi piardă cunoştinţa.

Când îşi reveni în simţiri se afla pe jos şi asasinul – numai un asasin ar fi putut să-l surclaseze într-o asemenea măsură – se plimba nervos prin cameră. Acesta, observând că musafirul nepoftit dă semne de trezire, se apropie, schiţând un salut cu pistolul.

– Bravo, m-ai prins, i se adresă, zâmbind pe sub mustaţă. M-am tot gândit… uite, îţi propun un târg!

– S-auzim, mormăi detectivul, ridicându-se încet.

– Aşa cum poate bănuieşti, în prezent lucrez pentru Fratelli – da, acel Fratelli. Ei bine, de la o vreme parcă a înnebunit de tot. Mă pune să elimin pe absolut oricine nu e de aceeaşi părere cu el…

– Ah! răspunse Abe, îndreptându-şi gâtul.

– Da, şi poate te întrebi de ce nu dispar, dacă nu-mi place… Asta i-a trecut şi lui prin minte, astfel încât s-a asigurat pentru aşa ceva, ţinându-mi familia sub atentă observaţie – şi la cea mai mică mişcare suspectă din partea mea… înţelegi.

– Aha, dădu poliţistul răspunsul care se cerea, încercând să se apropie pe nesimţite de asasin.

– Simt cum laţul se strânge – până la urmă tot o să mă prindeţi… Acum, uite ce ai putea tu să faci: evident, perspectiva cu scaunul electric e total exclusă… Pe de altă parte, eu m-am săturat până peste cap de toate astea. Îţi promit că mă las cu totul de… ceea ce fac şi, bonus, îţi dau pe tavă tot clanul ăsta mafiot. Iar tu, în schimb, mă scoţi nevinovat şi-mi iei familia sub protecţie.

– Hmm, un pic neconvenţional, nu crezi? Cu atâtea crime, să începi bine-mersi o viaţă nouă… Şi dacă m-aş gândi să nu fiu de acord? riscă omul legii, apropiindu-se ca din întâmplare o idee mai mult de mafiot.

– Păi, e simplu: cu tine voi începe următorul şir de crime, evident!

– Bun, dar dacă spun că te ajut şi după aceea nu o fac?

– Domnul meu, sper să nu ajungem până acolo… Vezi tu, n-am trăit degeaba! Ţi-am luat datele; un telefon şi, dacă mă tragi pe sfoară, niciun apropiat de-al tău nu va mai fi în deplină siguranţă de atunci în acolo, şi tu cu atât mai puţin (e ironic, dar ştii cum se spune: metodele clasice nu mor niciodată). Ei? ce zici? Sună tentant, nu? Scapi de o sursă de delincvenţă şi în acelaşi timp de cel mai mare mafiot al oraşului… şi mai rămâi şi în viaţă!

– Mda, trebuie să mărturisesc că oferta pare de nerefuzat…

– Deci, batem palma!

Şi se întoarse o idee, neslăbind supravegherea, ca să formeze un număr.

Abe încă nu ar fi avut nici o şansă dacă ar fi încercat ceva.

Asasinul îi comunică scurt acolitului său datele detectivului şi puse telefonul în furcă. Însă tocmai atunci, în liniştea accentuată de tensiunea împrejurării, se făcu auzit un sunet grav şi înfundat, sunet pe care, dacă ai fi dormit, nu l-ai fi băgat în seamă, dar care, cu simţurile treze fiind, te-ar fi făcut să exclami în gând – prea târziu, căci deja ţi-ar fi pătruns în conştiinţă –: clopot, dangăt de clopot…  Mafiotul întoarse instinctiv capul. Profitând de această greşeală, poliţistul îi lovi mâna, făcându-i arma să cadă şi încheie cu un croşeu bine calculat, trimiţându-şi adversarul la podea, tocmai când clopotul bătu a doua oară, atât de departe şi în acelaşi timp atât de aproape. Apoi, supraveghindu-l cu pistolul, formă un număr.

– Joe, băiatule, unde a sunat?

– Mda, bine, trimite-i acolo acum. Venim şi noi.

Şi, adresându-se criminalului buimăcit:

– Oferta părea de nerefuzat, mai precis! Dar să-ţi spun eu cum e mai bine: ne dai toate informaţiile despre clan şi îl rog pe judecător să fie cât mai milos cu putinţă. Bineînţeles, familia ta va fi în siguranţă.

Încă un dangăt răsună prelung, sunet neaşteptat la prima vedere, în acel loc şi în acel timp, dacă nu ai fi ştiut că vine dinspre zona de vest, din cartierul rusesc al metropolei…

*

În lumina crudă a zorilor, doi bărbaţi mergeau pe stradă unul lângă altul, legaţi de o pereche de cătuşe.

La un moment dat, cel care, după toate aparenţele, deţinea controlul, se opri, ca şi cum ar fi vrut să i se adreseze celuilalt, uitându-se lung, întâi la acesta, apoi, cu o abia ghicită nostalgie, spre depărtările oraşului, aşa cum ai privi marea cu nesaţ, ştiind că nu vei putea niciodată, chiar de-ai avea tot timpul din lume, să-i pătrunzi misterul, după care zâmbi enigmatic şi-l invită pe arestat să-şi continue drumul.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

7 comentarii »

  • elly weiss said:

    Bine scris. Intriga e captivanta. Interesanta paralela vis-realitate. De fapt, nu mai stii daca realitatea nu-i cumva tot vis…Ce mi-l face foarte simpatic pe Abe e faptul ca pare sa aiba probleme cu somnul…ca si mine 🙂
    Final suprinzator. Mi-a placut.

  • Alexandru Dan said:

    Multumesc!

  • Primăvară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] în chingile unui tipar policier, următoarea povestire, „Şantaj în negru”, de Alexandru Dan, recurge la elemente ale arealului horror supranatural proiectate într-o […]

  • Irina said:

    Wow! Povestea ta m-a captivat,”obligandu-ma ” sa o citesc pe nerasuflate.

  • Liliana said:

    foarte bine scris! e bine gandita intriga si excelent condus firul actiunii. felicitari!

  • Alexandru Dan said:

    Va multumesc!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.