Sărutul morţii

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 7 ( decembrie, 2010 )
Autor: and

I

Patya Pleageya

Nu-i cer iertare lui Dumnezeu.
Nu cer iertare nimănui.
Mă iert eu însămi…
Sper că există un iad şi pentru cei buni.”

–Eugene O’Neill

Fugind

Alerg. Glonţul aproape că m-a nimerit. A trecut la un milimetru de urechea mea stângă. Îl invidiam pe urmăritorul meu. Trăgea aproape perfect în timp ce alerga. Nu se clătina deloc, iar suflul său abia de se auzea. E drept, ploua! Însă urechile mele prind orice sunet, oricât de mic ar fi el. Pot percepe chiar şi o ramură ce cade, un pas străin, un oftat, orice. Iar respiraţia lui e aproape perfectă, de parcă ar merge liniştit pe bulevard alături de iubită. Uneori, presupun, se gândeşte să o sărute, abia atunci respiraţia îi accelerează, dar îşi revine imediat. Ca un robot. Mult prea calculat. Aproape că-mi îngheaţă sângele în vene. Trag două guri de aer şi cotesc după primul bloc ce-mi iese în cale. Ştiu că n-am nici o şansă în faţa lui. Ar trebui să dispar pur şi simplu, asemeni unui magician, iar eu nu ştiu să fac asta.

Îl aud, nu are de gând să se lase. Nu se grăbeşte. Ştie că în curând voi ceda. Ştie că sunt disperată. Îmi simte furia şi disperarea, ceea ce înseamnă că m-a încolţit. Strâng din dinţi. Maxilarul mi se contractă, muşchii îmi ies în evidenţă, iar ochii ies din orbite. Încerc să mă liniştesc, dar paşii lui calmi, apăsaţi, siguri, îmi fac pielea ca de găină. Duc mâna la centura ce îmi atârnă uşor pe talie. Doar un cuţit. Am pierdut puşca, am pierdut pistolul şi mi-a rămas doar afurisitul de cuţit. Nu pot lupta corp la corp cu el. Ştiu că nu pot. Şi el ştie, altfel nu s-ar juca cu mine de-a şoarecele şi pisica.

Picioarele mi se mişcă din nou. Alerg. Strada spre care pornesc e aglomerată şi întunecată. Doar uneori câte un participant… Mă opresc. O înmormântare. Sunt în mijlocul unui cortegiu funerar. El e acolo, în urma mea. Îl simt. Nu-mi pasă. O lumânare se ridică deasupra capetelor plecate.

„Anastassia! Anastassia!”, cineva mă caută. Cineva care mă cunoaşte şi vrea să mă ajute. Cineva mă strigă. Mi-a invadat mintea. Urmez lumânarea. Dau din coate fără a-mi păsa că lovesc sau nu pe cineva. Pe unii îi împing, simţindu-mi palmele înflăcărate. Aş vrea să-i lovesc. Nu ştiu de ce. Nu înţeleg. Furia din mine se revarsă asupra lor. Asupra tuturor. El e în urma mea, iar lumânarea, cu pâlpâirea aceea a ei bolnăvicioasă, îmi deschide drumul.

Sunt conştientă de lama cuţitului ce-mi străpunge pielea. Sângele se scurge. Ochii copilului se opresc asupra palmei mele. Sângele îl intrigă. Aproape că vrea să urle, să spună cuiva, dar îmi întâlneşte privirea şi tace. Arunc ameţită o privire înapoi. E acolo. Îl simt. Vânează.

Aproape că ies din mulţime când simt două perechi de mâini prinzându-mă. Vreau să fug, vreau să lovesc, dar trupul nu răspunde la comenzi. Lumina se stinge. Lumânarea dispare.

― Şapte şi douăzeci, am auzit lângă urechea mea.

Paşi. Două perechi. Un bărbat şi o femeie. Nimeni cunoscut. Nu sunt paşii urmăritorului meu. Respiră greoi amândoi. Mă privesc. Probabil că-şi pun întrebări. Sau vor să-mi pună întrebări. Nu îi simt prea răbdători. Dar eu nu mă grăbesc. Nu dau semne că m-aş fi trezit. Glasul ei se ridică în aer.

― Anastassia Marinescu! oftează. Un alt mit spulberat.

― Nu e vina ei, zice bărbatul. Uneori nu poţi îndura.

― Eşti prea blând, Boris.

Boris. Îl ştiu pe Boris. Tac. Dacă cineva ştie cu siguranţă că m-am trezit, el e acela. Nu vrea să-i spună. Nu îi poate spune. Nu ştiu de ce. Dar asta nu mă frământă acum. De ce nu i-am recunoscut paşii? Am stat mai mult timp lângă Boris decât lângă oricine altcineva. Îi ştiu fiecare respiraţie, fiecare mişcare… Anestezie. Mă ţine sub anestezie. Mă ţine în viaţă. Ce vrea ea de la mine?

― Când crezi că se va trezi? întrebă femeia.

Boris face câţiva paşi. Sunt sigură că s-a dus la dulapul cu medicamente şi pregăteşte o seringă, trage serul, apoi acoperă acul. Se întoarce spre ea, ştiind de acum că femeia şi-a pierdut răbdarea şi-şi va lua o pauză. Îi zâmbeşte, încercând să-şi ascundă ironia. Pune seringa pe masa sterilizată. Am auzit-o cum a atins plasticul. Un sunet simplu, abia perceptibil. Boris şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului şi s-a lăsat uşor pe măsuţă, sprijinindu-se.

― Peste trei ore.

Femeia dă cu palma în masă. Nu are răbdare. Se îndreaptă spre uşă, dar nu iese imediat.

― Ăsta-i numărul meu de telefon. Las un băiat la uşă. Sună-mă imediat ce îşi revine.

O bucată de hârtie taie aerul. Un foşnet. Degetele lui Boris care o înghesuie în halat. Nu are de gând să o sune vreodată.

Uşa se trânteşte. Sunt sigură că am tresărit, dar trupul mi-a rămas inert. N-am fost atentă, încercând să mă ascult pe mine, am uitat să-l ascult pe el. Acul ce mi-a intrat în venă m-a luat prin surprindere. Am vrut să ţip, dar mâna lui mi-a astupat gura.

― Uşor, uşor, vino spre lumină.

Ochii mi s-au deschis brusc. Lumina m-a orbit. I-am închis la loc şi am luat-o uşor. La început am zărit barba lui Boris. Am tresărit. Încet-încet, m-am obişnuit cu lumina. Aceeaşi veche aripă de spital. Cea pe care o foloseam noi, asasinii. Cea secretă. Cea pe care lumea o credea nefuncţională. Am privit în jur. Doar laboratorul lui Boris, la fel ca întotdeauna.

― Încearcă să te mişti, mă sfătuieşte Boris. Nu ai mult timp la dispoziţie.

Nu m-au schimbat. Sunt în aceiaşi pantaloni de piele, acum rupţi, sfâşiaţi. Bluza subţire abia se mai ţine într-o bretea. Îl surprind pe Boris holbându-se la sânii mei. Râde.

― Hai, fată, te bag sub duş.

Nu zic nimic. Boris m-a văzut goală de multe ori. Nu am false pudori. Nici el nu mă doreşte în adevăratul sens al cuvântului. Alung gândul ăsta. Doar simpla prezenţă a cuvântului „sex” în capul meu, şi întreg trupul îmi ia foc, făcând durerea de nesuportat. Deschid gura pentru a-l ruga pe Boris să dea apa mai caldă. Dar nu iese nici un sunet. Nu intru în panică. Mă întind singură spre robinet. Boris vede mişcarea şi mă ajută. Îi fac semn din ochi că acum e bine.

― Vei putea vorbi în scurt timp, nu-ţi face griji. În mai puţin de o oră. Am fost nevoit să te sedez bine, aşa că m-am asigurat că nu vei putea ţipa. Am vrut să auzi. Asociaţia vrea să te judece. Ai dat greş, pesemne.

Mâna mi s-a strâns în pumn şi cu toată puterea am lovit în gresia albă. Să îi ia dracu’, nu greşisem cu nimic. Au vrut să o fac. Vor să mă elimine. Am mărit ochii. Nu m-am gândit până acum la asta. Nu am gândit deloc limpede în ultimul timp. Vor să mă elimine. Ăsta e purul adevăr.

― Ei da, zice Boris întinzându-mi prosopul, vor să te elimine.

Dau din cap cu disperare. Ce trebuie să fac? Unde să mă duc? „Mihai Marinescu”, îmi invadează Boris mintea. Dau din cap în semn de negaţie. Niciodată. Nu el. Nu din nou.

Îmi aleg din hainele pe care Boris mi le-a pus la dispoziţie. Aleg o pereche de blugi şi o bluză. Caut din priviri centura pentru arme. Boris mi-o dă. O pun peste talie. Goală. Doctorul îmi face cu ochiul şi deschide unul dintre sertarele cu medicamente. Arme. E uşor să lucrezi cu Boris, îţi dă întotdeauna ceea ce doreşti. Mă aplec pentru a-mi alege arma.

― Pizda mă-sii, mă aud spunând pe un ton răguşit. Uimirea mea e legată de grenada ce aşteaptă tăcută să i se tragă cuiul. Boris urăşte grenadele. O iau şi o pun la centură. Apoi îmi aleg pistoalele şi muniţia. Piesa de rezistenţă este parpalacul lung de piele.

Boris îmi face cu ochiul, deschide uşa şi îl loveşte în cap pe cel ce avea misiunea de-a ne păzi. Un bărbat tânăr. Dar nu foarte tânăr, cu un chip şters. Asociaţia îşi alege mereu astfel de chipuri. Pentru a nu putea fi uşor de recunoscut. Chipuri comune.

― Şi tu?

Boris mi-a sărutat fruntea. Barba lui deasă mă incomoda mereu, dar acum îmi place. O simt altfel. Îl simt pe el altfel.

― Te vor ucide.

Ochii lui albaştri s-au cufundat într-ai mei.

― Oricum ar fi făcut-o. Acum fugi. Îţi jur că ne vom revedea.

Nu îmi permit să plâng sau să-mi arăt sentimentele. Niciodată nu mi-am permis. Îi trimit o bezea de pe vârful degetelor şi mă fac nevăzută. Nu e momentul să-mi pun întrebări. E momentul să-mi găsesc un loc sigur.

Singură

Latoya se ridică. Părul ei negru, în bucle mari, îi căzu pe umeri până la sâni. Se privi în oglindă. Goală. Aşa cum se născuse. Aşa cum păşise în lume. Lumânarea ardea mocnit. Dar trupul şi-l vedea clar, încadrat într-o lumină plăpândă. Ar fi vrut să moară. Dar nu se mai gândise la asta de ceva vreme. Nu ştia exact cât timp. Dintr-un motiv oarecare uita lucruri esenţiale. Sau cel puţin credea că sunt esenţiale. Se apropie de propria-i imagine. Ochii ei parcă fuseseră albaştri. Sau ai cuiva cunoscut, în orice caz. Acum erau verzi. Atât de verzi, că aproape nu şi-i putea privi.

Îşi îndreptă privirea spre sâni. Mari, rotunzi, tineri. Trupul îi era firav, înalt, dar bine proporţionat. Nu că asta ar fi ajutat-o cu ceva. Îşi consultă ceasul din minte. Patru şi treizeci şi şase de minute. Dimineaţa. Noaptea nu îşi ridicase vălul, iar ea iubea noaptea şi lumina lumânării. Era singurul moment în care putea gândi cu mintea ei. Singurul moment în care nu simţea teroarea. De ce o terorizau?

― Pentru că eşti specială, auzi glasul femeii venind de niciunde.

Ştia că e specială. Ştia încă de când îşi confundase propriile sentimente cu ale mamei. Mama se speriase rău când Latoya îi povestise că bărbatul acela se culcase cu ea şi că, spre propria surprindere, nu-i făcuse greaţă, aşa cum îi făcea atunci când venea în vizită. Mama o dusese la ginecolog. Un doctor tânăr, care păruse încântat să-i pună întrebări deocheate şi să-şi bage mâna în ea. Aproape că ţipase, dar, în acelaşi timp, nu voia să-i dea satisfacţie lui sau mamei. Apoi, dezamăgit, ginecologul îi spusese că totul fusese o fantasmă. Fata era virgină. Abia atunci a început adevăratul chin. Psihiatrii nu se mai opreau din a se întreba cum dracului de un copil de paisprezece ani avea vise erotice cu un boşorog ce-i provoca scârbă.

Asta până-l întâlnise pe Boris. El fusese de treabă. O tratase frumos şi nu o privea de parcă ar fi vrut să-i desfacă picioarele şi să-i explice ce înseamnă să ţi-o tragi. Boris înţelesese imediat ce i se întâmpla. Se identifica cu anumite persoane, credea el că doar cu cele pe care le iubea. Dar după ce o aduseseră la Centru, aşa cum îi spuneau ei, ea începuse să aibă sentimente pe care nu le cunoştea şi ştia că nu sunt ale mamei ei. Erau ale unei femei pe care nu o văzuse vreodată.

Îi spusese ceva lui Boris, dar el i-a interzis să mai vorbească. Trebuia să nege cu vehemenţă că ar putea avea asemenea legături cu persoane pe care nu le cunoştea. Boris îi spusese că e unică, alta ca ea nu mai era, iar ei îi omorau pe unici. Nu pentru că aşa ar fi vrut, ci doar pentru că erau prea proşti şi nu ştiau unde să se oprească. Iar ea trebuia să înţeleagă singură cum poate fructifica darul ce i se dăduse, încercând să ascundă asta de ceilalţi. Dar lucrul devenea tot mai greu, mai ales atunci când se aşeza la birou în mijlocul nopţii şi îi scria scrisori acelui bărbat pe care nu-l cunoştea, dar pe care-l iubea. Deseori uita să distrugă hârtiile, şi nu de puţine ori fusese cât pe ce să fie prinsă.

Sentimentele celeilalte reveneau. O simţea în ea. Picioarele începură să-i meargă singure prin încăpere. Era agitată. Furioasă. Nu se gândea decât la el. Ca la o entitate pe care nu o putea atinge. Latoya îşi strânse degetele în pumni. Simţea că ar vrea să plângă. Simţea că ar vrea să o rupă la fugă. Să se ducă să bată la uşa lui. Să facă dragoste cu el, apoi să dispară, aşa cum ar fi normal. Dar dacă făcea asta ar mai avea puterea să dispară? Şi dacă ea avea să moară? Ce s-ar alege de el? De visele lui? De visele ei? Mai contau visele ei?

Se aşeză la masă şi scoase o foaie de hârtie. Pixul îl găsi repede, pipăind suprafaţa lucioasă a mesei. Nebunia începea ca în fiecare dimineaţă la ora cinci.

„ De câte ori va trebui să-ţi mai scriu? Să-ţi scriu epistole fără sfârşit ce nu vor ajunge niciodată la tine? De câte ori trebuie să mai dramatizez? M-am săturat de mine. Îmi fac silă. Sunt pe moarte, sunt în război, dar nu fac decât să mă gândesc la tine. N-am curaj să-ţi scriu numele, chiar dacă fiecare filă a acestei epistole va fi arsă. Ar putea intra oricând peste mine. Niciodată nu le-aş putea spune de tine. Te-ar omorî chiar dacă tu nu ştii nimic. Ştii?… asta mă doare cel mai tare. De fapt, ce ştii tu despre mine? Ce ştiu eu despre tine? Cum dracu’ am făcut de am căzut în capcana asta? Cum de te iubesc? Sunt în război cu propria-mi persoană. Nu mă pot înţelege. Nu mă pot analiza. Şi oricât de mult aş încerca s-o fac, tot în braţele tale cad în închipuirile mele. Sunt bolnavă, mai bolnavă decât aş fi putut fi vreodată. Nu pot acţiona. Nu pot face nimic. Acum, acum că sunt atât de aproape de tine, nu te pot vedea, nu te pot simţi, nu mă pot lăsa pradă sentimentelor, chiar dacă simt că mor încet. E o pedeapsă nedreaptă. Aş fi preferat să mă fi prins ei. Să mă fi torturat. Peste asta aş fi ştiut cum să trec. Dar peste bătăile inimii nu ştiu cum să pun straturi de beton. Cum s-o îngrop. Poate, totuşi, pedeapsa e dreaptă. Crimele mele sunt contorizate undeva. Mândria mea. Nebunia mea. Faptul că am crezut că nimic şi nimeni nu mă poate atinge. Iar tu ar trebuit doar să mă priveşti pentru a mă dezarma…”

― La dracu’, mormăi Latoya, mototolind hârtia între degete. Ce rezolv cu asta? Nu fac decât să îmi fac iluzii zadarnice. Să mă ucid singură. Iar el nu vrea decât să se culce cu mine. Apoi se va întoarce liniştit în patul conjugal.

Simţea o furie oarbă cuprinzându-i trupul.

― Nu e timpul să dormi, Ana. Ce dracului ţi-ar putea aduce bun visele astea? Trezirea…

Se trezi în mijlocul patului cu hârtia strânsă în pumni. Îşi scutură capul, iar părul îi atinse uşor sânii. O cuprinse o uşoară panică. Aproape că şi ea îl iubea la fel de mult ca Ana. Tânjea după el. Tânjea după amintirile ei.

Dădu foc hârtiei înainte de-a se lăsa pradă somnului. Doar două ore şi tortura avea să înceapă.

Mâncase abia sub supravegherea Nataşei. De vreo două luni, Nataşa nu o mai scăpase din ochi. O privea ca şi cum ar şi aşteptat ca Latoya să izbucnească. Să-i spună tot ceea ce ştie. Să-i spună tot ceea ce simte. Nataşa nu era convinsă că ea nu mai simţea nimic de când venise la Centru. Dar nici nu putea dovedi contrariul. Fata nu dăduse niciodată vreun semn de anormalitate. Erau două posibilităţi, ori episodul cu mama fusese unul izolat sau unul închipuit. Închipuiri adolescentine. Doar îl ura pe amantul mamei. Putea la fel de bine să fi fost un fel de pedeapsă pentru biata femeie. Dar mai era o posibilitate de luat în calcul, Latoya ştia să-şi controleze prea bine emoţiile. Lucru de care Nataşa nu era prea convinsă. În primul rând că era prea tânără pentru aşa ceva, apoi era total neştiutoare în ceea ce o priveşte. Iar asta nu trebuia să i-o spună nici un psihanalist. Nataşa o vedea în ochii ei.

― Unde te-ai născut? o întrebă rusoaica.

Latoya îşi plimbă privirea pe pereţii albi. Ura albul bolnav din încăperile în care îşi petrecea zilele. Lucrul ăsta avea să o scoată din minţi până la urmă. Dar îi promisese lui Boris că va rezista până când el o va scoate de acolo. Doar că Boris nu o mai vizitase cam de când apăruse Nataşa ca o căpuşă.

Se gândi o clipă la întrebarea ce i se pusese. Dar nu reuşea să-şi amintească unde se născuse. Nu reuşea să-şi amintească în ce oraş sau ţară trăise cu mama ei. Astfel de scăpări de memorie o deranjau. Şi astea nu erau cele mai rele, pentru că în fiecare zi pierdea câte două ore din viaţă. Două ore din care nu-şi amintea nimic. Ridică din umeri, apatică.

― Nu sunt sigură.

Avea privirea pierdută. Dar nu numai asta era pricina, mai era ceva. Ceva ce se născuse în ea. Un sentiment. Dragostea. O dragoste ce nu-i aparţinea, dar pe care şi-o dorea. Aproape că o înţelegea pe Ana, lucrul ăsta o făcea slabă. O făcea să nu-şi mai dorească să lupte, să-şi amintească sau să ştie. Puteau face orice cu ea, numai s-o lase să viseze.

― Bine, zâmbi Nataşa, destul de satisfăcută. E timpul pentru şedinţa de hipnoză.

Latoya îşi dădu seama că nu îşi amintea să mai fi trecut printr-o şedinţă de hipnoză.

Înflăcărată

Durerea provocată de lama cuţitului pare mai rea decât cea de glonţ. Am încasat două gloanţe în viaţa mea, dar după nici unul nu am simţit atâta sfâşiere interioară. Şi totuşi, poate că e din pricina lui. Poate că nu cuţitul ce mi-a alunecat între coaste e de vină. Încă mai pot simţi lama rece trecând prin piele, dar încă mai pot citi şi bătăile inimii. Dragoste şi durere. Aproape că aş zâmbi dacă nu mi-ar fi aşa rău.

La dracu’, să mă las atacată ca o începătoare oarecare şi să îl mai şi ucid de faţă cu atâţia oameni. Ce o fi fost în capul meu? Mă blamez în zadar, ştiu asta. Întotdeauna e în zadar. Nu mai pot da înapoi. Blestemată fie ziua în care el mi-a zâmbit. Blestemată fie ziua în care inima mea s-a înmuiat ca o balegă. Am rupt una din bluzele din rucsac şi mi-am făcut o faşă în jurul bustului. Dar nu pot continua aşa, trebuie să ajung la un doctor, şi singurul pe care-l cunosc a dispărut de pe faţa pământului.

Încerc să beau din burbonul pe care mi l-am cumpărat cu o zi în urmă. Doar pentru situaţii de urgenţă. Dar băutura nu pare a-şi dori să-mi alunece pe gât. Mă înec. Mă sufoc. Mă sufoc cu propriile-mi sentimente şi mă înec cu propria-mi durere.

Nu mă cunosc aşa. Nu sunt eu asta. Nu e femeia care a ieşit din mâinile serviciilor secrete româneşti în urmă cu zece ani. Îmi aduc aminte că nu mai sunt o puştoaică inconştientă. Am treizeci şi trei de ani, şi totuşi mă port ca o adolescentă în călduri. Asta în cazul în care aş şti cum se poartă o adolescentă în călduri.

Ce rost mai are autocritica? Sunt îndrăgostită şi idioată. Ambele în acelaşi timp. Măcar de nu m-ar fi sărutat niciodată. De nu m-ar fi atins. De nu ar fi trezit dorinţa. Oh, ducă-se!

Durerea mă fulgeră. Cad din picioare. Canalizarea pute îngrozitor, dar e singurul loc în care sunt în siguranţă pentru moment. Încerc să-mi amintesc dacă această reţea de canalizare duce dincolo de oraş. Dacă aş ajunge într-un sat sau în afara Londrei aş avea o şansă să merg la vreun medic obscur.

Dar mintea mea funcţionează pe frânturi. Îl văd pe el, acolo, în faţa aeroportului, coborând din maşină şi ţinând uşa. Inima îmi tresare. Fiecare muşchi al burţii mi se contractă, fiecare sentiment mă doare, buzele îmi ard şi trupul îmi freamătă. Apoi durerea sfâşietoare ce-mi atinge coastele. Bărbatul mic şi slab ce încearcă să-mi smulgă geanta. Mâinile mele prinzându-i gâtul şi trosnetul acela. Apoi el cade mort. Câţiva oameni mă privesc înspăimântaţi, dar nici unul nu spune nimic. O iau la fugă, dar nu înainte de-a arunca o ultimă privire spre el. M-a zărit. A văzut ce-am făcut şi mă priveşte cu gura căscată. Lara apare în momentul în care am rupt-o la fugă.

Canalele sunt singura mea şansă de scăpare. Ştiu că ei vor verifica, şi totuşi n-am fost antrenată pentru a scăpa prin tuburi de canalizare. Asta am învăţat-o singură, am studiat, atunci când Mihai era cufundat în tablourile lui. Singurul moment în care eram sigură că pot face ceea ce doresc. Singurul moment în care el nu încerca să afle ce pun la cale.

Simt că-mi creşte temperatura, iar mintea îmi trimite imagini pe care nu aş vrea să le am în cap. Imagini cu el. Imagini cu mine şi el. Goi.

― Să mă împuşte cineva, şoptesc.

Încerc să alung imaginile ce-mi vin în faţa ochilor fără voia mea. Ştiu că unii visează cu ochii deschişi, dar eu doar delirez. Nu vreau să delirez astfel. Prefer să mă văd moartă, torturată, orice. Vreau ca el să dispară din mintea şi inima mea. Ce e raţional în toată prostia asta? Vreau să-l urăsc. Aş prefera să-l omor, poate în felul ăsta chinul meu interior ar dispărea.

Îmi dau seama ce mă chinuieşte cu adevărat în timp ce mă târăsc, încercând să-mi înfrânez durerea. Mă doare că el a văzut. Ştie ce-am făcut şi nu se va mai apropia niciodată de mine. Dar oare m-a recunoscut? Îmi dau seama imediat că par destul de schimbată de când mi-am tăiat părul şi l-am vopsit.

Trebuie să-l uit! Trebuie să-l uit! Şi îmi repet asta obsesiv nefăcând altceva decât să mi-l amintesc şi mai mult. De parcă aş ţine cu tot dinadinsul să-l gravez în sufletul meu.

Trupul mă părăseşte din nou. Cad în genunchi, în mocirlă şi rahat. Râd isteric. Cel mai mare asasin al guvernului român moare în căcat, la propriu. Îmi dau seama ce mult se vor distra cei care mă caută cu înfrigurare. Cel mult se vor distra cei din GRU. Dar cel mai mult va râde Nataşa. Râd şi eu, iar propriul glas îmi sună în creier ca un ecou îndepărtat.

Ciudat, dacă ar fi să mă tortureze n-aş rezista nici zece minute, îmi dau seama cu înfrigurare. Asta înseamnă că n-am decât o soluţie dacă scap cu viaţă din asta şi încerc să îmi fac dreptate. Trebuie să îmi fac rost de-o pastilă cu cianură. Nu mă pot lăsa prinsă şi torturată. Abia rezist unei amărâte de tăieturi.

Tot trupul îmi e în flăcări. După aburul ce-mi iese printre buze îmi dau seama că e al dracului de frig. Dar mie îmi e mai cald decât dacă aş fi fost aruncată în iad. Dinţii mi se încleştează de durere. Aproape că-mi dau lacrimile, dar n-am fost oare învăţată să nu plâng? Tot aşa am fost învăţată şi să nu mă îndrăgostesc. „Raţiune! Raţiune! Raţiune”, îmi repeta mereu Boris. Dragostea ucide. Dar nu mă aşteptam să mi se întâmple la propriu. Râd din nou, încercând să prind ceva uman în mine. Dar îmi dau seama că uman şi cu mine suntem perfect antonime.

Temperatura creşte. Presupun că sus e deja noapte şi frig. Aici nu ştiu cum e. Iadul mă învăluie peste tot. Nu ştiu dacă aş putea dormi. Nu îmi e teamă că mor în somn, doar că n-aş vrea ca şobolanii să mă considere a fi masa de seară. Aşa că încerc să mă târăsc mai departe.

Mintea mea funcţionează continuu. Nu vrea să înceteze. Nu vrea să se odihnească. Îmi arată, fără milă, chipul frăţiorului meu. Îmi dau seama că aveam nouă ani atunci, iar el era un bebeluş încă nebotezat. O văd şi pe mama ţinându-l în braţe şi zâmbindu-i. Îl legăna, iar mie îmi trimitea bezele de pe buze. Apoi împuşcăturile. Le aud clar în gând. Atât de clar, încât tresar având impresia că m-au descoperit. Creierul meu funcţionează în două emisfere.

Bariera mentală cade. Temperatura e prea mare. Nu o pot ţine în frâu. Încerc să ridic zidul, dar chipul mamei mă face să lăcrimez. Chipul mort al mamei. Trupul ei căzut în curte, în noroi. Îi sărut fruntea şi în acelaşi timp simt cum îmi ţugui buzele de parcă ar fi acolo lângă mine.

„Cine eşti tu, Ana? Cine e Jure?”.

Tresar. E glasul unei femei. Mă caută. Automat, zidul se ridică. Cine mă strigă?

Ridic mâna şi o pun în faţa ochilor. Se pare că am hemoragie. Strâng cârpa din jurul bustului şi o iau la fugă. Prefer să mor aşa. Cu sângele şiroindu-mi.

Anchetatorul

Lui Paul îi plăcuseră dintotdeauna femeile care spun lucrurilor pe nume. Cel puţin ştia la ce să se aştepte de la ele, dar Iolanda Ştireanu îi părea totuşi mult prea directă. Şi cu toate astea, într-un sens, îi amintea de Anastassia. Doar că Ana fusese mai tot timpul o tipă rezervată. Dar avea ceva din duritatea celeilalte, chiar dacă Iolanda nu fusese antrenată special pentru a ucide.

Femeia anchetă locul crimei cu o minuţiozitate demnă de invidiat. Paul o privise fascinat în tot timpul ăsta. Şi nu avea nimic de-a face cu picioarele ei lungi, cu trupul sublim sau chipul copilăresc. Era suficient să stai zece minute cu ea pentru a-ţi da seama că e o tipă „dată dracu’”.

Îşi făcuse temele şi scosese întreaga documentaţie secretă cu numele ei, chiar dacă câţiva reprezentanţi guvernamentali se împotriviseră, cu o pilă bine pusă se putea face rost de orice. Abia după ce citi raportul din două mii nouă îşi dădu seama de ce Marx o vrea moartă. Criminalista ştia să-şi facă meseria, nu era nici un dubiu aici, dar în urmă cu un an, se presupunea, îl forţase pe Preşedinte să se sinucidă. Nimeni nu putuse dovedi asta. Dar Preşedintele îşi zburase creierii după ce duduia îl ameninţase că face public un anume dosar de crimă, în care era implicat Premierul, care, de asemenea, era şi cumnatul Preşedintelui. Până şi cei doi SPP-işti confirmaseră spusele femeii. Şi anume că Preşedintele scosese pistolul din sertar, şi-l dusese la tâmplă şi trăsese. În cazul ăsta nimeni nu avusese cum s-o acuze de ceva anume. Dar anumite voci susţineau că Iolanda i-ar fi propus victimei o ruletă rusească. Sigur că nimeni nu confirmase aşa ceva. Iar la trei luni după cele întâmplate, ciudat lucru, cei doi SPP-işti au dispărut fără urmă. În cele din urmă se renunţase la anchetă, după ce şeful SRI, dintr-un motiv oarecare, îşi dăduse demisia şi spusese că lucrurile sunt clare din punctul lui de vedere.

Dar, ca de obicei, alte voci susţineau că Iolanda l-ar fi răpit şi l-ar fi torturat. Lucrurile nu îi erau clare, şi totuşi era convins că e ceva în neregulă cu ea. Reuşise să-i surprindă vreo două priviri pline de ură. Dar nu era o ură oarecare, una umană, ci mai degrabă una animalică, plină de venin. Ultimul zvon în legătură cu ea spunea că ar fi pe urmele unuia din serviciile secrete de care poliţia nu ar fi trebuit să aibă habar. Ba chiar pe urmele unui anume Vlad Muşetoiu. Paul încercase în zadar să afle cine ar putea fi personajul, nu găsise decât vreo câţiva tipi cu numele ăsta, iar ei în nici un caz nu ştiau ceva despre toate astea. Erau simpli cetăţeni.

Iolanda îşi aruncă mănuşile şi luă cutia cu probe. Îi aruncă lui Paul o privire iscoditoare:

― Ce te uiţi? Parcă ar fi trebuit să-mi dai o mână de ajutor. Sau aşa înţeleg cei de la SRI a fi de ajutor?

Paul înghiţi în sec. Cumva Iolanda reuşea să-l subjuge. Îi era greu să-i răspundă aşa cum ar fi meritat.

― Păi…

― Trebuie să mergem la morgă, i-o tăie ea. A fost nevoie de un antropolog pentru a-şi da seama cum ar trebui aşezate oasele.

Paul ridică din sprânceană.

― Ce oase?

― Ce dracu’ aţi făcut aici când aţi descoperit victima? I-aţi măsurat lungimea picioarelor? SRI-şti incompetenţi, bombăni ea.

Alunecă pe trepte în urma ei până la maşina acesteia, o Honda Accord model două mii opt. O frumuseţe în adevăratul sens al cuvântului. Paul şi-ar fi dorit şi el o astfel de maşină, dar nu avea voie să se expună public cu lucruri de o asemenea valoare. Ea îi făcu semn să urce. Porni motorul şi băgă în viteză.

― Coastele i-au fost extrase, se pare, înainte de-a fi ucisă. Ceea ce înseamnă, poate, că au operat-o pe viu. Apropo, ce dracu treabă are SRI-ul cu o târfă de op’şe ani?

― Păi…

― În fine, nu trebuie să-mi spui. Am văzut că fata nu figurează în arhive. Nici măcar nu e româncă. Se numeşte Selene Makar, continuă ea să pună informaţiile cap la cap, de parcă Paul n-ar fi ştiut deja. Se pare că mă-sa a fost o târfă de prima mână.

Paul deveni brusc interesat. Atât el, cât şi o altă grămadă de agenţi încercaseră să afle ceva despre mama Seleni, dar întotdeauna dăduseră greş.

― Mama fetei?!

― Aldena Makar, răspunse sec Iolanda. Amanta fostului şef al Celulei ruseşti, zâmbi ironic.

Paul înghiţi în sec. Pentru prima oară îşi dădea seama că femeia îşi bătuse joc de el tot timpul. Ştiuse de la început în ce se bagă. Apoi şi-l aminti pe Marx, figura pe care o făcuse atunci când aflase că Iolanda Ştireanu e pe lista criminaliştilor acceptaţi. Iniţial se enervase cumplit, lucru din care Paul deducea că, într-un fel, Iolanda reuşise să se treacă singură pe listă şi să spere că va fi aleasă.

Nu mai scoaseră nici un cuvânt până la spitalul „Elias” acolo unde Iolanda îi convocase pe cei doi doctori: antropologul şi criminalistul.

Paul o urma îndeaproape, punându-şi tot felul de întrebări, zări abia când Iolanda salută o persoană înaltă, pe care el o ignoră total. Coborâră la subsolul spitalului. Mirosul morţii îl izbi în nări. Putrefacţia şi formolul făceau o combinaţie de mirosuri de întreg stomacul i se înfiinţă în gât.

Un coridor slab luminat şi o uşă ce se deschise uşor cu un scârţâit cutremurător. Paul nu era fricos, de obicei el era cel ce deţinea controlul, dar în ultimul timp i se întâmplaseră prea multe, iar sentimentul de panică ieşi de undeva din subconştient.

O urmă pe Iolanda în camera mortuară. Privirea îi căzu pe masa metalică pe care se reîntregise trupul Selenei. Abia apoi îl zări pe Boris.

― La dracu’, zise Paul, făcând un pas în spate.

Iolanda îl dezarmă înainte chiar de-a gândi să-şi scoată arma din toc.

― Stai jos, îl forţă femeia, arătându-i un scaun metalic. Se supuse, fără să ştie prea bine de ce o face.

― Boris.

― Lala.

Se salutară cei doi, făcând un gest misterios. Paul înghiţi în sec pentru a doua oară în ziua aceea.

― Veşti? se interesă Iolanda.

― Flavius e pe urmele ei.

Paul zări o anume tresărire din partea femeii la auzul acelui nume.

― Bine, răspunse ea sec, fără nici un accent. Ţi l-am adus.

― Bine, zise şi Boris.

― Dar rămân.

― Nu aveam de gând să te scot din joc, dar ştii riscurile.

― Nu le ştiu întotdeauna?

― Să vă ia dracu’! urlă Paul, sărind de pe scaun. M-aţi manipulat tot timpul.

Iolanda se întoarse spre el, în timp ce Boris nici nu clipi, de parcă ar fi fost doar o stafie neastâmpărată, nedemnă de băgat în seamă.

Femeia se apropie de trupul aproape refăcut. Îşi plimbă degetele pe scârboşenia aia. Paul simţea că o să verse chiar în acel moment, dar cu toate astea îi urmări degetul cu privirea. Când unghia ei se opri undeva sub sânul stâng ochii i se măriră.

― Presupun că n-ai văzut nici urma glonţului, zise ea calmă.

Paul negă, dând din cap.

― Dacă ai fi observat-o… dar nu, nu ai fi înţeles că s-a tras cu pistolul tău.

― Ce?! aproape că se înecă Paul.

― Nu te gândi la vreo înscenare. Boris a comparat datele balistice. Nu e nici o greşeală şi nici o înscenare. Cineva din Celulă a făcut-o, iar tu eşti fraierul perfect.

― Nu cred aşa ceva, spuse ferm Paul.

Boris se mişcă greoi, mai mult pentru a-şi dezmorţi trupul.

― Atunci, cum îţi explici că nu a fost nimeni nevoit să dea alarma de incendiu pentru a-ţi sustrage pistolul şi apoi pentru a-l pune la loc?

― Recunoşti, deci, că tu mi-ai furat arma. Şi dosarele Anei.

― Cred că nu vezi esenţialul, spuse calmă Iolanda. Oamenii au lăsat un indiciu. Un indiciu ce te-ar putea duce în faţa plutonului de execuţie. Boris ţi-a făcut o favoare furându-ţi dosarele şi arma. Tu ai dat raportul despre ceea ce s-a întâmplat, iar în momentul ăsta cei care au vrut să ţi-o facă se dau de ceasul morţii în încercarea de-a da de pistol. Întrebarea e ce cred ei că poţi face tu, de le e aşa teamă. Şi ce amestec are Patya în toate astea?

Dintr-odată, Paul se simţi ca ultimul prost. Îşi dădea seama că el nu ştia nici măcar jumătate din câte ştia femeia asta. Şi nu era decât un căcat de criminalist şef-adjunct. Îndoiala se instalase deja, iar creierul încerca să-şi pună toate funcţiile în mişcare. Se prăbuşi pe scaun.

― Bine, sunt dispus să ascult.

Boris miji ochii.

Scriere în scriere

Asasin în serie

Mi-am zis Diafot, pentru că mi-am ucis sora chiar cu o zi înainte ca ea să împlinească un an. I-am smuls pielea şi i-am atârnat-o pe umeraş, lăsând un gol pustiu în locul ochilor ei negri. Nu mi-a plăcut ce am văzut. Era aşa cum a zis El în Apocrife, dar nu întocmai.

Şi Dumnezeu a zis: „Ascultă, dreptule Ioan; după cum toate albinele sunt la fel, tot aşa vor fi şi oamenii la înviere. Nu vor mai fi unii bruneţi, alţii roşcaţi, sau alţii negri, şi nici vreo altă deosebire în înfăţişare, ci toţi vor fi la fel după chip şi după statură. Tot neamul omenesc va învia fără trupuri, şi după cum ţi-am mai spus, după ce vor învia, oamenii nu se vor mai căsători , ci vor fi precum îngerii lui Dumnezeu”.* (Apocalipse apocrife ale Noului Testament pagina 102).

Textul ăsta contrazice toate textele evanghelice ale Noului Testament. Niciunde nu spune în Biblie că oamenii vor învia fără trup. Dar eu văd logica. Cum să-şi care trupurile putrezite după ei? Corpurile nu trebuie să se mai ridice niciodată. De ce să se ridice? Sufletul să dăinuie. Dar o haină, un fel de haină tot trebuie să-i dăm.

Lucrarea mea e în mâna lui Dumnezeu. El mă îndrumă, dar uneori nu-L aud prea bine. Greşesc prea mult. Mult prea mult. Dar sufletele lor tot le-am ridicat la cer. Dumnezeu nu l-a pedepsit pe Diafot pentru că l-a ucis Amilab, pentru că El L-a cerut acolo. Prin mine, acum, celălalt Diafot al său, îşi săvârşeşte opera. Doar de-aş putea să înţeleg mai bine. De aş putea să văd mai bine. Nu înţeleg.

Uite, Doamne, mă arunc în genunchi în faţa Ta şi Te rog, Te rog, fă-mă să înţeleg. Ce să fac? Cum să fac?

Camera mică şi murdară îi indică încă o dată că, poate, Cel de sus şi-ar fi dorit puţin mai multă ordine. Se privi în oglindă preţ de câteva secunde. Nu arăta precum cel ce trebuia să aducă sfârşitul lumii. Nici nu voia să pronunţe numele ăla cu A. Nu. Chiar dacă privirea îi era saşie, nu avea ochiul drept ca al luceafărului de dimineaţă şi pe cel stâng ca al unui leu. El era un înger. Venise pe pământ să-i trimită sufletele surghiunite stăpânului său. Să le scape de chin şi să i se închine lui. Să-i desăvârşească opera.

Pe cei mai mulţi îi găsise în canale. Unii miroseau înfiorător. Spuneau că sunt fericiţi, că Dumnezeu le-a dat atât cât le-a trebuit sau că îi pune la încercare, dar nu se plângeau. Atunci el i-a luat şi le-a promis raiul. Li l-a dat.

Târziu şi-a dat seama că, de fapt, ele constituie o problemă. Târfe. Se aruncă în patul oricui. Oferă plăceri satanice bărbaţilor, îndreptându-i direct spre iad. Ca Eva, prima târfă a omenirii.

S-a oprit. A râs. Şi-a smuls puţinul păr din cap. Păr ce-i stătea haotic, uneori încâlcit de sânge şi sudoare. Dinţii erau mari, câţiva lipseau, ca nişte lopeţi mult prea folosite. Chipul îi era de un rotund deformat, se născuse aşa, deformat. Îi spuseseră că, în timp, îşi va reveni, dar oasele nu s-au mai reaşezat. Tatăl a plecat la câteva zile după ce s-a născut surioara lui. Nu s-a mai întors niciodată. Îl auzise când spusese clar şi răspicat: „Ori eu, ori monstrul”. Mama a ales monstrul, iar monstrul a dezamăgit-o. A plâns când a văzut-o pe Amilab. „Ce ai făcut, Caine? Ce ai făcut?”. A mângâiat-o. Creştetul ei era ca mătasea. Moale şi plăcut la atingere. Îi plăcea să-şi pună mâna mică acolo şi s-o dezmierde. De obicei, şi ei îi plăcea, dar atunci l-a respins. L-a luat, cu mâinile ei mari şi ferme, de umeri şi l-a zgâlţâit. „Era doar un copil. Ce ai avut cu ea, Caine?” I-a zis să nu mai plângă, cu calmul lui caracteristic. A încercat din nou să îi atingă ochii roşii şi înlăcrimaţi, dar ea nu l-a vrut. L-a respins. L-a respins cu atâta putere, încât el a căzut. S-a trezit pe pardoseală cu ochii înlăcrimaţi. „Doar am ajutat-o, mamă. I-am oferit fericirea. Sunt aici pentru a aduce fericire”.

Nimeni nu l-a înţeles. L-a internat şi n-a mai văzut-o niciodată. A căutat-o după câţiva ani, dar n-a dat de ea. Cu un an în urmă a aflat că se recăsătorise pe undeva prin Moldova, dar nu era sigur. Apoi a rămas însărcinată, şi-a luat numele de Makar şi a dispărut în Anglia. Se presupune că e moartă. Nimeni nu i-a dat de urmă. Sau, dacă au făcut-o, el cu siguranţă nu a aflat. În schimb, a găsit-o pe cealaltă Amilab. Sora lui. A urmărit-o luni de zile până a reuşit să pună mâna pe ea. N-a fost uşor. Femeia aia nu era normală. Îşi dăduse imediat seama de asta. Era ceva ciudat cu ea, ceva ce nu mai văzuse la altcineva. Diavolul părea să fie în fiecare por al ei. Şi albeaţa corpului ei. Dumnezeu nu putea lăsa pe cineva aşa alb pe pământ. Era sigur de asta. Numai diavolul ar fi făcut-o pentru a-l induce pe el în eroare. Un timp a fost fascinat de ea. De traiul ei prin canale, de fuga ei. Nu înţelegea de cine fuge, dar încercase să afle. Nu era ceva divin. Nu fugea nici de diavol, ci o făcea din calea oamenilor. Şi apoi, când târfa şi-a deschis picioarele şi bărbatul ăla a penetrat-o a simţit că înnebuneşte. Desfrâu. Pui de diavol lăsat pe pământ. O văzuse de mai multe ori făcând asta. Ademenind bărbaţi. Slabi. Îi ucisese. Pe ea nu se hotărâse încă s-o elibereze. Nu voia încă s-o facă, pentru că voia să înţeleagă. Ce era ea? Cine era? Cine a trimis-o? De ce era din aceeaşi sămânţă cu el. De câte ori trebuia s-o ucidă pe Amilab? Poate că de data asta ar fi trebuit s-o lase în viaţă. Poate că ea era ca el.

Dar nu era. Era la fel ca celelalte, ba nu, era mult mai rău decât celelalte. Pentru că vedea în ea puterea aia diabolică. Putere pe care şi el o avea, dar în alt sens. Pentru că a lui servea unor scopuri nobile. Şi totuşi, el nu putea… nu, el nu putea să devină aşa… nenatural.

Se privi în oglindă. Era urât. Un monstru. De aia plecase tatăl lui, de aia plecase şi mama lui. Dar fusese nevoit să le ucidă. Amilab-ele lui. Surorile lui. „De ce, Diafot?”.

Îl durea capul îngrozitor. Acum, că se gândea la ea… uitase, cum o chema de fapt? Ah, Selene. Da, Selene. Mulţi oameni o căutaseră pe Selene, apoi o găsiseră moartă. Chiar la două uşi distanţă de el. Fusese distractiv pentru un timp să urmărească ancheta, însă nu se aşteptase ca tipul ăla să vină şi să-i tragă un glonţ. Nu îl mai văzuse de atunci. Apăruse o dată, la scurt timp după ce el terminase cu ea. Bine, nu terminase, încă mai avea de lucru, dar din cauza lui nu şi-a putut împlini opera. Bărbatul ăla dăduse totul peste cap. Frumoasa lui operă de artă nu mai avea să fie finisată niciodată.

Poliţista aia îi sărise în ochi. O urmărise zile în şir. Voia să o ucidă. Simţea că e ceva rău în femeia aia. Mai rău decât în oricare alta. O văzuse răpindu-l pe bărbatul ăla, dar nu îi oferise sex niciodată. Îl torturase, folosind metode vechi. Unele chiar de neconceput. Îi plăcuse asta, pentru că o putea simţi ca pe o parteneră. Era dură şi nu voia să-şi desfacă picioarele. Cel puţin el nu văzuse asta. Dorise s-o ajute, aşa că îl omorâse pe tip şi i-l dusese la uşă. Ea nu înţelesese. Fusese un cadou. Apoi dispăruse din viaţa lui şi nu reuşise sub nici o formă să-i dea de urmă. Încă o aştepta.

Poliţiştii se mai perindau prin apartamentul Selenei. Unii erau de la SRI. Îi recunoştea din baza de date. Le spărsese de prea multe ori calculatoarele ca să nu îi recunoască. Acum îşi făcuse fişe cu fiecare. Şi dăduse peste ceva ce se numea Celula Neagră. Încercase să spargă fişierul, dar nu reuşise. Încă se mai chinuia. Dar asta îl făcea nefericit. Pentru că el voia să iasă pe stradă şi să ucidă.

Eu sunt Diafot!

Înapoi

Am plecat. Graniţa cu România. Cea mai mare parte a minţii mele striga ca disperata să nu fac greşeala asta. Avea chiar glasul Anei uneori. Restul, adică vulnerabila şi naiva părticică, mă împingea să-l urmez pe Flavius. De ce Dumnezeului îl urmam? A, da, că ştia mai multe decât mine, printr-o situaţie care nu mi se părea prea cinstită. La dracu’, nu mi se părea deloc cinstită!

Ne urcăm într-o maşină de care a făcut rost în timp ce eu urmăream ştirile româneşti de la un net-café. Nu prea s-a mai întâmplat nimic interesant, public. Îmi aruncă în poală un fel de eşarfă şi o pereche de ochelari. Mă uit la ele şi mă apucă râsul.

― Tu nu vorbeşti serios, aşa-i?

Nu răspunde, dar nici fericit de reacţia mea nu pare. Mă afund în scaun şi simt nevoia să oftez. Tot nu pricep de unde ştie că ei sunt acolo.

― Mi-ai zis să-l caut pe Boris, iar acum nu mai vrei decât să mă cari înapoi în rahatul ăla din ţară. Îmi explici şi mie ce dracu’ vrea să însemne asta?

Porneşte şi mergem ceva vreme fără să zică nimic. Mă apucă nervii. După ce sunt răpită şi torturată, scap singură şi o car şi pe soaţa amantului nebunei de Ana, acum apare el şi mă ia pe sus, fluturându-mi pe la nas nişte informaţii pe care eu nu le aveam.

― Tu ştii unde a plecat Ana, constat.

Trebuia să iasă ca o întrebare, dar prin minte îmi trece un alt gând şi nu mai ştiu pe ce tonalitate termin propoziţia. Mă gândesc la faptul că Idiotul a mai înşelat, şi nu doar o dată. Că m-a trădat şi pe mine, şi nu doar o dată. Că relaţia noastră merge bine când nu suntem în contact direct. El ştie sigur ce se mai întâmplă în ţară, pentru că are cine să-i furnizeze informaţiile şi la capăt de lume. De asemenea, ştie – sau a aflat, deşi dracu’ ştie de unde – că îl caut pe Branimir. Aşa că, pentru o anume sumă de bani, ar fi în stare să mă ducă direct în mâinile SRI-iştilor, iar eu, ca o proastă, să mă las încă vrăjită de naivitatea lui aparentă. Dar îl las să vedem dacă mă trece graniţa.

Mă uit iar la obiectele de “spionaj” din poală. Sunt chiar hilare. Îmi pun eşarfa pe post de… batic şi ochelarii la ochi. Dacă era decapotabilă, tabloul telenovelistic era complet. Presupun că îmi vor cere să-mi dau jos ochelarii, aşa că fac în aşa fel încât să nu fiu recunoscută nici doar cu eşarfa. Îl surprind când mă privea cu coada ochiului şi îi răspund instinctiv la zâmbetul întipărit pe buze. Pare mult mai calm decât mă simt eu, deşi nu ştiu dacă o arăt. Îmi face semn din cap în faţă şi mă trezesc privind un şir de maşini. Vama.

Aşteptăm calmi, fără să vorbim. Eu umblu la aparatul de radio, dar nu găsesc nimic interesant. Un nu-ştiu-ce accident care a provocat moartea unor oameni politici undeva în Europa, nu am fost prea atentă. Ce să le fac? Nu eu i-am pus să fie bogaţi, nu? Sunt aproape sigură că fiecare îşi primeşte partea lui şi ştiu deja că mă aşteaptă Iadul. Abia când îşi pune mâna peste a mea realizez că începeam să mă răzbun pe aparat pentru viaţa mea. Nu mă uit în ochii lui – nu vreau să văd milă, sau cine ştie ce altceva care să-mi provoace şi mai mulţi nervi. Am în cap formulate vreo cinci întrebări şi locul gol din dreptul răspunsurilor mă scoate din sărite.

Ajungem în dreptul vameşilor. Se dă jos din maşină, le arată documentele amândurora – nu cred că adevărate, pentru că nu reţin să fi plecat cu aşa ceva de la Marx –, vameşii aprobă, mă privesc prin parbriz, îmi fac semn şi îmi dau ochelarii jos, aşa cum presupusesem. Dau din cap şi îşi mută privirea. Nu mă mai uit la ei. Ştiu că urmează mită, persuasiune, uz de putere etc., etc. Toate astea mi se pun ca nişte pete negre pe creier. Nu că aş fi eu cea mai cinstită dintre toţi, dar îl suspectez pe Flavius de trădare şi orice gest mi se pare exagerat de firesc şi protector.

După vreo oră, în care mi-am amintit că trebuie să torturez aparatul de radio, Idiotul se întoarce în maşină.

― Pregătită, doamna Mărculescu? râde şi porneşte. Strâng din dinţi. Nu pot să accept o astfel de perspectivă. Dar ştiu că face gluma pentru că aşa ne-a prezentat la vamă.

― Nu-ţi dau satisfacţia asta, spun sec şi îmi întorc privirea spre fereastră.

În jumătate de oră, suntem sigur în România şi văd primele staţii de alimentare GPL din ţară. Oprim la unul dintre ele. Cobor şi îmi face semn să îl aştept. Mă plimb în jurul maşinii, încercând să-mi dezmorţesc picioarele. Realizez cât de inconştientă am fost că am lăsat pistolul la mine. Dacă făcea vreo verificare, dracu’ mă lua. Dar am scăpat, deşi agitaţia din mine nu vrea să dispară. Se întoarce cu nişte apă, ceva de mâncare şi un pachet de ţigări. Îmi intră în funcţiune toate simţurile şi prind pachetul aruncat spre mine. Nu ştiu când îl desfac şi aprind ţigara. Trag cu nesaţ din ea. Are gust românesc. Mi-a trecut şi foamea, şi tot. Ne urcăm înapoi şi pornim.

― Cum a scăpat Ana? întreb din nou. Tace. Cum a scăpat Ana? Ridic vocea, dar degeaba. El îşi vede de condus, de parcă nici nu aş fi acolo.

Dacă nu aş şti că Ana e mult mai de încredere (când nu e plătită să te omoare, ce-i drept), aş crede că a fost convinsă de Flavius ca să mă facă pe mine să mă asigur de credibilitatea faptelor.

― De ce întrebi, dacă poţi să afli şi singură răspunsul? Îi arunc o privire cât de dură pot, dar de mai mult nu sunt în stare.

Bine… Să vedem. Anastassia, ca să ştie de Flavius, trebuia să fi ajuns în contact cu el. Dacă el a venit la hotel aşa calm, nu a evadat, doar a plecat din ascunzătoare. Deci nu a fost luat cu forţa. Înseamnă că indivizii nu erau „inamici”. Sau nu cu el. Ana nu avea armă, dar nici urme de violenţă. Deci nici ea nu fugise. Asta înseamnă că nu fuseseră răpiţi. Dar cine îi luase? Şi de ce trăgeau după mine?

― Nu v-a răpit Celula. Dă din cap.

Cine altcineva? SRI-ul nu ajunsese până la noi. Miliţia ar fi arătat altfel. Alte servicii nu s-ar fi implicat. Cred. Singurul care rămâne e…

― Boris? Aprobă din nou.

Vreau să întreb de ce m-a pus să-l caut dacă era cu el, dar îmi dau seama: voia să îi găsesc pe ei. Sau, din contră, să nu îi găsesc, căutându-l pe Boris singur. Dar de ce trăgeau după mine?

Acum îmi amintesc ce striga Idiotul în urma mea. Stai! E Boris! Abia acum, cu context, sunt capabilă să înţeleg.

― Tot nu fac legătura: de unde ştii că îl caut pe Branimir şi cum ai aflat unde e.

Zâmbeşte şi mă priveşte cu coada ochiului. Pentru a doua oară în ultimele douăzeci şi patru de ore, am impresia că e de aşteptat să înţeleg, de parcă aş fi întârziată mintal. Aşa că îmi pun mintea la contribuţie. Sau ce a mai rămas din ea. Sunt la a patra ţigară. Interiorul e învăluit într-un nor de fum. Deschid geamul.

Cât de greu putea să fie? mă întreb şi-mi vine să mă iau singură la palme. Pentru că Anastassia l-a considerat om de încredere, aşa a făcut-o şi Boris. Ea probabil a fost inconştientă o vreme, deci informaţiile au fost uşor scoase de la rus. Idiotul doar se poartă ca unul, nu e.

Nu ştiu prin ce oraşe trecem. Ştiu doar că mi-e rău. De perspectiva de a mă întoarce şi de a da ochii cu Pora. Oprim la o altă benzinărie şi folosesc telefonul public. Sună prelung.

― Blid.

― Eşti singur?

― Da.

― Mă mai caută?

― Presupun. Pe mine mă ameţesc cu un doctor care ar fi omorât-o pe Makar.

― Ţine de doctor. Şi răspunde la telefon.

Am închis. Au trecut vreo douăzeci de secunde, prea puţin să fiu reperată. Mă întorc la maşină. Mă ofer să conduc şi mă lasă. Măcar aşa îmi voi concentra atenţia pe ceva. Cred că vrea să doarmă, pentru că se aşează pe locurile din spate. Şoptesc un Somn uşor, dar nu cred că mă aude.

Zac pe podea. Goală. Tata mă priveşte. Scoate cureaua. Câinele mârâie. Un doberman mare şi negru. Mârâie când încerc să mă ridic. Îmi simt trupul plin de vărgi. Sângele şiroieşte. Mama plânge. O aud, dar ştiu că nu e acolo. Nu mă poate apăra. Nu se poate apăra nici pe sine.

Tata rânjeşte. Cureaua se ridică în aer. Dobermanul mârâie, parcă a plăcere. Tata îi face semn câinelui să sară. Îi văd colţii albi, lungi, ca două cuţite, repezindu-se spre trupul meu. Sar în picioare. Nu ştiu de unde am forţă. Mă doare fiecare muşchi, iar trupu-mi gol pare a se ruşina împotriva voinţei mele.

Colţii lui sunt în faţa ochilor mei. Respir. Tresar. Dar nu mă mişc. Ţip. Un ţipăt scurt. Un ţipăt ce-mi împinge mâinile înainte. Degetele mele se înfig în gâtul câinelui. O putere diabolică mă face să-mi sucesc palmele. Îi aud oasele frângându-se. Chelălăie. Degetele mele mici strâng în continuare. Coatele mi se contorsionează. Lovitura de graţie. Moare privindu-mă în ochi.

Las leşul să-mi alunece. Îl privesc pe tata drept în ochi.

― Loveşte-mă!

(Fragment dintr-un roman în lucru)

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

19 comentarii »

  • Spitalul de urgenta | Cafeneaua said:

    […] Suspans.ro : » Articole » Sărutul morţii_Suspans.ro […]

  • Sorin Stoica said:

    Deci.. autoarelor…vreau neaparat cartea in „avans”, stiti voi da ? Si repedeeee…..

  • Al 7-lea număr al revistei Suspans « Mircea Pricăjan said:

    […] STOICA-MUJEA, Andra PAVEL — Sărutul morţii (fragment de […]

  • Ada Pavel said:

    Sorin, serios? 😛

  • Oana (author) said:

    Hmmm, s-au nascut unii direct cu pretentii 😀

  • Balin Feri said:

    Are dreptate omul! 🙂 Ia să fiţi mai barbate şi comutaţi pe repede înainte.

  • oliviu craznic said:

    se pare ca iar ne trezim cu un best seller… felicitari si succes!

  • Ada Pavel said:

    Oana, no comment
    Balin, bărbate suntem sigur!
    Oliviu, multumim!

  • Oana (author) said:

    Feri, cartea e gata, urmeaza doar retusurile, adica ce e mai nasol.

  • Oana (author) said:

    Oliviu, sa nu exageram, e doar o incercare de altceva…

  • Balin Feri said:

    Cred că ai dreptate Ada, doar vă numiţi Pavel şi Stoica :))
    Adevărat grăieşti, Oana. Retuşurile sunt partea nasoală. Eu de regulă nu reuşesc sa fac retuşuri pt că-mi vine sa rescriu tot…

  • oliviu craznic said:

    @ada: cu placere si succes!
    @oana: avand in vedere felul in care au fost primite celelalte carti ale tale, prezenta in librarii, numarul semnificativ de fani entuziasti etc. (am mai discutat noi asta…), presupunerea/urarea mea nu mi se pare hazardata… dar cum cartea e aproape gata, vom vedea curand, nu?:)

  • Ada Pavel said:

    @Feri, mie-mi spui de retușuri? :))

  • Balin Feri said:

    Eu mă tot întreb, Ada, cum să fac să mă retuşez pe mine însumi…

  • Ada Pavel said:

    Feri, asta e într-adevăr cel mai greu… Dar nu imposibil, dacă îți dorești asta atât de mult încât să crezi în tine.

  • Spitalul de urgenta « Derscanu'Blog said:

    […] Suspans.ro : » Articole » Sărutul morţii_Suspans.ro […]

  • Productivitate pe final « Mircea Pricăjan said:

    […] morţii şi semnată de Oana împreună cu Andra Pavel. — AICI găsiţi trailerul, iar AICI, în revista Suspans, un fragment edificator din cartea despre care […]

  • Spitalul de urgenta | Derscanu'Blog said:

    […] Suspans.ro : » Articole » Sărutul morţii_Suspans.ro […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.