SMS+

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Prolog

 INSTITUTUL WILLIAM R. SHARPE JR.

Weston, West Virginia

 Observaţii asupra evoluţiei pacientului nr. 672

(doctor – Monroe Connors)

Noiembrie 2006

 Ziua de azi a fost una memorabilă… din păcate, nu într-un sens bun. Mi s-a făcut cunoştinţă cu Marcus Elder, un pacient cum nu am mai avut până acum. Pentru început, are doar puţin peste şaptesprezece ani. La prima vedere mi s-a părut un copil normal, poate puţin mai dezvoltat decât ar fi normal pentru vârsta lui, dar în rest nu mi s-a părut că are vreo problemă evidentă. Şi totuşi, oamenii au găsit întotdeauna modalităţi de a-şi ascunde monştrii interiori.

În spatele său se aflau părinţii, amândoi micuţi de statură, părând că rolurile se inversează, stând astfel aşezaţi lângă Marcus, cu statura lui impunătoare. I-am întâmpinat pe toţi trei, încercând să fiu cât mai blând cu băiatul. Eram oarecum sigur că terapia cu el va lua ceva timp şi asta din două motive. Primul – pacienţii mei erau rareori tineri (nici măcar unul neajungând la mine înainte de cel puţin douăzeci de ani), iar dacă psihoza lui Marcus se declanşase atât de timpuriu şi într-o manieră atât de gravă încât să solicite internarea într-un institut de specialitate, probabil condiţia lui era mult mai serioasă decât lăsa să se vadă. Iar al doilea motiv – Marcus a venit aici de bună voie. Rareori pacienţii mei ajung în acest mod până la mine. Asta poate însemna una din două: fie conştientizează faptul că are o problemă şi îşi doreşte o rezolvare (lucru extraordinar de altfel, dar foarte puţin probabil pentru persoanele care sunt internate aici), fie e unul dintre foarte puţinii care au un oarecare control asupra episoadelor de psihoză (asfel de persoane sunt, fără îndoială, remarcabile şi de temut deopotrivă, şi asta fiindcă pot păcăli tratamentele şi pot exercita o influenţă nefavorabilă, chiar considerabilă, asupra observatorilor sau examinatorilor lor – fascinaţia, uneori obsesivă, pentru latura întunecată a personalităţii umane nu e nimic nou).

În orice caz, Marcus mi s-a părut foarte bine dispus, chiar încântat, spre deosebire de părinţii lor, care, cu excepţia zâmbetelor false, nu făceau nimic pentru a-şi ascunde neliniştea (alt semnal de alarmă).

În mod normal aş fi discutat cu părinţii separat, dar în acest caz nu mi s-a părut necesar… cel puţin nu în acel moment. Astfel că i-am condus pe toţi în biroul meu, le-am oferit o scurtă trataţie (cei/cafea/apă) pe care au refuzat-o, după care i-am întrebat despre motivul vizitei lor – speram din tot sufletul să fie numai atât.

După scurta convorbire, toate speranţele mele pentru o întrevedere unică şi nu lungă cu familia Elder s-au năruit.

 – I –

 Noiembrie 2006

 TRANSCRIEREA ŞEDINŢEI NR. 1

ÎNTRE PACIENTUL NR. 672 ŞI DOCTORUL MONROE CONNORS

1: DR. CONNORS: Bună ziua, Marcus! Cum te mai simţi?

2: # 672: OK.

1: Cum ţi se pare camera ta? Am auzit că deja ai început să o personalizezi.

2: Da… Scuze pentru asta, dar acasă mi se permite să-mi desenez pereţii. Psihologii spuneau mereu că e mai bine să mă descarc aşa decât în alte moduri. Plus că unele lucrări au câştigat câteva concursuri.

1: Serios? Felicitări!

2. Mulţumesc!

1: Şi nu-ţi face griji cu pereţii. Nu cred că se supără nimeni.

2: …

1: Ai vorbit de psihologi. Spune-mi, Marcus, de ce crezi că te duceau părinţii tăi la astfel de doctori?

2: Pentru că sunt bolnav.

1: Bolnav?

2: Am fost cumva neclar, doctore?

1: Nicidecum. Vreau doar să înţeleg mai bine.

2: Serios? Adică nu aţi primit teancul de dosare în care se spune că sunt un semi-psihopat?

(Pacientul nr. 672 râde.)

1: O, dar niciuna dintre acele fişe nu spune aşa ceva…

2: Ba cum să nu. Atât doar că nu aruncă direct cu pietre. Nimeni nu spune: „Uite-l pe nebun!” Zic: „Iată-l pe bietul om care suferă de grave probleme psihice!”. Nu e nicio diferenţă.

1: Marcus, eu văd acceptarea ca pe un lucru bun. Dar nu are rost să-ţi atribui un defect deocamdată inexistent…

(Alt râset.)

2: Acceptare?! Doar nu credeţi că eu cred că sunt un dement.

1: Dar, Marcus, tu însuţi spuneai…

2: ŞTIU CE SPUNEAM! Nu mă interesează ce cred ei, sau tu, sau oricine altcineva. Sunteţi nişte nimicuri insignifiante. VIERMI!

1: Marcus, te rog, calmează-te!

2: O, doctore, dar eu sunt foarte calm. Crede-mă, sunt mai calm ca oricând.

1: Atunci nu aş vrea să te văd într-o pasă proastă!

2: Bună glumă! Dar aveţi dreptate – nu aţi vrea.

(Aici se face o pauză de aproape un minut.)

1: Vrei să continuăm, Marcus?

2: Desigur, e amuzant.

1: Mi-e teamă că nu înţeleg.

2: Nu mă miră.

1: Te deranjează prezenţa mea, Marcus?

2: Nici pe departe. De fapt, îmi place. Şi locul ăsta la fel. Întotdeauna am fost curios să aflu pe pielea mea cum e să „locuieşti” într-un loc ca ăsta.

1: Majoritatea oamenilor nu ar fi de acord cu tine.

2: EU NU SUNT „MAJORITATEA”!

1: Îmi pare rău. Nu am avut nicio intenţie de a…

2: GATA! NU MAI VREAU!

1: În cazul acesta vom încheia şedinţa aici, Marcus.

 – II –

 Observaţii asupra evoluţiei pacientului nr. 672

(doctor – Monroe Connors)

 Noiembrie 2006

  Prima mea şedinţă cu pacientul numit Marcus Elder nu a decurs atât de bine pe cât aş fi sperat. Nici vorbă de acceptarea problemei şi speranţa pentru tratarea ei pe care le intuiam a fi prezente la început. De fapt, probabil că abordarea mea obişnuită în astfel de cazuri (mai exact, o primă şedinţă, înainte de a fi citit recomandările altor specialişti, menită să-mi formeze o concepţie nealterată despre starea pacientului) a fost o greşeală. Desigur, în cazul în care un pacient obişnuit ar fi ştiut că nu i-am citit dosarul înainte să discutăm, acesta ar fi încercat să facă o primă impresie bună, care să intre în contradicţie cu rezultatele prezentate în documente, oricât ar fi ele de proaste. Dar e posibil ca, în ciuda vorbelor mele, Marcus să fi descoperit adevărul, sau cel puţin să-l fi intuit. Oricum, în cazul lui sunt foarte rezervat în această privinţă. Mă îndoiesc că ar fi încercat să creeze o impresie favorabilă, indiferent de situaţie. Asta spune multe despre felul în care gândeşte şi mai ales despre tăria sa de caracter, mânată sau nu de o posibilă psihoză: Marcus nu încearcă să schimbe nimic pentru că îi convine felul în care merg lucrurile, simte că îşi stăpâneşte soarta. E păpuşarul propriului destin şi a tuturor celor ce intră în interacţiune cu el.

 – III –

 Noiembrie 2006

 TRANSCRIEREA ŞEDINŢEI NR. 2

ÎNTRE PACIENTUL NR. 672 ŞI DOCTORUL MONROE CONNORS

1: DR. CONNORS: Bună, Marcus! Cum mai merge?

2: # 672: Nu prea bine. Mi s-au terminat acuarelele.

1: O să avem grijă să primeşti altele… Şi în rest, OK?

2: Da. Cum nu se poate mai bine…

1: Mă bucur s-aud asta! Marcus, bănuiesc că ştii ce reprezintă prescurtarea SMS.

2: Desigur. Un mesaj telefonic.

(O pauză de jumătate de minut.)

1: Nu, Marcus, SMS este…

2: Eram sarcastic. Evident că ştiu ce înseamnă. Doar datorită lui stau în acest… minunat birou şi vorbesc cu dumneavoastră.

1: Înţeleg… O singură obiecţie, dacă îmi permiţi. Ai spus „datorită”. Cred că ai vrut să foloseşti „din cauza”. Ştii, „datorită” se foloseşte pentru a descrie ceva favorabil.

2: Am spus exact ce am vrut să spun, doctore.

(Pauză.)

1: Poţi fi puţin mai clar, te rog?

2: O să-ţi răspund la întrebare cu o altă întrebare: Ştii ce înseamnă SMS, doctore?

1: Nu aş fi un doctor bun dacă nu aş şti, nu-i aşa?

2: Atunci, luminează-mă şi pe mine, pentru că eu se pare că încurc puţin lucrurile.

1: Cum doreşti. Sindromul Smith-Magenis, prescurtat SMS, este o boală ce afectează dezvoltarea a multiple părţi ale corpului…

2: Stop!

1: Pot să ştiu de ce m-ai oprit, Marcus?

2: Doar pentru o mică întrebare: doctore, ţi se pare că vreo parte a corpului meu este… anormală?

1: Din câte observ, nu.

2: Perfect. Acum continuă, te rog. Spune-mi mai multe despre… părţile afectate.

1: În regulă. Sindromul se caracterizează prin dismorfism facial, anomalii oculare sau ale uechii şi laringelui, malformaţii cardiace, disfuncţii reno-urinare, statură mică, tulburări de somn…

2: Cred că e de ajuns cu părţile proaste, de altfel inexistente în cazul meu. Spune-mi, doctore, care e probabilitatea ca o persoană care suferă de aşa ceva să nu prezinte astfel de… anormalităţi?

1: Destul de mică… de fapt, foarte mică.

2: Punct ochit, punct lovit! Acum, doctore, s-auzim şi părţile bune!

1: Părţile bune, Marcus?! O astfel de boală nu are…

2: BOALĂ?! Nu e nicio boală! E un dar!

1: Un dar? Mi-e teamă că nu înţeleg.

(Pacientul apucă agenda din faţa doctorului şi rupe paginile până ce mai rămân doar cu clamele metalice care prind foile.)

2: Spune-mi, ştii ce s-ar întâmpla dacă mi-aş înfige asta în mână?

1: Marcus, te rog, las-o jos!

2: SPUNE-MI!

(Gardienii care păzesc intrarea se reped spre masă.)

2: SPUNE-MI!!

1. Staţi!

(Gardienii se opresc la mai puţin de un metru distanţă.)

2: EI?!

1: Îţi spun dacă-mi promiţi că laşi clama jos.

2: Foarte bine…

1: SMS se caracterizează şi printr-o sensibilitate redusă la durere.

2: Nu, doctore, nu redusă, ci inexistentă! Sunt indestructibil! Mă poţi împuşca, taia, înjunghia, iar eu nu o să simt NIMIC! Sunt ca Ahile!… Atât doar că eu nu am călcâiul lui.

1: Bine, Marcus, am înţeles. Acum lasă, te rog, clama!

(Urmează o pauză de aproape un minut.)

2: Nu-mi… nu-mi vine să cred. Chiar îţi mai pasă de asta acum?! Sunt un zeu! O amărâtă de tinichea nu mă poate răni.

1: Bineînţeles, acum, te rog…

2: De ajuns!

1: Marcus…

2: Îţi voi demonstra…

1: Marcus, NU!!

(Pacientul ridică rapid clama tăioasă, care sfârtecă imediat carnea, lăsând sângele să curgă. Gardienii îl imobilizează cu greu, timp în care pacientul râde haotic.)

2: VEI PIERDE, DOC! VEI PIERDE TOTUL! NU UITA ASTA!

 – IV –

 Observaţii asupra evoluţiei pacientului nr. 672

(doctor – Monroe Connors)

 Noiembrie 2006

 Şedinţa avută astăzi cu pacientul nr. 672, Marcus Elder, m-a tulburat profund. Nu-mi amintesc ultima oară când am fost atât de speriat sau năucit de ceea ce se întâmplă în jurul meu… şi – în acelaşi timp – fascinat. Acesta este probabil unul dintre cele mai… speciale cazuri la care am avut vreodată ocazia de a lucra. Şi nu numai din cauza personajului, care se diferenţiază cu mult de oricare altul cu care am conversat vreodată, ci şi a faptului că el îşi sfidează condiţia şi boala. Datorită faptului că, într-un mod absolut fantastic, singurele efecte vizibile ale acestui sindrom, atât de rar (frecvenţa este de 1/25000), sunt insensibilitatea (după spusele pacientului – totală, ceea ce e aproape imposibil, deşi dintr-un motiv anume tind să-l cred) în faţa durerii şi o oarecare tendinţă spre auto-agresivitate (care, şi mai remarcabil, pare controlată – se pare că ultimele automutilări, şi singurele de altfel, cel puţin până acum, au avut loc cu mai bine de patru ani în urmă; de fapt, cred că ceea ce s-a întâmplat astăzi a fost doar un „spectacol”, o dovadă pentru mine a „puterii” lui), băiatul în vârstă de doar şaptesprezece ani a ajuns să se considere o variantă modernă a legendarului erou grec Ahile (referinţa la el poate fi considerată, de asemenea, o dovadă de erudiţie, un alt exemplu al sfidării sindromului SMS, care în peste 80% din cazuri provoacă dizabilităţii intelectuale; altfel zis, retard mintal).

Voi continua observarea lui peste câteva zile, lăsându-i prilejul de a se odihni, calma şi vindeca. În ciuda faptului că m-a impresionat, n-aş vrea cu niciun chip ca un astfel de incident să se repete.

 – V –

 Continuase să rânjească mult după ce gardienii îl aduseseră de la infirmerie în celula sa capitonată. Pusese în scenă un show pe cinste! Dar chiar şi aşa, în final, fusese doar o mică demonstraţie a capacităţilor sale. Abilităţile îi sporeau pe zi ce trece. Îl făceau tot mai puternic… invincibil.

La început îi fusese frică. Îşi amintea cum începuse totul. Întotdeauna, de când se ştia, părinţii lui fuseseră foarte atenţi cu el, mereu prezenţi, ca nişte îngeri păzitori, iar mai târziu, ca nişte paznici de închisoare. Nu avea voie să facă nimic, iar asta îl scotea din sărite.

Dar într-o zi… într-o zi se întâmplase. Lovea cu piciorul în minge, în curtea din spate, frustrat fiindcă i se interzisese să aibă un joc de darts. Nici măcar nu i se dăduse un motiv. Pe atunci avea aproape treisprezece ani. Dăduse un şut puternic, iar mingea ricoşase în gardul alb de lemn, rupând o ulucă, iar apoi venind cu o viteză ameţitoare spre el. Apucase să o oprească cu mâinile, în timp ce mama sa scosese un chiţăit (de care se bucurase mai târziu, când rămăsese singur), dar lovitura îl trimise puţin înapoi, iar piciorul lui dădu de ceva. Nu ştiuse exact ce e, ci doar simţise cum respectivul obiect îi apasă talpa subţire a teneşilor, străpungând-o, pătrunzându-i apoi în carne şi ieşind, asemenea unei să săgeţi, pe partea cealaltă. Se aşteptase să simtă durere, aşa cum vedea că se întâmpla cu ceilalţi copii când se răneau, dar tot ce resimţea era doar o senzaţie ciudată, de disconfort. Se uita mirat la bucata roşie-arginitie de metal, întrebându-se de unde apăruse. Dar nu apucase să o observe prea bine, că mama sa venise lângă el.

― MARCUS… Marcus, ai păţit ceva?

Doar îi indicase cu degetul spre picior şi o văzuse (extrem de amuzat) pe mama sa cum se albea la faţă, slobozind apoi un ţipăt care-l făcuse să ducă mâinile la urechi.

Atunci se întâmplase pentru prima oară… de fapt, nu fusese chiar aşa. Mai avuseseră loc astfel de incidente, julituri sau zgârieturi, care, la fel, nu îi provocaseră nicio durere, dar acelea fuseseră minore, astfel încât nu le băgase în seamă.

Tot atunci aflase despre presupusa „boală” de care suferea. Medicul îi explicase totul ca unui ţânc de grădiniţă, în timp ce-i bandaja laba piciorului. Totodată îi spunea că este o persoană norocoasă, fiindcă asupra lui nu a acţionat decât o parte foarte mică dintre efectele sindromului SMS („Ce nume hilar!” gândise atunci.)

Îşi amintea că o perioadă fusese foarte nefericit. Era un ciudat! Înţelesese destul de repede de ce părinţii lui nu îi spuseseră despre asta mai devreme. Dar timpul trecuse destul de repede. Documentându-se tot mai mult pe subiect, descoperise că ceea ce alor lui li se părea o „boală” era de fapt un dar. Era infailibil… la fel ca eroii din benzile lui desenate. Apoi aflase despre Ahile, dintr-o carte de mitologie greacă pentru copii, pe care o primise de ziua lui. Ziua în care împlinise treisprezece ani. Şi ziua când realizase cu adevărat puterea „darului” său.

Fusese o zi deosebită, care începuse frumos, la ora şapte, cu un mic dejun special, adus de mama în camera lui, în timp ce el se uita la televizor (lucru de-a dreptul extraordinar, având în vedere că mama sa era o maniacă a curăţeniei, iar singurul loc „adecvat” pentru a mânca îl considera a fi bucătăria). Apoi merseseră într-o „drumeţie”, după cum o descrisese tatăl său, prin Stonewall Jackson Lake[1], unde organizaseră şi un picnic şi jucaseră fotbal „european”[2] (tatăl său avea origini britanice). La întoarcere, seara, avusese parte de o petrecere grozavă, unde primise nişte cadouri destul de mediocre (de ţânci!), cu excepţia celui de la Darren, cel mai bun prieten al său: ultimele trei numere din Perfect 10 şi Playboy[3] (pe care le găsise în cutia cu cadoul de faţadă – un avion de jucărie teleghidat – al lui Darren). Nu ştia nici acum cum de făcuse el rost de acele reviste, dar nici nu-i păsa. Fusese un cadou senzaţional!

Dar acea zi, mai exact acea noapte, mai fusese remarcabilă pentru încă un lucru: îşi amintea perfect cum, având grijă să se asigure că părinţii săi au adormit, a coborât scările şi s-a îndreptat spre bucătărie, de unde a apucat cuţitul pentru tort (care, probabil din neatenţie, rămăsese pe masă; ai săi ascundeau obiectele ascuţite, cu care se putea mutila – un posibil rezultat al „bolii” sale), după care s-a întors tiptil în camera sa. Întinzând câteva fâşii de hârtie igienică pe jos, şi-a pus braţul deasupra lor şi a apropiat cuţitul care lucea ameninţător în lumina veiozei. Nu avea nici cea mai mică îndoială că ceea ce făcea era corect. Lama a pătruns uşor în carnea fragedă, lăsând în urma ei o urmă delicată, ca un şarpe subţire, care s-a îngroşat pe măsură de sângele se revărsa. Rânjea. Era cu adevărat asemenea lui Ahile. Era un zeu!

Nici nu şi-ar fi putut imagina atunci că acela era doar începutul…

– VI –

 La aproape zece kilometri distanţă, Katy Connors se trezi brusc. De neînţeles, simţea că ceva e în neregulă… ceva rău avea să se întâmple. Cunoştea acel gen de presimţire din ceea ce auzise de la alţii, dar nu crezuse niciodată în ele şi nici nu le mai trăise vreodată. Până acum. Era ca şi cum un vierme i se zbătea în creier, paralizând-o. Nu ştia de ce şi nici nu voia să afle, dar trebuia să plece din acea cameră. Să plece acum!

Auzi deodată un chicot ciudat. Sări ca arsă, întinzând mâna după veioza de pe noptiera de lângă pat. Becul se aprinse doar pentru o fracţiune de secundă, însă fusese de ajuns pentru a vedea lama sclipind ameninţător şi ochii, complet negri, strălucind sălbatic, în timp ce se repezeau sprea ea. Fulgerător, un gând infailibil, rece şi tăios ca gheaţa, îi trecu prin minte: avea să moară.

 – VII –

MAMĂ ŞI FIICĂ UCISE ÎN PROPRIA CASĂ – Jaqueline Connors şi fiica sa, Katy, în vârstă de doar cincisprezece ani, au fost găsite moarte, în această dimineaţă; descoperirea a fost făcută de Monroe Connors, soţul şi respectiv tatăl victimelor, suspect principal în anchetă. (detalii la pagina 3)”

(The Weston Democrat, 27 noimbrie, 2006)

 Epilog

 “Lumea e, poate, schiţa rudimentară a vreunui zeu copilăros, care a abandonat-o la jumătate; e opera unui zeu subaltern, de care zeii superiori se amuză; este producţia confuză a unei divinităţi pensionate şi senile, care a şi murit.”

David Hume


[1] Parc naţional situat în statul Virginia de Vest, aflat în apropierea oraşului Weston, unde se găseşte Institutul William R. Sgarpe Jr.

[2] Cunoscut în Statele Unite sub numele de „soccer”

[3] Reviste americane cu caracter pornografic

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

13 comentarii »

  • Blui said:

    Mai tii minte scena in care Light merge la mormantul lui L si incepe sa rada ca un psihopat? Ei bine, exact de „acel” Light imi aduce aminte acest Marcus. Un lucru e cert, as vrea sa am SMS, ma rog mai putin partea cu problemele psihice. Inca o intrebare : cand te-ai dus ultima data la psiholog? Sau psihiatru? :-S :*

  • James (author) said:

    Blui: Nu m-am dus niciodată. In general sunt o persoana destul de echilibrata. Sincer, nu m-am gandit la Light cand am scris despre Marcus, dar ai dreptate. Exista asemenari.

  • James (author) said:

    *asemănări

  • Blui said:

    @James: Razvane, oi fi tu de toate, da’ echilibrat nu esti! Din punct de vedere psihic esti la fel de labil ca mine. Esti schimbator ca vremea. 😀

  • James (author) said:

    Blui: In momentul in care in mai mult de 90% din timp te poti comporta „echilibrat” inseamna ca esti „echilibrat”. In cazul tau, asta nu e valabil nici macar in 50% din timp … Adevarul doare!

  • Blui said:

    @James : NU ESTI ECHILIBRAT 90% nici daca incerci, dragul meu. Eu macar imi recunosc natura. Ai face bine sa te acomodezi cu ideea ca am dreptate si ca ar trebui sa taci din gura.

  • Blui said:

    Acum am observat ca ai scris „te poti”.. pai pot si eu, numai ca niciunul din noi nu o face.:))

  • James (author) said:

    BluiŞ Nu trebuia sa observi acel „te poti”… acum imi dau seama ca mai am de lucrat la capitolul subtilitate…

  • Blui said:

    James: recunoaste ca am fost tare la faza asta. Sac.

  • APOCALIPSA 2012: CE VA FI DUPĂ?, de Lawrence E. Joseph « Book's Kingdom said:

    […] – Cine are chef de o scurtă povestire sf/thriller cu “SMS” click aici. Like this:LikeBe the first to like […]

  • Scriptorium iulie | Gazeta SF said:

    […] R. Blaisse semnează luna aceasta povestirea “SMS+”, povestire ce urmează modelul celor publicate anterior de autor, cu aceleaşi schimbări de […]

  • SUSPANS.ro de cireşar « SCIFIENTLAND said:

    […] care o discutăm aci. Semnată de James R. Blaisse, ea adună, sub un titlu laconic, dar intrigant, „SMS+”, frecvenţe înrudite tematic cu cele ale folietonului domnului Cornescian, căci avem iarăşi […]

  • Ficţiuni de cireşar – privire de ansamblu « SCIFIENTLAND said:

    […] de Alexandra Niculae (Gazeta SF). Foarte aproape de ele ar putea sta alte titluri, ca „SMS+”, de James R. Blaisse, „Mărgelele verzi”, de Andra Pavel, „7 seri”, de Narcisa Stoica, […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.