Şi pernele moi…

Articol publicat in:Proza | 14 mai 2013
Autor:

grim reaper            şi pernele moi

            şi ochii mei goi

            suspină la vise promise în doi…

 Versurile se rostogolesc nestingherite printre rafturile pline cu zeci de feluri de biscuiţi, ciocolate, napolitane, cornuri şi toate uscăturile cu termen absurd de valabilitate. Boxele obosite ale laptopului de sub tejghea cârâie din când în când, ceea ce o face pe Silvia să murmure la răstimpuri:

— Dă-l dracului un pic mai încet! Sau pune-ţi căşti!

Silvia este tânăra roşcată cu părul prins într-un coc caraghios, chiar şi pentru standardele unei localităţi de provincie. În blugi şi tricou, acoperită pe jumătate cu şortul verde pe care tronează sigla benzinăriei în care ne aflăm, pare un soi de legumă haioasă cu tulpina verde şi partea de sus de un roşu strident. Puştiul din faţa laptopului, acoperit şi el în mare parte de logo-ul companiei, o priveşte pofticios şi răspunde:

— Nu vreau, baby! Eu vreau să dansăăăăm!

Ceea ce vrea el, de fapt, dar este mult prea laş ca să propună sau măcar să lanseze vreun semnal în ideea aceasta, este să facă sex cu Silvia! Sex nebun şi sălbatic! Înţelegând termenii în accepţia tulbure şi ireală pe care o au despre sex toţi băieţii de vârsta lui. Până una alta, se mulţumeşte cu pozele porno pe care le deschide pe rând atunci când Silvia nu este atentă, şi îşi imaginează că melodia de acum o ascultă amândoi, îmbrăţişaţi, după o partidă extravagantă de sex.

— Aha! scânceşte plictisită Silvia care numără în şoaptă articolele de pe unul dintre rafturi şi notează în caietul din mâna stângă.

Mestecă vârful pixului din mâna dreaptă, căutând o etichetă pe un raft mai jos, apoi spune la fel de distant:

— Când o să pui şi tu o muzică adevărată, un Leonard Cohen ceva…! pronunţând Lenărd Căn.

— Ha! Bărbaţii adevăraţi nu ascultă ce vrei tu!

— Aşa e! rosteşte cu buzele libere şi dinţii strângând pixul. Bărbaţii adevăraţi ascultă Corina! şi se strâmbă. Aşa e! adaugă ca un vârf de sare peste tăietură.

Mălin se strâmbă şi el şi deschide în ciudă o poză nouă, în care o adolescentă brunetă are gura şi picioarele deschise. Iar locul din faţă dintre cele două buzunare ale pantalonilor lui răspunde cu brio provocării.

Când se aude zgomotul uşii automate de la intrare, primul impuls este să privească în monitorul din stânga, să vadă la ce pompă e trasă maşina. Numai că pe fundalul alb-negru şi murdar al monitorului, împărţit în nouă pătrate pe trei rânduri, nu se vede niciun automobil! Numai cele patru staţii de alimentare, goale, în patru dintre chenare, şi împrejurul clădirii în celelalte cinci. Ridică firesc privirea deasupra monitorului şi ceea ce vede îi curmă erecţia bruscă.

— Silvia! rosteşte cu voce moale.

— Nu dansez, mă! Lasă-mă! Sau pune mâna şi tu şi ajută-mă cu astea!

Mălin priveşte înspre uşă fiind convins că ceea ce va urma nu poate să fie tocmai plăcut.

— Cred că trebuie să facem ceva! spune din nou, şi nu găseşte puterea să îşi ia privirea de la uşă.

Silvia îşi ridică şi ea privirea dintre rafturi şi dintr-odată, punga de chipsuri din mâna ei devine sensibil mai grea.

Femeia rămăsese între uşile culisante, cu privirea goală a unui animal hăituit. Sticlele ochilor sunt îndreptate în faţă dar nimeni nu pare să fie la pupitrul de comandă. Cel puţin, nimeni conştient. Părul îmbibat cu sânge şi noroi se scurge în şuviţe unsuroase pe umeri şi undeva, în spatele amestecului de mizerii şi materie organică, o privire calmă şi atentă ar putea distinge culoarea blondă a acestuia. Nici Mălin, nici Silvia, însă, nu dispun în acest moment de o privire calmă. El a rămas cu mâna pe tastatură, iar ea se joacă inconştient cu degetele, foşnind ambalajul de plastic al pungii din mână. Femeia stă şi ea nemişcată, pe jumătate dezgolită de rochia sfîşiată în mai multe locuri, ca într-un desen obscen al unui grafician cu fetişuri complexe.

— Avea dreptate! rosteşte cu voce înceată. Genul de voce pe care ţi-l imaginezi dacă te gândeşti la o discuţie în fundul bisericii, între două prietene plictisite de slujbă.

Şi cele două uşi comandate de senzorul de deasupra ei se închid şi se deschid în continuu, lovindu-se de ea. Se opresc în braţele ei, se trag înapoi şi încearcă din nou. Marginea uşii din dreapta a agăţat o bucată din rochia ei şi o mişcă şi pe aceasta într-un dans straniu.

— Avea dreptate! spune din nou şi parcă acum devine conştientă de persoanele din încăpere, pe care le atinge pe rând cu privirea. O prostie, înţelegeţi?! şi râde nesănătos. O prostie, am zis, şi i-am făcut pe plac! Dar avea dreptate…

… şi râsul se transformă în hohote înfundate de plâns nestăvilit, pe măsură ce îşi ridică mâinile acoperindu-şi faţa. Şi rochia dansează în continuare, şi versurile umplu ciudat încăperea.

 

I miss you everyday, but you see I have no choice

to let you down, baby, e mai bine pentru noi

nu vreau decât să uit, sau să dau timpu-napoi

şi să-mi aleg iubirea într-o frunză de trifoi

 

***

La început a avut senzaţia că poate alerga la nesfârşit, că nu există lucru pe pământul acesta să o poată opri. Vântul îi aruncase şalul de mătase din prima sută de metri şi o plesnea cu putere, umplându-i cu nesaţ plămânii la fiecare degustare. Câteodată îi bătea din spate, aruncându-o cu putere la fiecare pas, alteori se întorcea şi îi sufla din faţă ca o respiraţie potrivnică. Ea însă continua să fugă mai departe, şi mai departe, convinsă fiind că ar avea nevoie de mai multă putere să se oprească şi să confrunte ceea ce rămăsese în spatele ei, decât să alerge în continuare.

Şi asta a făcut! Nu a privit decât înainte, nu a slăbit ritmul, nu s-a oprit nici măcar atunci cand sandaua dreaptă s-a rupt şi talpa goală a călcat peste un ciob verde. A urlat de durere pentru că în clipa aceea piciorul i-a fost zguduit de o fierbinţeală cruntă care s-a urcat ca un purice de jar pe gambă, apoi pe pulpă şi a pişcat-o de bazin. Dar nu s-a oprit nici măcar atunci. A împins în celălalt picior şi a alergat mai departe.

Din când în când, privirea se împiedica în ferestrele împăienjenite ale ochilor şi atunci ieşea de pe asfalt şi urla din nou. Tălpile cădeau strâmb pe pietre, frunze sau cutii goale de bere, iar ea se torsiona la fiecare pas, revenind pe şosea.

Cât timp a alergat nu s-a gândit la nimic. Roasă probabil în interior de frica aceea turbată, convinsă fiind – aşa cum sunt oamenii în faţa celor mai cumplite coşmaruri, amintiţi-vă visele în care încercaţi să fugiţi de ceva şi picioarele se împleticesc într-o mâzgă invizibilă – că până şi gândurile au greutate şi o încetinesc. Nu era conştientă decât de vânt, de durerea din picioare şi de faptul că trebuie să se îndepărteze cât mai mult.

A trecut foarte mult timp până a văzut ceva în căpşorul acela transpirat în afară de linia dublă de pe mijlocul şoselei. Şi ceea ce a văzut a fost o întrebare. De altfel, singura întrebare logică în situaţia ei: Oare mă urmăreşte?

Aţi încercat să vă concentraţi mintea asupra unui raţionament în momentul în care alergaţi? Aţi observat că uneori şi gândurile urmează linia sinuoasă a paşilor şi chiar mintea se aşterne sincopat? Ei bine, în felul acesta s-au născut primele gânduri în capul ei.

Oare mă urmăreşte? A rămas acolo sau e undeva în spatele meu? La câţiva paşi?

Ca şi cum simplul gest de a privi în spate ar fi încetinit-o, a evitat cu îndârjire să privească altundeva decât înainte. În spatele ei nu era nimeni, însă mintea ei putea să născocească orice acolo. Deşi în momentul acesta, cea mai înfricoşătoare imagine, singura care ar fi făcut-o să ţipe mai tare decât atunci când s-a tăiat la picior, ar fi fost cea a unui bărbat cu părul grizonat, barba nerasă şi îmbrăcat într-un costum de culoarea măslinelor verzi.

În cele din urmă, corpul ei călduţ, animal de birou, a cedat şi atunci când aceasta s-a întâmplat, s-a prăbuşit în mijlocul şoselei, zdrobindu-şi genunchii de asfaltul rece. S-a întins  pe burtă şi a izbit cu pumnii strânşi. De atât a mai avut putere. Şi de un strigăt răguşit, pe care nu l-ar fi auzit nici ea dacă s-ar fi aflat la câţiva metri depărtare. După ceas a zăcut aşa numai câteva minute. După ticăitul ei din interior, însă, puteau foarte bine să fie şi câteva ceasuri sau chiar zile. Timpul trece altfel pentru un suflet sfâşiat de spaimă. Despre aceasta poate depune mărturie orice mamă al cărei copil nu a ajuns încă acasă.

Într-un târziu s-a ridicat şi a privit în urmă. Pentru prima oară de când începuse să alerge. Nu era nimeni. Poate că ştia asta. Sau poate că doar spera asta. Undeva, în depărtare, fumul se ridica deasupra copacilor ca o plapumă albă. Şi-a scuturat pietricelele de pe genunchi şi a încercat să întoarcă talpa piciorului drept în sus. Tăietura nu era mare dar părea adâncă. Privindu-o de undeva de sus, aşa cum stătea într-un picior, părea doar o fetiţă murdară care juca şotronul de una singură.

A suspinat încercând să acopere cu mâinile golul acela din stomac. Apoi s-a întors şi a privit în direcţia în care fugise până acum. Nici din această parte nu se zărea nimic. A luat-o şchiopătând spre marginea drumului şi s-a aşezat pe un ciot grunjos. Îngropând capul în palme, încerca să se ascundă de tot, cu credinţa haioasă a copiilor mici care au impresia că dacă ei îşi acoperă ochii şi nu te mai văd, nici tu nu o poţi face. Aştepta. Poate să treacă o maşină, poate să răsară soarele, poate să se trezească brusc transpirată şi Liviu să o privească somnoros. I-ar lua capul în mâini ca pe un trofeu şi l-ar muşca sălbatec de buze. Dar nu numai de buze, ar arunca cearşaful de pe el şi i-ar săruta fiecare bucăţică de piele, de la tălpi până la frunte, apoi s-ar lipi de el şi l-ar strânge plângând ca o proastă. Da, probabil că asta ar gândi Liviu, că plânge ca proasta. Dar ei nu i-ar păsa, i-ar spăla umărul cu lacrimile, apoi le-ar linge şi l-ar săruta din nou, cu limba sărată. Şi nu l-ar lăsa să plece la serviciu fără să facă dragoste cu el.

Numai că realitatea se încăpăţâna să insiste în jurul ei. Tălpile tremurau pe pământul umed şi se căutau înfrigurate una pe cealaltă. Vântul alerga în continuare cu o putere pe care organismul ei nu o mai poseda, şi frunzele răscolite foşneau zgomotos.

Nu! Trupul adormit al lui Liviu nu mai era real. Reală era bucata de lemn de sub fundul ei, părul curgând peste palme, mirosul de ulei, transpiraţie şi sânge. Nu e ciudat cum majoritatea dintre noi nu experimentăm contactul cu sângele decât de câteva ori în viaţă, la tăieturi mai mult sau mai puţin minore? Şi totuşi, ceva în maşinăria aceasta care este organismul uman, cunoaşte foarte bine, înaintea oricărei experienţe, care este gustul şi mirosul sângelui de om.

Nu! Trupul lui Liviu nu va mai fi niciodată la fel. Faptul că urmează să se trezească din acest coşmar era o iluzie şi ea ştia foarte bine aceasta.

Mirosul de lalele nu s-a simţit brusc, ci s-a apropiat pe nesimţite, ca ideea unui păcat strigător la cer. Purtat întâi diafan de rafalele de vânt, s-a insinuat din ce în ce mai puternic în nări până ce senzaţia de părere a devenit o certitudine. Şi totuşi nu a avut puterea să se ridice şi să fugă, nu a avut nici măcar puterea să dea mâinile de la ochi şi să privească. Ca un mecanism defect, voinţa se învârtea înlăuntrul ei în gol şi pe măsură ce mirosul devenise atât de greţos că şi-a simţit stomacul învolburându-se, dinţii îi clănţăneau ca o broască stricată.

Deci era în spatele meu, până la urmă! s-a gândit.

A simţit întâi o mână aşezându-se pe umărul drept, apoi cealaltă răsfirând o şuviţă lângă urechea stângă. Palmele reci au coborât pe sub marginea rochiei şi degetele osoase s-au încovoiat pe sâni ca doi păienjeni imenşi. Sfârcurile s-au întărit iar inima bătea dementă undeva în spatele lor. Mâna stângă a început să pulseze în ritmul bătăilor inimii în timp ce dreapta s-a ridicat şi i-a cuprins bărbia.

 

Barbă bărbărie

 

se auzi vocea gâjâită de undeva de deasupra ei, ca un gramofon îndopat cu nisip. Şi mâna continua să urce…

 

gură gurărie

 

arătătorul mâini stângi se juca greţos pe sfârc şi ea simţi în gură gustul acela amar şi acru în acelaşi timp, al începutului de vomă. Palma cealaltă îşi continua urcuşul pe chipul ei…

 

nas carabas

ochi bazaochi

sprâncene coţofene

frunte vălătuc

haz de ţuţuluuuc

 

Şi la aceste ultime cuvinte palma dreaptă s-a strâns căuş la rădăcina firelor de păr. A fost momentul în care fiorul din ea a răbufnit şi aruncând faţa în sus a reuşit să urle din nou. Urla şi bătea din picioare, lovindu-şi partea interioară a gambelor de scoarţa dură a trunchiului pe care stătea. Urletul ei s-a ridicat nestingherit până la stele unde probabil că s-a aşezat într-o nouă constelaţie, una pe care doar ea ştia să o arate. Ochii hămesiţi de răzbunare au privit deasupra ei şi nu au văzut nimic. S-a aruncat de pe lemn şi a privit de jur împrejur rotindu-se bezmetic, realizând că nu este nimeni şi nimic acolo, în afară de ea.

A sărit pe asfalt şi a început să alerge din nou, cu sfârcul din stânga umflat ca o jumătate de măslină uscată.

 

***

Conducea deja de vreo două ceasuri şi nu avea de gând să se oprească prea curând. În dreapta lui, Antonia tăcea şi în minte se amuza cu un joc din copilărie, în care îşi imagina că boturile maşinilor care veneau din sens invers sunt feţe pe care le încadra în expresii. Unele erau triste, altele melancolice, altele – în special camioanele – bondoace şi haioase în acelaşi timp, ca moaca unui câine boxer.

După ce s-a plictisit de urmărit maşini care şi aşa treceau din ce în ce mai rar, s-a aplecat în faţă cât să poate privi în sus prin parbriz şi a început să caute forme în nori. Acesta era un alt obicei care o ajuta să scape de plictiseală sau tensiune. Asta făcea şi acasă în timpul certurilor – copilăreşti altminteri – cu Liviu. Când nu mai găsea argumente, dar simţea undeva în pieptul acela de femeie că are dreptate sau, mă rog, că trebuie să aibă dreptate, pentru a nu perturba bunul mers al universului, abandona discuţia şi se retrăgea la fereastră. Acolo se suia pe pervaz şi căuta forme în nori. Probabil că în formele acelea îşi găsea şi argumentele. Acum a găsit ceea ce părea a fi un tigru. Mai încolo o acadea. Putea să fie foarte bine şi o moară, sau un balon, dar mintea ei a rămas la prima alegere – o acadea. La un moment dat a văzut foarte clar şi un penis erect, în toată splendoarea pufoasă a acestuia, şi a zâmbit la gândul că cineva acolo, sus, dincolo de nori, se amuză la genul masculin.

Privind norii, şi-a adus aminte o poveste care o făcea întotdeauna să zâmbească şi să acorde lumii o nouă şansă. În poveste era vorba despre un tânăr trecut de 25 de ani. Se petrecea într-un tren. Tânărul stătea numai cu capul pe geam şi spunea: Tati, tati, uite copacii cum fug în urma noastră. Tati, un bărbat pe la vreo 50 de ani – deşi părul alb spunea şaizeci şi ceva – zâmbea şi răspundea blând. Da, tati, aşa e! Trece puţin timp şi tânărul exclamă din nou: Tati, uite norii cum merg odată cu noi! şi râdea naiv. Un cuplu de oameni în vârstă care asistau la scenă îl întreabă pe Tati: De ce nu vă duceţi cu el la un medic bun? Tati zâmbeşte şi răspunde cu ochii în lacrimi: Dar am fost la un medic bun. Unul foarte bun. Chiar astăzi am ieşit cu el din spital. Ultima operaţie a reuşit şi acum trei zile, pentru prima oară de când s-a născut, fiul meu a văzut!

Povestea aceasta reuşea, spuneam, să o umple de optimism ori de câte ori îi venea în minte. Acum şi-a spus-o sieşi, din nou, în interior, privind norii, şi când a terminat s-a întors zâmbind, către Liviu şi a spus sincer:

— Te iubesc!

— Şi eu! răspunse Liviu încercând la rândul lui un zâmbet. Zâmbetele sunt perle! Şi precum acestea, cele naturale se nasc greu, iar cele false se lămuresc imediat! le spunea studenţilor săi la unul dintre cursuri. Poate de aceea Monalisa este atât de fermecătoare. E ca şi cum ai surprinde o perlă în formare! Desigur, tema principală a cursurilor pe care le predă nu este Istoria Artei, cum aţi fi tentaţi să credeţi, ci Istoria Religiilor. Istoria ideilor şi credinţelor religioase, mai exact, cum subliniază la începutul fiecărui an de studii. Eliade a atras atenţia foarte clar, se explica! Pot crede cu religiozitate într-un fenomen, dar asta nu înseamnă că am întemeiat o nouă religie!

Desigur, în momentul acesta mintea lui nu se plimba pe traseele obişnuite, printre simboluri, credinţe şi zei. Acum îşi bătea capul cu ceva mult mai concret. Cât mai departe! îşi tot repeta, deşi era la fel de convins că aceasta e soluţia, pe cât era de convins că a fost o simplă întâmplare. Nu credea în întâmplări, nu a făcut-o niciodată. Viaţa e un şir de evenimente cu sens. Numai că noi numim întâmplări evenimentele al căror sens ne este frică să îl acceptăm. Sau pur şi simplu ne scapă!

Acum gonea cu 140 de kilometri la oră încercând tocmai aceasta. Să scape de sensul pe care el l-a văzut în ceea ce s-a întâmplat mai devreme. Şi toată experienţa lui îi spunea că o face degeaba. Faptul că fuge. Nu aceasta este soluţia pentru că nu contează apropierea. E vorba doar de un mesager. Asta sunt ei. Mesageri. Ei doar anunţă şi culeg. Ei sunt trimişi să îmbrăţişeze pentru ultima oară, şi să adune resturile. De data aceasta zâmbi sincer. Şi o făcu pentru că gândul acesta, că ei sunt trimişi să îmbrăţişeze, i-a adus aminte de o altă discuţie. Αγγελοςse spune la înger în greacă. Şi înseamnă trimis. Pentru că îngerii sunt mesagerii, cei trimişi. Dar oare e o întâmplare cât de mult seamănă cuvântul cu un altul din aceeaşi limbă? Αγγαλια… care înseamnă îmbrăţişare!

Nu. Nu era o întâmplare. Tocmai ce am aflat că el nu crede în întâmplări.

Bordul începu să vibreze pe un ton înfundat, ca o pisică de plastic torcând. Şi acul vitezometrului se apropia hotărât de marcajul 150. E o maşină franţuzească şi, în caz că nu ştiţi, vitezometrul maşinilor franţuzeşti este marcat în ordinea 10, 30, 50 şi aşa mai departe. Nu 20, 40, 60, ca la majoritatea automobilelor. Deh, au francezii felul lor de a fi altfel.

Luă piciorul de pe acceleraţie, deşi gândul că l-ar putea înregistra un radar era ultima lui grijă. Însă în capul lui se auzi foarte clar o voce care a spus: 150, la naiba, 160 sau 210 de kilometri la oră nu înseamnă o viteză îndeajuns de mare ca să scapi de moarte, atunci când aceasta şi-a trimis îngerul să te îmbrăţişeze!

Şi ştia că vocea are dreptate. Pentru că era vocea lui. Iar el, mai mult decât oricine, nu se putea înşela în această privinţă.

— Urmează să vorbim la un moment dat despre ce se întâmplă? Sau…

Îl trezi Antonia şi primul lui impuls interior fu să meargă pe varianta acelui sau… Era conştient însă că la un moment dat va trebui să vorbească. Antonia nu era o proastă şi el, să se fi aflat în situaţia ei, ar fi reacţionat probabil mult mai brutal. În fond, privind din punctul ei de vedere, a sunat-o şi a pus-o să coboare dintr-un tren, la 350 de kilometri de casă. Un tren care tocmai acolo o ducea, spre casă. Apoi a convins-o să aştepte ceasuri bune într-un părculeţ de lângă gară, cu indicaţii precise să nu intre în vorbă cu nimeni, cu absolut nimeni, nici măcar dacă ar fi întrebată cât e ceasul, să nu mănânce sau să bea nimic. Într-un final a ajuns la ea, a sărutat-o de parcă de a doua zi s-ar fi interzis prin lege sărutul, a suit-o în maşină fără niciun alt cuvânt şi de atunci goneşte ca nebunul pe şosea. Da, o părere sinceră ar fi că merita o explicaţie. Doar că nu ştia exact cum ar putea să îi explice fără… fără să explice cu adevărat. Da, sună ciudat dar nu uitaţi! Pentru numele lui Dumnezeu nu puteţi uita că, în ceea ce îl priveşte pe Liviu, pur şi simplu nu există întâmplări.

Trecând pe lângă un indicator verde, Liviu răspunse:

­— Sigur că vorbim, iubita! Ne oprim să bem o cafea şi vorbim.

La fix un kilometru şi jumătate de semnul verde ca iarba din filmele americane, trase de volan dreapta şi intră în parcarea cu piatră cubică de la OMV. A parcat lângă o motocicletă roşie super sport şi, coborând din maşină, avu impresia ca bucata aceea de blană ciufulită care se numea câine, de la doi-trei metri depărtare, îl priveşte. Pe uşile glisante ieşea un ţigan mătăhălos în pantaloni de piersic, bluză de mătase cu trandafiri roz pe un fond alb gălbui, şi pălărie lată de paie. Numărând bani, se îndreptă către Mercedesul Viano tras la pompă, din care o voce de tenor nefinisat cânta, în timp ce mai multe perechi de palme ţineau un ritm oriental.

 

gropare deschide mormântul meu,

fă-mi loc să intru înapoi, măi,

şi înalţă peste mine un munte de se poate.

M-oi împăca cu viermii,

c-aşa mi-a fost dat:

femeia credincioasă să n-o crezi niciodată.

Peste câteva minute se aflau amândoi aşezaţi la una dintre mese, cu câte o cafea mare şi fierbinte în faţă. Iar ea aştepta. Îi mângâie obrazul stâng cu mâna dreaptă şi îl privi cu gingăşie.

— Ce se întâmplă? spuse. Sau ce s-a întâmplat?

— Nimic! răspunse Liviu. Sau deocamdată nimic. Şi să sperăm că rămâne aşa.

Antonia zâmbi obraznic, ca auntci când, fetiţă fiind, tatăl ei ţinea la spate cadoul luat pentru ziua ei.

— Ok! Să recapitulăm, spuse. Sunt în drum spre casă. Te sun să îţi mulţumesc pentru ceva şi să te întreb cum naiba ai aranjat să îmi trimiţi o floare în felul acesta. Tu o iei razna şi începi să urli, îmi spui să cobor – că vii să mă iei cu maşina. Am acceptat toate acestea. Dar cred ca trebuie sa îmi spui mai multe lucruri decât nimic, pui!

În tot acest timp, continua să îi mângâie obrazul cu delicateţea primei atingeri. Acesta era, de fapt, un adevăr pe care îl adora în ce o priveşte. Orice atingere a ei era ca o primă atingere. Şi nu ca o repetiţie sau reluare, nu la nivel de impresie. Pur şi simplu, ori de câte ori îl atingea ea, firele de păr se ridicau – şi de cele mai multe ori nu doar ele – exact ca în acea dimineaţă de toamnă când au ieşit amândoi pe uşa spitalului.

— Ştiu că meriţi, iubita, însă… nu ştiu cum să încep. Ceea ce ar trebui să îţi spun ca să înţelegi, e un pic mai greu de crezut!

— Încearcă! spuse Antonia şi ridică ceaşca de cafea la gură. Sorbi din aceasta şi îl prii blând.

Liviu părea că îşi caută cuvintele şi ceea ce găsea în interior nu avea destulă tărie să iasă.

— În primul şi în primul rând… nu ţi-am trimis nicio floare!

Vestea păru să o descurajeze pe Antonia.

— Bun! Pune-te în locul meu. Cum ar fi trebuit eu să interpretez faptul că mă aflam în apropiere de Bacău, un tip bine îmbrăcat intră în compartimentul de tren în care mă găseam, zîmbeşte cumsecade tuturor, apoi mă priveşte şi îmi spune Doamna Antonia, am ceva pentru dumneavoastră! Până să mă dumiresc de unde şi până unde ştie individul cum mă cheamă, scoate de la spate o lalea. O lalea neagră. Şi mi-o întinde zâmbind. Zâmbind complice, aş putea adăuga. Şi apoi salută din nou şi pleacă. Trecând peste faptul că toţi ceilalţi din compartiment se uitau la mine ca la urs, colac peste pupăză mă trezesc cu o lalea neagră în braţe – superbă de altfel – şi cu un bilet prins de tulpină, pe care scria Liviu. Nu era cel mai sănătos gând cel pe care l-am şi avut? Că te-ai dat peste cap şi mi-ai făcut una dintre cele mai frumoase surprize de care am avut parte de când sunt cu tine?

— Ba da. Şi oricât de mult mă întristează faptul că nu mi-a trecut prin cap aşa ceva, chiar nu sunt eu responsabil. Trebuie să înţelegi.

— Fă-mă să înţeleg, pentru că în acest moment chiar am nevoie să înţeleg!

Cu o căutătură speriată şi tristă în acelaşi timp, Liviu îşi căuta cuvintele.

— Iubita, îţi mai aduci aminte ce însemna thanatos în greacă?

Antonia făcu ochii mari apoi păru că descoase ceva din trecut.

— Cred că da. Era vorba de moarte, nu?

— Aşa este.

— Da, îmi amintesc. Vorbeam la un moment dat despre ce nume am da copilului nostru şi tu ai spus că dacă ar fi băiat ţi-ar plăcea Atanasie. Eu am spus că pare prea arhaic, prea monahal şi tu ai spus că eşti de acord, însă îţi place pentr că în greacă însemna nemuritor.

— Da.

Liviu privi pe geam la Volkswagenul care parcă alături de maşina lor. Fremătă nervos degetele pe masă până ce din maşină coborî o femeie între două vârste, cu mult aur pe ea şi un portofel în mână. Respiră uşurat, apoi continuă.

— Şi în greaca nouă termenul a rămas la fel. Thanatos înseamnă moarte. Numai că la început, în greaca antică, acest cuvânt nu era un substantiv comun ci unul propriu. Thanatos era un tânăr. Fratele geamăn al lui Hypnos…

— De aici vine hipnoza? întrebă ca un elev silitor Antonia.

— Da, iubita, de aici vine termenul hipnoza. Dar Hypnos, fratele geamăn al lui Thanatos, era zeul somnului. Şi lor li se adaugă Morpheus, zeul visului, dar asta nu ne interesează acum. Thanatos era reprezentat adesea împreună cu fratele său, Hypnos.Alteori singur, de cele mai multe ori ca un tânăr cu barbă şi cu aripi. Aceasta este, de altfel, una dintre imaginile care vor sta la baza iconografiei îngerilor creştini. El era considerat ca fiind blând, drept şi nobil.

— Aha! Adică moartea era blândă şi dreaptă…

— Thanatos nu era moartea. Asta încerc să-ţi spun! Moartea era dincolo de alegere sau târguială. Moartea era pentru vechii greci o realitate inefabilă şi inatacabilă. Era legea firii. Thanatos era doar un mesager, cel care lua sufletele atinse de sărutul morţii şi le conducea în lumea de dedesubt, de unde la prelua Charon, cel care le trecea cu luntrea peste râul Styx. Surorile lui Thanatos erau asociate cu moartea violentă. Acestea survolau câmpurile de bătălie şi se hrăneau cu sângele muribunzilor. Aveau colţi şi gheare. Poţi să ghiceşti ce fiinţe le moştenesc astăzi atributele? Ia gândeşte-te: colţi, gheare, foame de sânge?

— Vampirii?

— Exact! Dar să revenim la Thanatos. Cel puţin aşa i-au zis grecii. Celţii îi spuneau Ankou şi de obicei Ankou era ultima persoană care murise în comunitate, cel puţin aşa credeau ei! În Irlanda s-a numit Dullahan. De data aceasta nu mai era vorba de un singur individ ci de o întreagă rasă, fiinţe a căror treabă aceasta era. Umblau călare pe un cal negru, fără cap. Capul îl ţineau la subţioară, şi acolo rânjea. Se opreau în bătătura caselor unde cineva urma să moară şi strigau numele acelei persoane. Asta era datoria lor. Nu le plăcea să fie privite. Dacă cineva le privea pe ascuns, aruncau sânge peste respectivul curios, şi sângele acesta era semnul că el va fi următorul pe lista morţii. La hyunduşi îi spunea Yamaraj ceea ce însemna nu moartea, ci Domnul Morţii. Lituanienii îl numeau Giltine, norvegienii Pesta, polonezii Smierc, scoţienii Cu Sith. Chinezii ştiau de Yanluo, cel care ducea sufletele în Di Yu. La evrei a purtat mai multe nume, în funcţie de perioade şi de terminologia rabinică din zona respectivă. La început a fost pur şi simplu Shacath, adică Distrugătorul. Apoi Mal’ak ha-maashhit, adică îngerul distrugător. Sau memitim, atunci când şi-au dat seama că nu este unul singur, ci mai mulţi. Sau mal’ake khabbalah, sau mal’ake ha-mavet. Toate numele acestea însemnând acelaşi lucru. Sau, corect spus, făcând referire la aceleaşi persoane. În majoritatea textelor apocrife iudaice, arhanghelul Gabriel este un înger al morţii, dar care nu se ocupă decât de sufletele nobile ale regilor. Tot un arhanghel a rămas responsabil şi în creştinism, religia aceasta mai nouă decât toate simbolurile de care se slujeşte. Mihail este îngerul bun al morţii la catolici, în vreme ce Samael este cel rău. Ba chiar în anumite părţi, cum ar fi Mexicul, îngerul morţii are un cult propriu – Santa Muerte. Sau Santa La Muerte în Argentina şi Paraguay. Ceea ce vreau să îţi spun, este că dintotdeauna, în orice colţ al lumii, în orice cultură sau religie, oamenii au crezut că există nişte fiinţe care anunţă moartea şi se ocupă de sufletele care părăsesc trupul. Nu au confundat niciodată aceste fiinţe cu moartea în sine, o entitate deosebită, impersonală. Nu! Aceste fiinţe, purtând atâtea nume pe câte limbi a avut pământul, sunt mesagerii care anunţă moartea şi iau sufletele în primire.

— Să zicem că am încredere în cunştinţele tale în domeniul acesta, nu e ca şi cum aş avea cum să te verific! Ce importanţă au toate acestea pentru ce s-a întâmplat astăzi?

Liviu sorbi şi el ultima gură de cafea din ceaşcă. Între timp se răcise şi gustul zahărului strâns tot pe fund, îl făcu să strângă dinţii şi să-i frece unii de alţii. După ce puse ceaşca la loc pe masă spuse:

— Pentru că toate acestea sunt adevărate!

Antonia făcu din nou ochii mari şi întrebă:

— Toate acestea, care?

— Tot! Tot ce tocmai ţi-am povestit!

— Adică tu vrei să îmi spui că zeii sunt adevăraţi şi umbla printre noi? Asta încerci să îmi spui?

— Nu! Nu sunt zei! Doar că oamenii au preferat întotdeauna să-i numească zei pe cei altfel decât ei! Nu. Nu există zei! Deşi pot să spun despre tine că eşti o zeiţă când faci chestia aceea…

Gluma ratată nu reuşi să destindă atmosfera şi nu o făcu pe Antonia să zâmbească. Dimpotrivă.

— Iubitu, tu te auzi ce spui? Tu încerci să-mi spui că madam Grim Reaper e reală şi tot tacâmu’?

— The Grim reaper, cum îi spun englezii, este doar o imagine preluată din Evul Mediu. În timpul ciumei lui Iustinian, la jumătatea secolului al şaselea, au apărut primele relatări ale unor personaje ciudate. În jurul cetăţilor în care oamenii mureau pe capete, unii au văzut aceste personaje… bărbaţi acoperiţi de nişte robe cu glugă care coseau lanurile de grâu… Însă într-o atmosferă apocaliptică, paranoia vede monştri. Atunci informaţia nu circula atât de eficient. În timpul marii ciume, însă, secolul paişpe, personajele acestea au apărut din nou. Şi cum zvonurile se răspândeau un pic mai rapid în acea perioadă, nu a fost greu pentru ţăranii medievali să asocieze imaginea acelor cositori siniştri cu plaga ce punea stăpânire pe omenire. De acolo avem imaginea aceasta a doamnei cu coasa.

— Să îndrăznesc să întreb ce erau, conform teoriei tale, acele personaje?

— Nu este teoria mea. Este realitatea. Oricât de mult te şochează în acest moment. Iar acei bărbaţi, dacă vrei, erau mesageri. Ca cei despre care tocmai îţi vorbeam. Mai exact…

Privi agitat pe fereastră la maşinile care treceau, luă din reflex cafeaua în mână observând în ultimul moment ceaşca goală. O aşeză meticulos în faţa lui şi continuă, în taină.

—… Culegători!

Liniştea se aşternu între ei în timp ce Antonia părea că procesează toate aceste informaţii. Iar Liviu ştia – mai avusese experienţa unei astfel de destăinuiri, doar că atunci se afla de partea cealaltă a baricadei, fiind el însuşi cel şocat – că acesta era momentul de cumpănă. Era momentul în care Antonia se putea ridica de la masă privindu-l cu dispreţ şi putea să plece atât din faţa lui cât şi, cel mai probabil, din viaţa lui, pentru totdeauna. Şi Liviu nu credea că i-ar fi putut reproşa ceva. Spera, ce-i drept, să mai rămână măcar puţin pentru a o convinge. Ştia că urmează să se întâmple ceva care ar fi făcut-o să creadă.

Antonia nu se ridică de la masă. Îşi împreună mâinile în dreptul buzelor şi îl privi. Cu o oarecare teamă, e adevărat, dar până la urmă era tot acolo, şi asta era tot ceea ce conta.

— Continuă! Sunt dispusă, cel puţin, şi deocamdată – întări acest cuvânt – să te ascult până la capăt. Tot ceea ce ai spus până acum nu explică, totuşi, ceea ce s-a întâmplat astăzi.

Liviu oftă uşurat. Cel puţin pentru moment, mai are o şansă de a o ţine aproape de el. Şi nu are de gând să o rateze. Deşi ceea ce urmează să spună, se poate să lucreze tocmai împotriva lui.

— Cel care ţi-a oferit astăzi, în acel compartiment de tren, o floare… era un Culegător!

Ceva în trupul lui păru uşurat după aceste cuvinte. În acelaşi timp, însă, acelaşi trup părea din ce în ce mai agitat, era mai mult decât evident faptul că nu se simte deloc în largul său aici. Prea multă lume, prea multe lucruri, iar ei stăteau. Şi acesta era ultmul lucru pe care îl voia el. Ca ei să stea. Trebuia să se mişte. Cât mai mult. Cât mai departe.

— Haide să mergem! Te rog! îi spuse şi se ridică de la masă. Nu mai putem sta aici.

Peste mai puţin de zece minute, erau în maşină gonind din nou pe şosea. Antonia fu cea care rosti, în cele din urmă, singura concluzie logică.

— Floarea care mi-a fost dată… înseamnă că voi muri!

Liviu strânse puternic volanul şi apăsă la fund pedala de acceleraţie. Însă nu spuse nimic deşi cuvintele se năpădeau în spatele buzelor crispate.

— Şi dacă tot ceea ce ai spus este adevărat, continuă Antonia după un răstimp, atunci are vreo importanţă faptul că nu mai sunt în acel tren?

— Nu ştiu, spuse Liviu. Dar trebuia să încerc.

Răspunsul veni peste vreo doi kilometri, în acelaşi timp din toate cele şase boxe ale maşinii. Radio România Actualităţi. O voce tremurată şi bătută de vânt, voce de femeie, relata de la faţa locului. Acceleratul Huşi – Bucureşti a deraiat în apropiere de Buzău.

Liviu nu a încetinit, însă mâna crispată a Antoniei care s-a încleştat pe a lui, a fost semnul că ea crede. Fericirea a venit de undeva de deasupra şi s-a cuibărit în el ca un câine primit în casă după o ploaie zdravănă şi rece. Simţea cum i se încălzeşte sângele şi lacrimile au început să curgă firesc. Ea nu spunea nimic în continuare. Doar îl strângea dureros de mâna lui dreaptă.

— Te iubesc! a spus el cu vocea tulbure de apă sărată.

— Şi eu te iubesc! a răspuns ea în timp ce în boxe se auzi o voce piţigăiată şi subţire cât un fir de păr blond.

Fai di păcatili noastre, măicuţî…s-o auzit întîi o bubuială mari di tăt în faţă şi numadecât am simţit cum tremură tăt… ai di capu mieu, măicuţî…

Antonia, pe care numai teroarea o oprea să nu plângă, tresări şi dădu volumul mai tare.

— Asta e femeia bătrână care stătea în faţa mea, în tren, exclamă. Tot drumul ne împuiase capul cu bisericuţa ei, măicuţî!

Acesta a fost momentul în care un gând murdar, ca un boboc de floare putrezit, se trezi în Liviu. Ceva nu se lega. Sau dacă se lega, rezultatul era unul… terifiant!

— Stai puţin! spuse. Femeia aceasta era cu tine în compartiment?

— Da! răspunse Antonia. Ţi-am spus. Nu am cum să confund vocea şi accentul. Ne-a vorbit tot drumul despre bisericuţa ei de acasă, şi despre dulcele Iisus, şi cum trebuie să ne rugăm…

— Şi a supravieţuit!

— Da!

— Şi stătea chiar în faţa ta! spuse oprind radioul. Gândul ieşea la iveală. Şi îi era greu să îl înfrunte. Pentru că asta nu putea însemna decât un lucru. Dacă femeia aceea supravieţuise, înseamnă că… că poate şi Antonia ar fi supravieţuit! Şi atunci îi veni în minte un lucru care îi scăpase.

— Ai spus că floarea pe care ţi-a dat-o avea un bilet pe ea…

— Da! Pe care scria numele tău. De fapt, uite! şi scoase din geantă o lalea neagră. Desfăcu biletul prins cu aţă roşie şi îl întinse spre el. Poţi să citeşti şi tu.

S-a întors spre ea şi văzu literele elegante. Liviu. Şi aceasta a fost secunda în care a înţeles. Antonia nu ar fi murit. El nu îi trimisese floarea. Ea a crezut aceasta pentru că o primise împreună cu un bilet cu numele lui. Numai că biletul nu spunea cine era expeditorul. Ci spunea numele destinatarului. Liviu. Floarea era pentru el. Şi acum a primit-o.

Când a revenit cu privirea în faţă, mâinile au smucit puternic de volan înspre dreapta. Era reflexul şoferului care încerca să evite în ultimul moment un obstacol.

 ***

Când Antonia s-a trezit, în sfârşit, ar fi vrut să ţipe. Dar nu a putut. Ea credea că a făcut-o, însă pe gură nu a ieşit, de fapt, nimic. Simţurile reveniră brusc, aşa cum se întâmplă în situaţii limită. Şi ca şi când ar fi adormit chinuit, s-a trezit cu ultimul gând cu care era înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Liviu.

Mirosea a cauciuc şi furtune arse. Farul din stânga lumina în continuare dar o făcea sinistru, clipocind din când în când ca un felinar ascuns după un ventilator. Şi lumina gălbuie trăgea o dâră strâmbă pe asfalt.

Liviu era întins la câţiva metri. Cu faţa în sus. Lângă el, bărbatul în costumul de culoarea măslinilor verzi. Îl mângâia pe faţă şi îi cânta.

barbă bărbărie

gură gurărie

nas carabas

ochi bazaochi

sprâncene coţofene

frunte vălătuc

haz de ţuţuluc

           

Ceva albastru, ca o batistă de fum, ieşi pe gura lui Liviu, şi bărbatul îl luă şi îl băgă în buzunar. Probabil era sufletul.

 

***

Când intră în clădire, răcoarea îl îmbrăcă pornind de sus. Ştia senzaţia. Mai intrase de sute, poate de mii de ori, aici, în ultimii doisprezece ani. Şi totuşi de fiecare dată mirosul de iasomie îl ameţea la fel ca la început. Închise uşa în urma lui şi toată lumina orbitoare de afară se tăie brusc. Lumina şi căldura. Nu îşi amintea să fi fost vreodată aprinse luminile în interior. La naiba, nu ştia nici măcar dacă pe tavanul sau pe pereţii acestui hol exista vreun bec. Nu avea însă nevoie. Drumul era bătătorit. Zece paşi înainte, apoi mâna se duse instinctiv pe clanţa uşii din dreapta. Deschizându-o, dădu într-o cameră aproape la fel de întunecată. Pereţii se vedeau totuşi. Geamul ferestrei în trei ochiuri de pe peretele dinspre stradă avea un chenar de 3 centimetri de sticlă clară. Şi fâşia dreptunghiulară de lumină era de ajuns. Alte obiecte nu erau. Numai pereţii şi pardoseaua de lemn de cireş.

Făcu imediat stânga şi urcă pe treptele care scârţiau. În capul scării, un alt culoar întunecat. La capătul lui coti la stânga şi ajunse în cele din urmă la vestiar. Aşa numeau ei camera aceasta. Vestiar. Pe masa din mijloc, trei cutii negre din lemn de trandafir. Pe una era pictat un scarabeu. Aceasta era cea mai din stânga. Pe cea din dreapta se afla o pană de păun, iar pe cea din mijloc o lalea. Se apropie de masă întrebându-se dacă astăzi va găsi ceva. În ultimele patru zile găsise cutia goală.

Se opri în partea stângă. Aceea era cutia lui. Celelalte nu îl interesau. Nu au făcut-o niciodată.

Deschise cutia. Scoase dinăuntru o broşă verde în formă de scarabeu.

Se întoarse şi o luă spre peretele din spate, lângă care era un scaun. Dacă era un lucru care i se întipărise clar în cap de prima dată, acesta era: când iei adresa, e mai bine să stai jos.

Se aşeză şi puse broşa în palma stângă. Cu degetele mâinii drepte desfăcu cu grijă capacul verde, de smarald. Ridică mâna stângă la faţă şi inspiră praful alb dinăuntru.

Pă măsură ce praful intra adânc în el, închise ochii şi începu să vadă. Un bătrân. Cerşetor. O margine de stradă. Imaginea începea să se compună ca prin obiectivul unui aparat foto în timp ce reglezi focusul. Câte un element se adăuga pe rând, până ce văzu totul. Persoana şi locul. Asta vedeau de fiecare dată.

După ce simţi că este de ajuns, deschise ochii, aşteptă cam jumătate de minut pentru a scăpa de ameţeală, apoi băgă broşa în buzunarul interior al sacolului. Se ridică şi o luă spre ieşire. Parcurse drumul înapoi, spre uşa principală de jos.

Când ajunse pe ultimul hol, o halcă de lumină îl atacă din faţă. Aşteptă ca cel ce intrase să închidă uşa în urma lui. Trecură unul pe lângă celălalt fără ca vreunul dintre ei să rostească vreun cuvânt. Niciodată nu rosteau.

Ieşi pe uşă şi plecă spre destinaţie. Văzând un copac înflorit se gândi la zâmbetul Antoniei.

În urma lui, cel care tocmai intrase, parcurse acelaşi drum până în camera de sus. De schizând cutia cu laleaua, găsi înăuntru o floare. O mirosi cu ochii închişi. Văzu ceea ce trebuia să vadă, apoi porni spre scări, fredonând cu un timbru caraghios.

 

şi pernele moi

şi ochii mei goi

suspină la vise promise în doi…

 

 

 

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Recomandările lunii mai | SRSFF said:

    […] doua recomandare este Şi pernele moi, de Dadal Cristinel, text apărut pe data de 14 mai în revista Suspans. Motivul pentru care vi-l […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.