Şanţul

Articol publicat in:Proza | 22 ianuarie 2013
Autor:

Ca un bolid de lumină, o nouă zi spulberă în mare viteză bariera jaluzelelor întredeschise, şi se opri strălucitoare în camera unde copilul dormea liniştit. Împins dinspre fereastră de unda de şoc, aerul întoarse ceasul de pe peretele opus câteva secunde înapoi, timp în care mânuţele pleoapelor se strânseră puternic în jurul ochilor, după care se desfăcură încet, lăsând să scape printre degeţelele genelor, primele priviri somnoroase pe care copilul le trimitea în lumea acelei zile.

Pentru Ştefi, ziua pe care n-o va putea uita niciodată abia începuse. După ce se mai întinse de câteva ori, rostogolindu-se de la o margine la alta a patului, în cele din urmă îşi părăsi culcuşul şi se îndreptă căscând către baie. În timp ce se spăla, apa rece îi scoase la iveală urmele înfricoşate ale unui vis pe care nu şi-l mai amintea, ca urmele unui animal ciudat pe care nu putea să-l identifice.

Scormonind în minte după visul din acea noapte, merse în bucătărie unde îl aştepta micul dejun,  pregătit de mama lui înainte să plece la serviciu. Se apucă de mâncat fără prea multă poftă, forţându-se să-şi mute atenţia de la impresia puternică pe care i-o lăsase misteriosul vis, la ce urma să facă în acea dimineaţă. Vacanţa de vară era pe sfârşite, aşa că trebuia să profite la maxim de timpul care-i mai rămăsese până când şcoala îi va ocupa toate dimineţile. Se ridică repede de la masă, se echipă pentru joacă şi ieşi val-vârtej afară din casă, acolo unde prietenii lui, mai mult ca sigur, deja îl aşteptau să încingă o partidă de fotbal.

Băieţelul era îmbrăcat cu un tricou cu mânecă scurtă, care avea un imprimeu cu o astronavă fosforescentă pe un fundal negru înstelat, şi cu nişte blugi trei sferturi cu buzunare laterale mari, pe care erau ţesute cu aţă galbenă două elice. Îi plăceau mult navele spaţiale şi în general tot ce avea legătură cu ele. Pentru cei zece ani pe care-i avea, ştia o mulţime de lucruri despre extratereştri, univers, galaxii, planete, găuri negre şi călătoriile cosmice la care visase de multe ori singur în camera lui.

Cu toate că era o dimineaţă senină de vară, adia totuşi un vânt rece, care îl făcu să i se zbârlească pielea de frig.  Ai fi zis că ieşise în mânecă scurtă direct în spaţiul cosmic, nu afară în faţa blocului. Se aştepta să-i fie puţin răcoare, pentru că dimineaţa ieşirea din scara blocului era pe partea cu umbra, dar nici chiar aşa. Avea pielea de găină. Nu avea de unde să ştie că pe parcursul acelei zile de pomină care era abia la început, pielea i se va mai zbârli de câteva ori, şi de fiecare dată nu din cauza frigului.

Uşor surprins că nu găsise pe nimeni în faţa blocului, Ştefi se plimbă puţin cu mingea la picior încercând să se mai încălzească, şi după ce fluieră pe la ferestrele prietenilor lui fără să primească din spatele lor vreun răspuns, ocoli blocul ieşind în spatele lui pe partea cu soare, de unde se vedea departe liziera pădurii, dincolo de un maidan vălurit.

De obicei dacă nu găseai pe nimeni în faţa blocului, te duceai pe maidanul din spatele lui, la terenul de fotbal şi sigur dădeai de câţiva băieţi alergând după o minge. Numai că de data asta nici acolo nu se vedea nimeni. Ciudat, era aproape unsprezece şi singurul copil care se găsea la ora aceea pe-afară era el. Fără să-şi mai bată capul cu întrebări inutile, băieţelul o porni repede spre singurul loc unde mai puteau fi prietenii lui. Îşi trase şepcuţa pe ochi să nu-l deranjeze soarele, dădu un şut sănătos în minge şi se luă hotărât după ea, cu gândul să traverseze maidanul spre pădure. Aproape sigur îşi va găsi tovarăşii de joacă la şanţul de la marginea pădurii. Dar ce i-o fi apucat să plece fără el?!

Când ajunse la terenul de fotbal se mai opri o dată să se uite în urmă. Se gândea că poate între timp mai ieşise vreun întârziat pe afară şi astfel nu va trebui să meargă singur atâta drum până la pădure. Totuşi, era destul de devreme. Cu toate astea, în spatele lui nu mai venea nimeni. Maidanul era învăluit într-o linişte vegetală perforată neîntrerupt de ţârâitul lăcustelor. De jur împrejur aerul încins tremura, deformând conturul obiectelor. Însuşi soarele de pe cer părea distorsionat. La capătul maidanului, blocul copiilor se ondula şi el uşor, proiectat pe pânza albă a miezului zilei. Căldura şi mirosul de clorofilă încinsă făceau răcoarea din faţa blocului să fie o amintire plăcută. Ştefi îşi luă mingea şi grăbi pasul spre locul în care credea că îşi va găsi prietenii.

După o bună bucată de mers,  se opri în faţa unui canal lung, dincolo de care se vedeau primii copaci ai pădurii. Ajunsese “La Şanţ”… şi altă surpriză: în loc de hărmălaia veselă a copiilor descoperi o linişte desăvârşită, cu totul nefirească pentru acel loc, lipsită chiar şi de omniprezentul ţârâit al  lăcustelor. Avea senzaţia stranie că se află undeva la marginea lumii, nu a unei păduri de ale cărei sunete ar fi trebuit să răsune tot aerul din jur. Mai făcu câţiva paşi pe lângă şanţ, dar fără niciun rezultat. Oare unde dispăruseră prietenii lui?! Parcă intraseră cu toţii în pământ! Singura variantă care îi mai rămânea era să traverseze şanţul şi să-şi caute prietenii nu prea adânc în pădure. Cu toate că, dacă erau acolo, ar fi trebuit deja să-i audă…

Şanţul era un canal întortocheat a cărui vechime se pierdea în negura veacurilor. Trecutul lui era atât de îndepărtat, încât nimeni nu mai ştia bine cine şi de ce l-a construit. În schimb, pe seama lui umblau o mulţime de legende. Cea mai neobişnuită dintre ele povestea că şanţul era doar ce a mai rămas dintr-unul mult mai lung, care înconjura locul unde căzuse un obiect din cer cu foarte mult timp în urmă. Cei mai mulţi credeau că era vorba de un meteorit care s-a afundat adânc în pământ. Legenda mai povestea că în acele timpuri, locul unde se prăbuşise meteoritul făcea parte din teritoriul stăpânit de o uniune de triburi a burilor dacici. Văzând ei că în jurul acelui  loc pe o suprafaţă destul de mare nu mai creşte nimic, au crezut că bolovanul căzut din cer le otrăvise pământul, şi s-au apucat să sape un şanţ care să izoleze acea zonă stearpă de restul pământurilor fertile, astfel încât otrava să nu se extindă şi mai mult. Cu trecerea anilor, craterul făcut de meteorit s-a astupat şi pe acea suprafaţă de pământ lăsată în părăsire s-a înstăpânit actuala pădure, sub care poate se află şi astăzi mesagerul venit cu două mii de ani în urmă din spaţiul extraterestru. De-a lungul timpului, mulţi au scotocit pădurea în lung şi-n lat, fără să descopere însă nimic care să dovedească adevărul acestei legende.

Astăzi, locul de joacă preferat al copiilor, şanţul şerpuia la marginea pădurii, năpădit de abundenţa sălbatică a vegetaţiei. Din loc în loc, pe anumite porţiuni, tufe spinoase de porumbar şi măceş alternau despărţite de mici smârcuri, în care bălteau ochiuri urât mirositoare înconjurate de ţipirig şi papură, la adăpostul cărora broaşte şi insecte de tot felul îşi consumau existenţa. Numeroasele meandre le permiteau copiilor să se pitească unii de alţii după coturile unde şanţul îşi schimba brusc direcţia, astfel încât cel mai mult le plăcea să se joace aici hoţii şi vardiştii. Când se înarmau cu ţevi de PVC încărcate cu cornete de hârtie, la sfârşitul jocului fundul şanţului era pavat cu foi de matematică şi română pe care copiii îşi făcuseră în anii trecuţi temele pentru şcoală. Foarte mult le plăcea să se joace şi de-a v-aţi ascunselea, mai ales noaptea, când se dotau toţi, băieţi şi fete, cu lanterne care transformau şanţul însufleţit de larma veseliei într-un râu de lumină şerpuind strălucitor în întuneric.

Hotărât lucru, “La Şanţ” era locul unde se petreceau cele mai tari întâmplări, povestite de copii pe bancă în faţa blocului, generaţie după generaţie. Fără s-o ştie, Ştefi era pe cale să treacă printr-o întâmplare nouă, nepovestită de nimeni niciodată până atunci, cea mai tare dintre toate, care avea să facă din el o legendă în viaţă.

Ca să traverseze şanţul pe partea cu pădurea, Ştefi s-a dus la locul pe care copiii îl numeau “Trecătoarea”, o porţiune unde malurile şanţului erau puţin surpate şi mai uşor de coborât. Când a ajuns, şi-a lăsat mingea jos şi a început să coboare. Pe la jumătatea pantei, băieţelul dispăru fără urmă.

Pământul bătătorit pe care călcase se evaporase de sub el ca prin farmec. Ştefi nici nu apucase să clipească înainte să fie înghiţit de vârtejul întunecat care se căscase ca o pâlnie înfiorătoare dedesubtul lui. După ce căzuse în gol un timp care i se păruse o veşnicie, acum bâjbâia speriat în întuneric prin ceea ce părea a fi o galerie subterană, căutând o cale de întoarcere la suprafaţă. Dar nu făcea altceva decât să pătrundă şi mai adânc în măruntaiele întunecate ale pământului.

Când îşi mai reveni puţin, resimţi dureros toate zgârieturile şi vânătăile pe care le făcuse în urma căderii, dar uită repede de toate neplăcerile când realiză cu surpriză că avea într-unul din buzunarele pantalonilor lanterna lui breloc, pe care din fericire uitase s-o pună la locul ei în sertarul de la birou, de la ultima lui escapadă noaptea “La Şanţ”. Aprinse repede lanterna şi constată cu uşurare că bezna de catran  a galeriei era împrăştiată la câţiva metri buni înaintea lui. Odată scăpat de întuneric, gândul că cineva îi întinsese o capcană îşi făcu din ce în ce mai mult loc în mintea lui, înlocuindu-i frica cu o mare dorinţă de revanşă. Puştiul căpătase deja un zâmbet neastâmpărat care, în combinaţie cu licărul din ochişorii lui verzi şi hăinuţele tăvălite, îl făceau să semene cu un spiriduş. Îmbărbătat de acest gând, Ştefi-Spiriduşul grăbi pasul prin tunelul galeriei în căutarea adversarului său subpământean.

Pe măsură ce înainta prin galeria căptuşită cu licheni gelatinoşi şi îmbibată de o umezeală care răspândea un miros pătrunzător de mucegai, băieţelul se ferea să nu se încurce în pânzele mari de păianjen pe care le întâlnea la tot pasul. Gândul că ar putea să sfârşească prins într-una dintre ele îi îngheţa sângele în vine. La unul din coturile pe care tunelul le făcea, descoperi cu oroare, într-o pânză întinsă între nişte rădăcini care ieşeau din pereţii tunelului, ce mai rămăsese din ceea ce semăna cu un şobolan. Ştefi îşi imagină imediat nişte păianjeni mari cât pisicile mişunând prin galerie pe urmele lui. O luă repede la fugă şi nu se mai opri decât când ajunse într-un loc în care galeria se îngusta atât de mult încât nu mai putea să rămână în picioare. Se cutremură, întrebându-se dacă va mai apuca vreodată să vadă lumina soarelui. Imediat îi apărură  în minte părinţii lui care îl încurajară şi de această dată la fel cum o făcuseră mereu când dăduse de greu şi răzbise cu ajutorul lor.  Aşa va fi şi acum, îşi spuse micuţul în timp ce se aşeza în patru labe, după care dispăru repede în deschizătura mică din faţa lui.

Acest tronson de galerie nu semăna deloc cu cel de dinaintea lui. Era înclinat ca un tobogan şi tapisat cu o pădure de viermi lungi şi fremătători, ca nişte râme mai mari, ale căror ondulaţii şi secreţii îl împingeau pe Ştefi într-o direcţie precisă. Puştiul se aşeză pe burtă, cu mâinile şi picioarele întinse, şi se lăsă purtat de numeroasele braţe puternice, încercând să facă abstracţie de scârba pe care nămolul alunecos şi miile de atingeri i-o provocau. La fiecare atingere, viermii se aprindeau traversaţi de fulgerări albastre care brăzdau tăcut întunericul. Mai repede decât s-ar fi aşteptat, braţele unduitoare îl împinseră într-un soi de vizuină mult mai spaţioasă decât cele săpate de animale, în care se putea sta lejer în picioare sau tolănit pe jos.

Vizuina mai avea încă două ieşiri care dădeau în tot atâtea vizuini asemănătoare. Curând, Ştefi constată cu nelinişte că pe măsură ce se deplasa de la o vizuină la alta, ele se înmulţeau, ca nişte caverne ce răspândeau o ameninţare fără nume şi o duhoare acră de nesuportat. Fiecare astfel de vizuină era un nod în reţeaua de culoare strâmte şi întortocheate ale unui labirint înspăimântător. Mulţimea de orificii din pereţii lui ciuruiţi, făceau din labirint un fagure nefiresc, care se ramifica alambicat în profunzimile întunecate ale pământului.

Băieţelul se chinuia să răzbească printr-un culoar foarte îngust, când un zgomot ca nişte picurări lente şi groase îl pironi locului. Rezemat în picioare de peretele buretos din spatele lui şi cu pieptul atingându-l pe cel dinainte, asculta cu inima cât un purice acele picurări odioase care îi dădeau fiori, în timp ce scruta culoarul luminat difuz de lanterna care începuse să dea semne de oboseală. Deodată îşi simţi tricoul umed, iar când puse mâna, degetele i se năclăiră cu ceva lipicios. Când se uită mai atent observă cu groază că substanţa vâscoasă care îi îmbiba hainele se prelingea pe pereţi dintr-o sumedenie de orificii în care pulsau încleiate larve oribile de coropişniţă. Prin puţinele orificii rămase neocupate de larve colcăiau coropişniţe adulte care treceau de pe o parte a pereţilor pe alta îngrijind de odraslele lor. Peste tot în semiîntunericul din jurul lui scânteiau mii de ochi cu străluciri roşietice de coşmar. Ştefi nu putu să-şi reţină un ţipăt scurt care agită şi mai mult creaturile. Se grăbi să scape din încercuirea acelor ochi neomeneşti, iar când se prăbuşi epuizat în vizuina de la capătul culoarului cu coropişniţe, nu putea spune cum reuşise s-o facă atât de rapid.

Nici nu apucase bine să-şi vină în fire, când un lătrat îndepărtat şi profund împrăştie ciorchinele de lilieci a cărui prezenţă suspendată de tavanul vizuinii Ştefi nu o observase până atunci. Băieţelul sări imediat în picioare şi ieşi repede din vizuină după liliecii speriaţi, ale căror aripi nu făceau niciun zgomot în fluturarea lor fantomatică. Îşi aminti imediat de poveştile terifiante pe care le auzise în satul bunicilor lui despre o creatură subpământeană hidoasă, în timp ce ciudatul lătrat continua să reverbereze prin culoarele încâlcitului labirint subteran. Ţăranii povesteau despre o creatură oarbă, cu corpul alungit şi picioarele scurte, acoperit de o piele zbârcită şi albă, lipsită de păr, pe care ei o numeau Căţelul Pământului. Un fel de cârtiţă cu totul neobişnuită. Povesteau cum  intră el în morminte şi îi muşcă de nas şi de urechi pe cei înmormântaţi de curând, şi cum rudele pun în mâna sau între dinţii morţilor un ban, pentru a-i păzi de atacurile lui. Cu banul, răposatul plătea ca să fie lăsat în pace. Cui nu plătea, Căţelul Pământului îi rodea nasul şi urechile, lăsându-l să meargă slut la Judecata de Apoi.

Cu toate grozăviile acestea în minte, puştiul se grăbea pe culoarele labirintului încăpăţânându-se să caute o ieşire, timp în care se ruga să nu dea nas în nas cu Căţelul Pământului, al cărui lătrat înspăimântător parcă se auzea din ce în ce mai tare. În obscuritatea labirintului lăsa în urmă vizuină după vizuină, culoar după culoar, fără să-şi dea seama că prin multe dintre ele mai trecuse de câteva ori. După câteva asemenea incursiuni gâtul i se uscase şi se afla la capătul puterilor. Nu se simţea în stare să mai meargă mult, aşa că se opri să-şi tragă sufletul într-o vizuină care i se păru lui că nu mirosea aşa de urât ca ultimile prin care trecuse. Se ghemui într-un colţ cu genunchii la gură, ascultând înfiorat cum latră Căţelul Pâmântului, până când aţipi.

După numai câteva clipe, o prezenţă pe care o percepea foarte limpede în mintea lui îl trezi brusc. În dreptul uneia dintre ieşiri, un abur sidefiu care iradia o lumină slabă arunca reflecţii palide pe pereţii vizuinii. Cuprins de o stare de calm, Ştefi se ridică în picioare şi se îndreptă parcă teleghidat spre acea ieşire. Aburul începu să se dilate şi să se contracte ritmic, timp în care luminozitatea lui creştea sau scădea în intensitate. Când băieţelul ajunse aproape de el, aburul luminos licări jucăuş de câteva ori şi-o zbughi afară din vizuină. Copilul îl urmă şi ajunse într-un coridor unde aburul scăpără dintr-o dată mai puternic şi începu să urzească tot felul de forme fantastice. Făpturi despre care citise în cărţile lui de poveşti şi despre care era convins că nu pot exista se întrupau acum din aburul luminos chiar sub nasul lui, conducându-l cu rândul prin cotloanele labirintului către o ţintă numai de ele ştiută. Zmei puternici cu cozi lungi acoperite de solzi, scorpii cu multe capete care scoteau flăcări pe nări, zgripţuroaice oribile şi brehne pocite puse pe şotii, balauri cu aripi şi trupuri de şarpe, căpcăuni cu un ochi în ceafa de câine şi altul în fruntea de om şi jidovi cu dinţii ca fiarele plugului se înlocuiau rapid pe culoarele labirintului, lăsând în urma lor tot mai multe vizuini, până când fantastica succesiune se opri la un dragon cu cap de lup şi trup de şarpe, care nu se mai clinti din loc când ajunseră în vizuina din centrul labirintului.

Ştefi se opri şi el, fixând cu privirea acel dragon care îi amintea de stindardul de luptă al dacilor. Dragonul levita strălucitor la intrarea unei guri mari de galerie prin care se întrezăreau primele trepte largi dintr-un şir nesfârşit, care sfredelea pământul în spirală către suprafaţă. Nu trecu mult şi dragonul începu să se stingă uşor, împrăştiind sclipiri din ce în ce mai palide pe care cristalele de stâncă din pereţii vizuinei le reflectau mereu amplificate, aruncând în întuneric scânteieri jucăuşe asemenea stelelor de pe bolta cerească. Când se stinse complet, evanescentul dragon aruncă din nou vizuina într-o beznă adâncă.

Desprins ca dintr-o vrajă, băieţelul pătrunse în galerie şi începu să urce obositorul şir de trepte roase de vreme, la lumina slabă răspândită de micuţa lanternă. Era o urcare abruptă, şi pe măsură ce galeria se îngusta, Ştefi observă cu uimire că aspectul pereţilor şi al treptelor se schimba, de parcă erau săpate în stâncă masivă. Deodată, tăcerea de mormânt a galeriei fu sfâşiată de un lătrat înfiorător ca o tânguire, care urca în spirală până la el din străfundurile întunecate ale labirintului pe unde hălăduia Căţelul Pământului. Înspăimântat, copilul se repezi înainte pe scări, în timp ce inima îi bubuia în piept şi picioarele aproape că nu mai atingeau treptele care se derulau la nesfârşit, într-o ascensiune ce părea că nu se mai termină. Aproape că ameţise atunci când, dorind să mai urce o treaptă, simţi o durere surdă care îl fulgeră din creştet până-n tălpi. Se izbise cu capul de ceva tare, şi după ce a pipăit îndelung acel lucru, şi-a dat seama că trebuie să fi atins un soi de pardoseală. Obstacolul era din piatră şi Ştefi descoperi cu groază că nu-l putea mişca. Dar nu deznădăjdui nici acum. Se învârti sub el împingându-l din toate poziţiile până când, într-un târziu, lespedea de piatră cedă.

Lespedea era chepengul de acces într-o încăpere subterană vastă, ale cărei margini îndepărtate se pierdeau în întunericul ce se aşternea dincolo de locul slab luminat pe unde băieţelul îşi scosese capul. Puştiul se târî cu multă grijă prin deschizătura din pardoseala de piatră, străduindu-se din răsputeri să nu lase capacul greu să cadă la loc. Din păcate nu izbuti şi în timp ce zăcea epuizat pe podea, auzi sumbrele ecouri ale prăbuşirii chepengului, care zgâlţâiră bine, de câteva ori, tot aerul din încăpere. Ştefi se ridică repede de jos şi se lipi încordat de una dintre masivele coloane de piatră neşlefuită care se rânduiau în toate direcţiile, dispărând fără număr în întunericul dens. Sculptaţi în bazalt pe coloanele din jurul chepengului, demoni cu aripi şi gheare vultureşti vărsau din gurile larg căscate şi rânjite o stranie lumină galbenă, delimitând explicit acea margine a tărâmului subteran de tot restul său, ce rămânea scufundat în bezna cea mai neagră. Un amestec de pericol şi mister se furişa printre coloanele masive de piatră, pândind din întuneric. Copilul se afla la porţile unei regiuni fermecate, un loc unde lucruri foarte vechi şi ciudate se păstraseră neschimbate pentru că niciodată nu fuseseră de nimeni tulburate.

Pe nesimţite, din străfundurile întunecate ale acelui tărâm subteran veni în salturi ritmice o creatură înaripată, bizară şi monstruoasă, care se îndreptă direct către Ştefi. Arătarea ţopăia şontâcăind înainte, ajutându-se de labele palmate terminate cu gheare puternice şi de aripile membranoase ca de liliac. Se apropie de băieţel clănţănind din cele două rânduri de dinţi care umpleau o gură cu un maxilar scurt ca de hienă, prin care era trecută o zăbală grea, dintr-un metal sclipitor. Înfipt bine în şa, un bătrân aprig înveşmântat în piei de animale trăgea doar cu o mână de căpăstru, dirijând îndemânatic dihania înspre colţul unde copilul speriat bătea în retragere. În cealaltă mână, bătrânul ţinea o suliţă în vârful căreia şuiera dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe pe care băieţelul îl întâlnise jos în labirint, numai că acum nu mai era doar un abur luminos, ci era cât se poate de real. Cu puţin înainte să fie prins, Ştefi o coti brusc la stânga şi alergă cât îl ţinură picioarele de-a lungul peretelui zgrunţuros. Bătrânul smuci şi el creatura înaripată şi într-o clipă îi tăie calea. Indiferent cât de iute ar fi fugit, cât de repede s-ar fi răsucit, învârtit sau ar fi sărit, până la urmă tot avea să fie prins. Băieţelul se opri, se aşeză cu spatele la perete, simţind cum i se strânge stomacul şi se pregăti curajos să îşi înfrunte soarta. Ochii lui încruntaţi aruncau fulgere verzi înspre bătrânul care descălecase şi se îndrepta către el sprijinindu-se în suliţă. Oricine în situaţia lui ar fi stat locului, dar nu şi Ştefi, care mai făcu o ultimă încercare de a o lua la fugă. Tot efortul lui se concretiză însă într-un pas împleticit înapoi ce nu reuşi să-l smulgă din vraja puternică în care bătrânul cu părul şi barba vâlvoi îl prinsese.

Vrăjitorul care îi blocase picioarele lui Ştefi era mai degrabă scund decât înalt şi, în ciuda unui aer de bătrâneţe, era încă robust şi bine făcut. Faţa lui masivă cu pomeţii proeminenţi, aproape ascunsă de o barbă albă şi stufoasă ce îi acoperea o mare parte din obraji, era mai puţin zbârcită decât te-ai fi aşteptat, în timp ce fruntea înaltă era încadrată de şuviţe lungi de păr alb în dezordine. Avea nasul scurt şi drept, iar ochii lui negri, deşi puţin injectaţi, erau foarte vii şi sfredelitori. Trupul vânjos era acoperit de un maldăr de piei de animale care îi atârnau deasupra unei perechi de cizme înalte şi grele.

Pentru că nu se aştepta la nimic bun din partea lui, pe Ştefi aproape îl trecură fiorii de surpriză când Vrăjitorul i se adresă cu o voce blândă, pe un ton linguşitor şi cu o ospitalitate prefăcută:

– Bucuros de cunoştinţă, micul meu prieten! Nu prea trec multe feţe necunoscute prin părţile acestea de lume şi n-am ocazii să mă conversez prea adesea, începu bătrânul, lăsând să-i scape un chicotit. Prezentările o să le facem mai târziu. Acum trebuie să ne grăbim, pentru că suntem aşteptaţi.

Ştefi nici nu apucă să zică ceva că se şi văzu ridicat în şa, călare pe monstrul înaripat. Din spatele lui, Vrăjitorul smuci căpăstrul şi creatura dispăru în întuneric tot aşa cum veni, strecurându-se fără zgomot printre masivele coloane de piatră. Nu dură mult şi în depărtare se întrezări licărirea roşiatică a unui foc care îşi arunca din ce în ce mai sus flăcările, pe măsură ce se apropiau de el, până ajunse să atingă tavanul când cei doi descălecară aproape de locul unde ardea. Jetul de foc erupea vulcanic de la mare adâncime în mijlocul unui platou circular, lăsat liber de coloanele de piatră care îl ocoleau mărşăluind mai departe în întuneric. Copilului i se tăie răsuflarea şi îi îngheţă sângele în vine când îşi văzu prietenii legaţi fedeleş de doi dintre stâlpii de andezit care înconjurau în spirală de mai multe ori coloana de foc cu flacără rece. Aşezaţi în fund, cu genunchii la gură, spate în spate, Noni cu Răzvi erau legaţi de un stâlp, şi Adi cu Alex de celălalt. Toţi patru păreau adormiţi.

– Hei, tinere, nu te-nfricoşa! Sunt toţi teferi şi nevătămaţi. Spre deosebire de tine, ei s-au cam plictisit aşteptându-te. Pe ei i-am adus direct aici, şi după cum bine vezi, în locul ăsta nu prea ai cu ce să-ţi omori timpul. Până la urmă somnul le-a venit de hac, rânji bătrânul, dezgolindu-şi cioturile înnegrite ale dinţilor.

– Dacă e cum spui tu, atunci de ce sunt legaţi, cuteză Ştefi o întrebare, privindu-şi cu milă prietenii.

Prefăcându-se că nu-l aude, Vrăjitorul se îndreptă cu paşi egali spre coloana de foc, pe traseul spiralat marcat de stâlpii de andezit. Când ajunse în dreptul focului, începu să arunce în el cu un praf care la contactul cu flăcările iradia jerbe de scântei albastre în timp ce răspândea un miros înţepător de pucioasă. Bătrânul făcea gesturi rituale solemne, murmurând o incantaţie din care Ştefi desluşi câteva cuvinte care se repetau mai des: astre, solstiţiu, sanctuar, jertfe.., şi un nume de care mai auzise… Zalmoxe.

O mişcare care venea dinspre stâlpii unde erau legaţi prietenii lui îi distrase deodată atenţia de la ritualul pe care Vrăjitorul continua să îl execute, concentrat ca în transă, asupra focului. Ochii verzi ai copilului deveniseră dintr-o dată foarte strălucitori şi un zâmbet larg îi lumină faţa rotundă şi rumenă când îşi văzu prietenii trezindu-se unul câte unul. Fugi repede către ei cu gândul să-i dezlege, şi când ajunse în dreptul stâlpului de care erau legaţi Noni cu Răzvi, rămase cu gura căscată uitându-se la frânghia care se desfăcea singură. De cealaltă parte a focului, Adi cu Alex se uitau şi ei cu uimire la frânghia din jurul lor care se desfăşura dezlegată de o mână invizibilă. Un hohot de râs neomenesc venit parcă din cele mai negre genuni, nu din gâtlejul unui om, îi smulse pe toţi din uimire şi nu le lăsă răgazul să se bucure de revedere. Cei cinci prieteni nu apucară decât să schimbe între ei câteva priviri, intimidaţi de întâmplarea care îi adusese din nou împreună.

După ce încetă să mai râdă, Vrăjitorul le făcu semn să vină la el. Când ajunseră cu toţii lângă stâlpul de foc, se scotoci pe sub pieile de animale cu care era îmbrăcat şi scoase o cutie mică din bronz. După care acţionă o clemă micuţă şi din cutie i se prăvăli în palmă un cubuleţ auriu. Cu ochii sticlindu-i, îi întrebă pe copii:

– Ce ziceţi de asta – n-aţi mai văzut aşa o frumuseţe, eh?

Vocea îi deveni mai gravă, când i se adresă apoi lui Ştefi:

– Numai de tine depinde dacă noaptea asta prietenii tăi vor ajunge acasă sau îşi vor petrece tot restul zilelor ţinându-mi de urât. Şi trebuie să recunosc că am început să mă cam plictisesc de când oamenii de deasupra nu mi-au mai trimis niciun sol.

La auzul acestor cuvinte pe Ştefi îl trecură toţi fiorii de spaimă, pentru că făcuse legătura între dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe, numele pe care îl descifrase în incantaţia vrăjitorului şi obiceiul dacilor care trimiteau zeului lor, la fiecare cinci ani, un sol ales prin tragere la sorţi şi aruncat deasupra unor suliţe. Oare ce îi făcuse să creadă pe strămoşii lui daci că cel care îi vorbea lui acum este zeul Zalmoxe?

Bătrânul continuă, uitându-se la Ştefi de parcă ar fi ştiut ce gândea:

– Dacă într-adevăr tu eşti Hultanul Ales, atunci Hestia te va asculta şi ne va scoate pe toţi din Crugul Pământului.

– Nu ştiu despre ce vorbeşti, dar dacă pot să-mi ajut prietenii să se întoarcă acasă sunt gata să fac tot ce-mi ceri.

Vrăjitorul îi întinse copilului cubuleţul auriu şi îi spuse:

– Deschide această cărticică şi citeşte-o pe toată cu voce tare în faţa Focului Sacru. Dacă sari un singur cuvânt totul este compromis, şi-mi veţi ţine de urât până la sfârşitul zilelor voastre!

Plini de emoţie, se aşezară toţi în jurul Focului Sacru, şi în timp ce Vrăjitorul îşi reluase ritualul aruncând în flăcări cu praful scânteietor, Ştefi deschise cărticica şi începu concentrat să citească, trecând cu grijă de la un cuvânt la altul, într-o limbă pe care numai Hestia putea s-o priceapă. Vrăjitorul repeta încet după el, continuând să arunce pucioasă în foc.

După ce în sfârşit rosti şi ultimul cuvânt, extenuat Ştefi închise cărticica aurită la loc. Urmară câteva clipe de tăcere apăsătoare, în care Vrăjitorul şi copiii păreau împietriţi în aşteptarea lor neclintită. Deodată, flacăra vulcanică dispăru, ca şi cum cineva în străfundurile pământului ar fi închis brusc un robinet, întrerupând alimentarea cu gaz. Imediat după aceea, un trosnet ca cel făcut de un lemn uscat rupt în două răzbătu din întuneric până la ei. Îl urmă un fascicul albicios de lumină care se strecură de afară până la picioarele lor, printr-o deschizătură în peretele încăperii, fără nicio fisură până atunci.

Primul care ieşi din Crugul Pământului fu Vrăjitorul, urmat pe rând de Ştefi, Răzvi, Noni, Adi şi Alex, cinci gnomi îmbrăţişaţi sub cerul liber de unde luna îşi arunca razele blânde peste maidanul înverzit. Nici nu îşi reveniseră bine din surpriza ieşirii la suprafaţă, când copiilor le fu dat să vadă o ultimă vrăjitorie: bătrânul începu să se surpe din interior ca un castel de nisip, fărâmiţându-se, până când din el nu mai rămase decât un bulgăre negricios înconjurat de resturile arse ale pieilor de animale cu care fusese îmbrăcat. Suprafaţa bulgărelui de mărimea unei mingi de baschet era brăzdată de-a lungul crăpăturilor adânci de descărcări electrice scurte care iradiau o lumină albăstruie. Pe neaşteptate, bulgărele care semăna cu un meteorit, se înălţă pe verticală spre cer, ca o rachetă, nelăsând nicio urmă şi făcându-se nevăzut printre stelele încrustate în acea noapte de vară.

Mult timp după această întâmplare, Ştefi şi ceilalţi copii priviră îndelung nopţi în şir acea porţiune a cerului unde se topise meteoritul, despre care legenda povesteşte că se prăbuşise în vremuri de demult chiar în locul unde astăzi pădurea seculară de la marginea maidanului îşi înalţă ramurile către cer.

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.