Semper Fi

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 19 ( decembrie, 2011 )
Autor:

L-am cunoscut pe David Barron la o petrecere pe Strada 108, aproape de Bulevardul Amsterdam. Fusese puşcaş marin timp de doisprezece ani şi de câteva luni trecuse la trupele speciale. Era gata de plecare într-o misiune în străinătate, probabil în Afganistan. Nu îmi aduc aminte dacă el mi-a spus asta sau doar am dedus eu dintr-un crâmpei de conversaţie. Era foarte misterios în privinţa a ceea ce făcea şi aşa a rămas pe tot parcursul prieteniei noastre. La petrecere era însoţit de soţia lui şi de cele două fiice ale lor de cinci, respectiv şapte ani.

În general sunt un tip mai degrabă taciturn. Mai ales la petrecerile la care nu cunosc pe nimeni şi oamenii par aproape rătăciţi pe-acolo. Mă retrag într-un colţ şi mă uit la ceilalţi. Îmi imaginez tot felul de lucruri despre ei. Unele pot fi, eventual, adevărate. Poate că acesta este unul dintre păcatele capitale ale scriitorilor: le place mai mult să observe viaţa altora decât să şi-o trăiască pe-a lor. Sau cel puţin aşa mi-a spus Tabby înainte să-şi facă bagajele. Tabby a fost soţia mea timp de cinci ani lungi şi dificili pentru amândoi.

Aşa făcusem şi la petrecerea aceea, care avea loc în apartamentul unei familii pe nume Oates. John Oates era actor cu oarecare succes pe Broadway. Umbla afectat de colo-colo şi vorbea cu un accent care mă călca pe nervi. Nevastă-sa, Lee, era o thailandeză mică de statură şi frumoasă foc. Nu cred că avea vreo ocupaţie specifică, în afară de aceea de a-şi contempla soţul.

Ieşisem pe o terasă, cu un manhattan în mâna stângă şi o ţigară în cea dreaptă. Apartamentul era la etajul trei şi priveam încercările nereuşite ale unui tip de a parca lateral un Ford într-un spaţiu de-o palmă. Dave a apărut lângă mine dintr-odată. Era destul de înalt şi bine făcut, dar nu genul acela de şifonier biped pe care oamenii îl asociază de obicei cu luptătorii din trupele speciale. Era mai degrabă suplu şi avea ochii albaştri-verzui şi transparenţi, ca marea la orele amiezii. Mi-a cerut un foc şi i-am întins bricheta.

Cred că la început i-am vorbit despre colecţia mea de arme. Dintr-un motiv sau altul, familia mea colecţiona de trei generaţii asemenea obiecte. Dar, sincer vorbind, nu sunt foarte sigur că despre asta am vorbit sau despre orice alt subiect cu cap şi coadă. Nici măcar nu m-a prezentat soţiei şi fetiţelor. Dar ştiu că atunci când m-am urcat în taxi pentru a merge în Lower East Side, unde locuiam atunci, eram convins că ne împrieteniserăm la cataramă şi că abia aşteptam să-l văd din nou.

A doua zi dimineaţă mi-a scris un e-mail. Suna cam aşa:

„Dragă Paul,

A fost grozav să te cunosc. Sunt sigur că deja am devenit prieteni. Odată un om mi-a spus că atunci când eşti cu adevărat pregătit, ajunge doar să baţi la orice uşă şi aceasta se va deschide. Uşa mea s-a deschis pentru tine, amice.

Te anunţ când mă întorc.
Dave,
Semper Fi“

Nu mai ştiu ce i-am răspuns. Apoi timp de vreo câteva săptămâni nu am mai primit niciun semn de la el.

Era pe la începutul lui iulie când s-a întors şi New York City sfârâia ca o clătită în tigaia unui bucătar şi străzile erau pline de turişti cu aparatele de fotografiat la gât. Am convenit să ne vedem într-un bar deschis de curând pe Strada 43, colţ cu Broadway, numit „Full Moon”.

Părea obosit şi avea cearcăne. Purta un costum şifonat şi o cravată atât de îngustă, încât abia o vedeai. Am observat că se lăsase de fumat.

— Cred că în sfârşit am realizat că am două fiice de care trebuie să am grijă, mi-a spus el. Într-o zi, cea mare, Aurora, m-a întrebat dacă iubesc ţigările mai mult decât o iubesc pe ea. În secunda următoare m-am lăsat. Domnişorica aia a ştiut cum să pună problema.

I-am dăruit un cuţit dintr-acelea numite „leg bone knife”, vârât într-o teacă din piele netăbăcită. Era un cuţit navajo, din secolul al XIX-lea. L-a privit mirat.

— Omule, mi-a spus, eşti sigur că vrei să mi-l dai?! E o piesă grozavă pentru orice colecţionar.

— Mi-ai spus că-ţi plac chestiile astea, i-am zis. Pentru mine nu sunt decât nişte obiecte care ocupă prea mult spaţiu prin casă.

Am ciocnit paharele cu bere.

— Tot ceea ce mi se dăruieşte se întoarce însutit, mi-a spus el. Aşa se întâmplă cu toţi prietenii pe care îi am.

Ne-am mai văzut de două-trei ori înainte să dispară iarăşi din oraş pentru o perioada mai lungă. Din când în când îmi scria mesaje şi îi răspundeam.

În vremea aceea colaboram la Post şi lucram la o investigaţie despre o afacere imobiliară din Clinton. Iniţial nu mi-a dat seama în ce cuib de viespi îmi vârâsem mâna. După ce Legea RICO îi lovise în moalele capului pe „westies”, zona părea destul de liniştită. Habar nu aveam că în spatele unui fond de investiţii care încerca să construiască mai multe clădiri de birouri pe-acolo erau nişte columbieni care spălau banii din droguri.

La început au fost doar câteva telefoane de ameninţare, dar cu genul acesta de presiuni eram deja obişnuit. Nici măcar nu am depus plângere la poliţie. Apoi maşina mi-a fost incendiată în garajul blocului în care locuiam, stârnind un adevărat scandal. Poliţistul care mi-a luat declaraţia m-a întrebat cu ce mă ocup. Din vorbă în vorbă, i-am pomenit despre afacerea din Clinton.

Şi-a pus carnetul cu arc înapoi în buzunar şi m-a privit compătimitor.

— Domnule Wheeler, aveţi probleme mai mari decât credeţi. Ştiu că acolo este amestecat un tip pe nume Joe Grant, unul dintre cei mai ai naibii interlopi din Manhattan. Lucrează cu ruşii din Brighton Beach, lucrează cu chinezii din China Town şi naiba ştie cu mai cine. În locul dumneavoastră aş vorbi cu cineva mai sus-pus, a încheiat el, arătând cu degetul undeva spre tavanul garajului. Poate cu cineva de la Birou.

Nu am apucat să-i caut pe federali, pentru că m-au căutat ei pe mine. Erau doi, un tip de culoare clădit ca un tanc şi bine îmbrăcat şi o doamnă subţirică, cu alură de profesoară de colegiu. Au devenit destul de arţăgoşi când am refuzat să le ofer detalii despre cele aflate în legătură cu afacerea din Clinton. M-au prevenit că urma să le cerşesc în genunchi ajutorul, pentru că necazurile abia începuseră. Au sfârşit prin a-mi spune că ascunderea de informaţii vitale pentru o anchetă federală constituie un delict şi că lungul braţ al legii urma să mă înşface de păr mai devreme sau mai târziu. M-am ţinut tare şi la sfârşit i-am lăsat pe ei să plătească apa minerală şi cafelele.

În seara aceea, o voce şoptită mi-a spus la telefon că atitudinea mea este apreciată. După două zile, într-o vineri, Post a publicat materialul. Sâmbătă, în timp ce mă întorceam de la antrenamentul săptămânal la sală, mi-am găsit apartamentul făcut praf. A venit acelaşi poliţist care venise şi în cazul maşinii incendiate, însoţit de încă unul.

— V-am spus, mi-a zis el încet. Nu m-aţi ascultat.

— Am o asigurare bună, i-am zis. Şi oricum voiam să renovez.

— Sunteţi viteaz, nu? a rânjit el. Am citit şi eu Post. Am înţeles că urmează un alt episod. Lucrurile astea nu merg întotdeauna ca-n filme. Băieţii buni nu câştigă întotdeauna. Dar faceţi cum vreţi.

I-am scris lui Dave despre toată tărăşenia. Nu mi-a răspuns. Până la urmă, nu era treaba lui, mi-am zis. Apoi, după o săptămână, am primit un mesaj. Mă ruga să ne întâlnim la un magazin Macy’s din apropiere, în cafeneaua de la parter.

Am ajuns cu zece minute mai devreme, m-am aşezat la o masă şi am comandat un ceai. În ultima perioadă mă obişnuisem să privesc peste umăr. Însă tot nu mi-am dat seama cum a apărut lângă mine, parcă întrupat din neant. M-am ridicat şi ne-am îmbrăţişat, apoi s-a aşezat şi el la masă. M-am oferit să-i comand o cafea sau altceva, dar a refuzat.

Ultima oară când îl văzusem, părea obosit. Acum părea realmente epuizat, acesta este cuvântul care îmi vine în minte când îmi amintesc chipul lui. Era îmbrăcat ciudat, cu nişte pantaloni model cargo cu o mulţime de buzunare şi un tricou de camuflaj. Ochii îi erau acoperiţi de o pereche de ochelari de soare cu lentile întunecate, pe care nu a scos-o nicio clipă. Privea oarecum năuc în jur şi repeta mereu că trebuie să aibă grijă de fiicele lui.

Am adus vorba despre afacerea din Clinton. M-a întrerupt imediat.

— Nu mai ai de ce să-ţi faci probleme, mi-a spus. Am rezolvat-o.

— Ce vrei să spui?! l-am întrebat.

— Tipu’ ăla, Grant, nu o să-ţi mai facă niciun fel de necazuri. Am vorbit eu cu el.

— Îl cunoşteai?

— Nu, nu înainte de tărăşenia asta. Da’ ne-am cunoscut acum. Şi acum ştie că eşti prietenul meu. Aşa că o să te lase-n pace. Poţi să scrii ce vrei. Asta voiam să-ţi spun.

— Cum naiba ai făcut asta?

— Simplu… Am intrat noaptea la el în dormitor şi i-am pus pistolul în tâmplă. I-am spus că de data asta nu apăs pe trăgaci, dar data viitoare o voi face şi că nimeni nu mă va putea opri. Ştii, tipul doarme în pijamale de-alea caraghioase, din mătase. Un cretin. Îmi pare rău, amice, da’ cred că trebuie s-o şterg.

S-a ridicat şi s-a pierdut în mulţime cu o asemenea rapiditate, încât pentru câteva clipe nici măcar nu am fost sigur că a fost acolo, în faţa mea.

Seara am primit un telefon de la Joe Grant. Avea un puternic accent irlandez şi aproape că se bâlbâia de frică. M-a asigurat că se va ocupa personal ca nimeni şi nimic să nu atenteze la siguranţa, fericirea şi viitorul luminos al domnului Paul Wheeler. Iar dacă cineva, dintr-o eroare regretabilă, o va face, atunci el, Joe Pijama-Din-Mătase, va avea grijă ca acel cineva să plătească foarte scump. Mi-a mai spus că habar nu avea că oamenii care îl rugaseră să-i ajute nu sunt decât nişte scursori, aşa că acei oameni pierduseră preţioasa lui amiciţie.

A doua zi m-au căutat cei doi de la FBI. Păreau furioşi.

— Nu credeam că ai legături cu Mafia, mi-a spus tipul, uitându-se la mine ca un terrier la o vrabie. Poate că ar trebui să ne povesteşti cum l-ai pus cu botul pe labe pe rahatu’ ăla cu ochi de Joe Grant.

— Nu l-am pus, i-am zis. Nici măcar nu am habar la ce te referi.

— Îl filam pe Grant de mulţi ani, mi-a spus femeia. Niciodată nu l-am văzut atât de speriat. Prin anii ’90 s-a luat la harţă şi cu Gotti. Avea legături, şi încă mai are, cu IRA. Ceva nu e-n ordine. A plecat în Brazilia azi-dimineaţă şi am înţeles că a făcut-o pentru mai mult timp. Care-i secretul?

— Poate că pur şi simplu meseria vă face să aveţi nişte firi bănuitoare, le-am spus. Nu e niciun secret. Sau niciunul despre care să ştiu.

De data aceea mi-am plătit singur cafeaua.

În următoarea săptămână i-am trimis cinci mesaje lui Dave, dar nu mi-a răspuns la niciunul. Episodul doi din Post a făcut ceva vâlvă şi am fost invitat la NY One. Afacerea băieţilor din Clinton s-a dus pe apa sâmbetei.

Apoi Dave a început să-mi trimită o grămadă de mesaje pe e-mail, uneori şi două-trei pe zi. Repeta mereu că trebuie să aibă grijă de soţia şi de fiicele lui. Părea să nu citească răspunsurile pe care i le expediam, pentru că relua mereu aceleaşi subiecte. Eram extrem de îngrijorat, unele mesaje erau destul de incoerente. L-am rugat de câteva ori să ne întâlnim, dar părea să ocolească subiectul.

În cele din urmă ne-am văzut în barul Hotelului Roosevelt, după ce mă prevenise că trebuie să joace rolul de baby-sitter în timpul în care soţia lui era ocupată.

Era deja acolo când am ajuns, singur la o masă, fără nimic în faţă. Purta aceiaşi ochelari de soare şi era îmbrăcat la fel ca la ultima noastră întâlnire, cu pantalonii cargo şi tricoul acela militar. Alături, la o altă masă, erau cele două fiice ale lui, care nu păreau să ne bage în seamă. Una dintre ele se juca cu un iPod dintr-acelea cu ecranul în forma unei claviaturi virtuale şi încerca să improvizeze nişte melodii. Sunetele pluteau prin barul plin de lume şi se pierdeau în forfota de la recepţie. Cealaltă fetiţă era aplecată peste masă şi studia plină de admiraţie activitatea sorei sale. Îşi ţinea palmele sub coapse, ca şi cum ar fi vrut să le încălzească.

— Trebuie să plec, mi-a spus Dave. Nu mă privea pe mine, ci pe fetiţe. Soţia mea a vândut apartamentul în urmă cu o săptămână. Mâine toată banda decolează spre Florida.

— Nu ştiam că te muţi, i-am spus. De fapt, nu am înţeles mai nimic din cele scrise de tine în ultima vreme. Eşti okay, amice?

— E mai bine aşa că pleacă, mi-a spus el, ca şi cum nici nu m-ar fi auzit. Uite, o amintire pentru tine.

Mi-a întins un disc de mărimea unui dolar de argint. Era inscripţionat cu emblema Corpului Puşcaşilor Marini, iar pe avers avea însemnele bătăliei de la Baltimore, cu acel „United We Stand, Don’t Tread On Me”.

— Ce este? l-am întrebat.

— Un soi de amintire, mi-a răspuns. Nu-şi dezlipea nicio clipă ochii de la masa la care se jucau fetiţele. Mie mi-a adus noroc în trei campanii. Poate îţi va aduce şi ţie, amice.

Părea distant şi rece. Când l-am îmbrăţişat la plecare, am avut senzaţia că mă lipesc de un geam îngheţat.

Am ieşit în stradă şi mi-am aprins o ţigară. M-am gândit că afacerea din Clinton îl îndepărtase, într-un fel sau altul, de mine. Terminam de fumat ţigara când mi-am dat seama că uitasem pe masă moneda pe care mi-o dăruise.

Când am revenit în bar, Dave nu mai era acolo. Soţia lui, pe care am recunoscut-o, se aşezase la masa fetiţelor, cu o ceaşcă de cafea în faţă. Era palidă şi privea în jur cu aer oarecum rătăcit. Sunetele din iPod se auzeau ca bâzâitul unor ciocârlii minuscule.

M-am îndreptat spre masa lor şi m-am oprit lângă ea. Femeia şi-a ridicat ochii spre mine. În ei nu am citit decât teamă şi durere.

— Buna ziua, doamnă Barron, i-am spus.

—  Ne cunoaştem?! m-a întrebat ea, fără să mă poftească să iau loc.

Fetiţa pe nume Aurora şi-a ridicat ochii de pe iPod şi mi-a zâmbit. Bretonul de culoarea castanelor îi cădea în ochi.

— Domnul a stat până adineauri la masa aceea, a spus şi a arătat cu mâna dreaptă spre masa de alături.

— Sunt un prieten de-al lui Dave, i-am spus. Ne-am cunoscut în urmă cu câteva luni, la o petrecere pe Strada 108, nu ştiu dacă vă mai amintiţi.

— Nu-mi amintesc, mi-a spus ea. Şi nici nu cred că are vreo importanţă.

— Unde-i Dave? am întrebat-o. Mi-a spus că vă mutaţi în Florida.

S-a uitat în sus la mine şi am văzut cum expresiile i se schimbă cu repeziciune, asemenea unor măşti care îi alunecă de pe faţă una după cealaltă. În ultima nu citeai decât furie şi dispreţ.

— Ce fel de glumă-i asta?! m-a întrebat. Eşti nebun?!

Am rămas cu gura căscată.

— De unde naiba ştii tu că ne mutăm în Florida? a continuat ea.

— Mi-a spus Dave adineauri, am repetat. Am fost aici…

— Dacă nu pleci, chem poliţia, a spus rar femeia. Nu ştiu cine eşti şi ce vrei, dar întinde-o şi gata.

— Tata a trebuit să plece, a spus Aurora.

Am privit în jur.

— Unde? am întrebat-o.

Fetiţa a ridicat un deget în sus. Sora ei mi-a zâmbit.

— Plecăm la bunici, mi-a spus ea. O să pot să înot toată ziua.

Femeia a răsuflat adânc. Lângă noi, un cuplu în vârstă a comandat ceva chelnerului şi am făcut un mic pas lateral pentru a nu-i deranja.

— Soţul meu a murit în Afganistan, acum două luni, mi-a spus ea. Ştii povestea: nu a suferit deloc, totul s-a petrecut într-o clipită, bla-bla-bla. Doar că nu am primit nici măcar un afurisit de sicriu sigilat. Nimic. Am rămas cu o uniformă şi câteva decoraţii.

Am simţit un gol în stomac şi am avut senzaţia că în bar se făcuse dintr-odată foarte cald.

— Trebuie să fie o confuzie, i-am spus. M-am întâlnit cu Dave de două ori, odată chiar în urmă cu câteva minute, aici, în bar.

Fetiţa cea mare începuse să apese iar clapele desenate ale claviaturii virtuale. Cea mică îşi sprijinise obrazul în palma dreaptă, cu cotul pe masă şi mă privea cu atenţie.

— Te rog să pleci, a spus încet femeia.

Am mai rămas câteva clipe acolo, uitându-mă la ea. Îmi simţeam genunchii din vată.

— La revedere, doamnă Barron, i-am spus şi nu mi-a răspuns şi nici nu s-a mai uitat la mine.

M-am întors să plec. Pe suprafaţa mesei de alături, la care încă nu se aşezase nimeni, între cupa de sticlă cu alune şi suportul pentru şerveţele, sclipea moneda pe care Dave mi-o dăruise. Când am atins-o, era rece ca o bucată de gheaţă. Am pus-o în buzunar şi-am plecat. Încă o port la mine mereu, indiferent unde merg.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Cele mai bune proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Semper Fi” de Eugen Ovidiu […]

  • buni şi activi 4 « Scriptorium said:

    […] Eugen Ovidiu Chirovici, cu prozele Semper Fi, Ceva trebuie să se întâmple, Oraşul de granit şi Accidentul, toate publicate în revista […]

  • Angela said:

    Interesant final… mi-a dat de gandit.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.