Șoapta irealității

Articol publicat in:Proza | 10 decembrie 2012
Autor:

M-am trezit dimineață cu o durere incredibilă de cap. Mi-l simțeam atârnând pe spate peste marginea căzii și simțeam în același timp apa clipocindu-mi pe piele.

Atingerea rece a micilor valuri îmi provoca gâdilături, senzații ascuțite care îmi urcau pe piele precum niște fiori electrici. Cu greu, mi-am deschis ochii, frecându-mi pleoapele de plumb cu degetele amorțite. Când privirea mi s-a limpezit, am privit în jur încercând să recunosc ceva sau să înțeleg cum ajunsesem acolo.

Nu înțelegeam de ce zăceam îmbrăcată într-o cadă plină. Mi-am privit degetele, mâinile și-am observat dârele roșii, de unghii înfipte în piele. Brusc, inima mi-a luat-o la goană și în cap mi se îngrămădeau imagini haotice cu oameni care voiau să îmi facă rău și să mă omoare. Pe picioare aveam urme de lovituri, umbre albastru-violet care se legănau pe sub apă.

Speriată, am sărit în picioare, am pășit pe gresia alunecoasă și mi-am dat jos pantalonii scurți din care se scurgea apa. I-am aruncat înapoi în cadă. Când m-am întors, mi s-a părut că văd cu coada ochiului un roșu aprins care se scurge încet pe pereții căzii. M-am oprit din mișcare, șocată și speriată și m-am apropiat încet, cu ochii aproape închiși, sperând că imaginea să fie doar în capul meu.

Albul acela imaculat era pătat de sânge, că și cum cineva ar fi sângerat până la moarte acolo, urme roșii de degete se distingeau atât de clar, încât părea că cineva le-ar fi pictat cu vopsea. Am privit apa, odinioară incoloră, care acum se legăna dintr-o parte într-alta cu încetinitorul.

Am țipat, m-am tras înapoi speriată și am alunecat pe podea de gresie, lovindu-mă cu spatele de peretele tare.

Nu știu cât timp am rămas acolo, incapabilă să schițez vreun gest. Mi-era frică să deschid ochii, mi-era frică să respir cu zgomot. În curând, răceala care mă înconjura m-a acoperit de tot, mușcând parcă în carne. Dinții îmi clănțăneau, iar degetele îmi erau înfipte în brațe, lăsând alte urme adânci pe piele.

Când, în sfârșit, m-am ridicat, tremurând toată, având în centrul ființei mele același gol etern, aceași pierdere masivă din mine, am avut senzația că întreaga lume se clătina sub vârfurile picioarelor mele. M-am sprijinit de perete și, sedusă de oroarea care îmi șoptea numele, m-am apropiat din nou de cadă plina cu apă și sânge, încercând să îmi dau seama ce se întâmplase cu mine.

Cu greu, mi-am îndreptat ochii într-acolo, cu sufletul mic de frică. Și acolo nu era nimic. Absolut nimic. Doar apă, fără culoare, fără umbre, fără degete, fără roșu.

Brusc, am simțit iar cum mă doare capul și m-am trezit stând acolo, semi-lucidă, în mijlocul băii, dezbrăcată și îmbrățișând răceala sinistră din jur.

Am plecat, lăsând în urmă coșmarul și am sărit în cele mai pufoase haine pe care le aveam. Am mers în bucătărie și mi-am pregătit o porție dublă de ceai de tei, se spune că are efect calmant, apoi m-am instalat în mijlocul canapelei, având alături o porție de biscuiți cu ciocolată. Am ronțăit la ei și mi-am băut ceaiul, simțind cum îmi revine buna dispoziție, în vreme ce butonăm telecomanda, plimbându-mă de pe un post pe altul. Nu era nimic interesant la televizor.

Am tresărit speriată când a început să sune telefonul, același țipat ritmic, ascuțit și extrem de enervant. M-am ridicat cu greu și m-am apropiat de el, privindu-l cu scepticism.
– Alo? Îmi simțeam vocea străină, tremurând.
– În sfârșit! Ce faci? Ești bine? De ce n-ai răspuns până acum, te-am sunat toată noaptea. Vocea de la celălalt capăt s-a revărsat într-un torent de întrebări, stârnind în interiorul meu o cascadă de nervi și dorințe contradictorii. Mi-am închis ochii, masându-mi pleoapele amorțite și încercând să alung imaginile sălbatice din capul meu.
– Am dormit, am răspuns nonșalantă. Cred că am mâncat ceva expirat, mi-a fost rău și m-am culcat devreme.
– Și de ce nu m-ai anunțat? Veneam la ține să am grijă de tine. Eva, ți-am zis de atâtea ori. Sunt cea mai bună prietenă a ta, nu trebuie să îți fie rușine să apelezi la mine pentru orice ai nevoie.
– Mda, știu, am zis dându-mi ochii peste cap. Câteodată aveam impresia că încerca să îmi inoculeze tot felul de idei în cap, să mă facă să depind numai de ea.
– Pastile mai ai, a întrebat, schimbându-și tonul spre unul mai prudent.
– Da, mai am câteva, am mințit. Mi-am aruncat ochii spre cutia de Risperidona care zăcea goală pe masă. Sunt ok, înțelege. Mai bine zi-mi, cum stă treaba cu fratele meu? am întrebat, încercând să par degajată.
– Bine, foarte bine chiar. Ne gândim să mergem undeva în vacanță, vrem să plecăm pe undeva prin Europa…
– Aha.
– Ah, oricum nu îți face griji. Probabil nu vom pleca nicăieri anul ăsta. Sunt doar discuții.
– Mă întorc la televizor, mă uitam la un film, i-am spus ca final de discuție.
– Bine. Ne vedem curând, a rostit vocea pițigăiată.
– Poți să pariezi, cățea, am șoptit după ce s-a auzit beep-ul de final.

Inima mi-a luat-o la goană, pompând sânge cu o furie bolnavă. Simțeam adrenalina alunecându-mi prin corp, iar invidia pe care mi-o stârnise se transformă într-o furie greu de controlat.

Mi-am întors ochii la televizor, era lăsat fără sonor și pe ecran se derulau imagini haotice cu știrile zilnice. Brusc, ochii mi-au fost inundați dureros de lumină. Multă lumină, în pete albe care îmi răneau retina. Niște pereți albi, triști și urme de sânge care se lungeau pe pereți. M-am apropiat, înfricoșată și intrigată, urmărind succesiunea sinistră de imagini. Un ștreang, atârnat într-o baie simplă de suportul de duș. Cumva, eu știam că acolo trebuia să fie un corp care se zbătea stângace. O vedeam, atât de frumoasă și singură. Goliciunea ei era împodobită de răni adânci, răni care se desfăceau la suprafață că niște petale de flori, roșii. Părul lung îi atârna în valuri umede pe spatele gol, lipit de piele. Avea degetele înroșite, iar la vârfuri erau vinete și sub ele un strat uscat de piele și sânge.
Am simțit că mă prăbușesc, pentru a doua oară pe ziua aia, iar șocul pe care l-am simțit la cădere m-a adus înapoi la realitate.

Televizorul arăta acum cameră de la apartamentul acela blestemat, apoi a trecut la următoarea știre. Am simțit dârele roșii, urmele de gheare de pe pielea antebrațelor mele cum mă arde, mă ustură, ca și cum cineva ar fi aruncat acid peste mine. Mi-am coborât privirea spre el, așteptându-mă să le văd roșii, sângerânde, să îi văd degetele țintuindu-mi încheieturile.

Începusem să tremur, de parcă întreg corpul mi-era străbătut de curenți electrici. M-am refugiat sub plapuma groasă, cu o pernă în brațe, ascultându-mi bubuiturile ritmice ale inimii. Mi-am închis ochii, strângând atât de tare, încât mă dureau mușchii feței. Întunericul din jurul meu mă apăsa pe tâmple, tăcerea lui mă binecuvânta, iar demonii din mintea mea îmi șopteau cuvinte de iubire.

Nu știu cât timp trecuse până am văzut din nou lumina zilei. Soarele se strecura printre jaluzele, încercând să îmi pătrundă până în suflet, dar cumva, știam că nu mai e nimic de încălzit acolo.

După lungi eforturi, am reușit să alung într-un colț întunecat al minții mele toate imaginile care mă bântuiau. Am încercat să le șterg pe rând, orice flash-back, orice amintire despre acel apartament sinistru, despre certitudinea cu care știam că în acel ștreang zăcea corpul unei fete frumoase care se legăna pe notele unei simfonii demente ce-mi stăpânea gândurile. În schimb, habar nu aveam cine era, sau de ce ajunsesem să fac asta. Nu îmi aminteam nimic și, în același timp, așteptăm ca monstrul remușcării să țâșnească brusc din mine, să-și înalțe capul perfid deasupra mea, ochii reci ai conștiintei să mă străpungă până la suflet iar tentaculele sale să se înfășoare în jurul meu până aș rămâne fără suflare. Însă asta nu s-a întâmplat.

În schimb, o furie incertă părea să se nască în mine, ca un demon ascuns pe care nu știam să-l controlez. Gândul mi-a zburat la fratele meu. Nu îl mai văzusem de câteva săptămâni bune și de fiecare dată când încercam să îl sun, îmi răspundea scorpia aia doar ca să îmi zică că doarme sau că nu poate să vorbească.
Simțeam nervii cum mă furnică în palme, numai la gândul că femeia aia perfidă îl ține departe de mine, mi-l fură intenționat. Nu o plăcusem niciodată, chiar de la prima vedere am văzut dincolo de zâmbetul ei larg și am știut că va încerca să îmi facă rău, lovind în singurul loc undeva eram vulnerabilă. Fratele meu.

“Stii ce trebuie să faci”, a rostit o voce cunoscută. M-am ridicat în capul oaselor, speriată, însă nu am văzut pe nimeni. Ușa de la dormitor rămăsese închisă, fereastra la fel.

„Știi ce trebuie să faci”, am auzit din nou. M-am ridicat din pat, pătrunsă de cuvintele șoptite de vocea ademenitoare care venea parcă de pretutindeni. M-am apropiat uimită de oglindă. Chipul meu mă privea cu niște ochi neîndurători și străini. Am citit acolo o răceală care mi-ar fi înghețat sufletul dacă aș fi avut unul și m-am cutremurat de spaimă.

Reflexia mi-a zâmbit, un zâmbet sarcastic și disprețuitor.

*
Am privit balta de sânge și am zâmbit obosită. Pentru o clipă am închis ochii, gândindu-mă cât de frumoasă era satisfacția irealității. I-am întors fața către mine și i-am privit chipul palid, murdar de sânge. Buzele i se arcuiau într-un rictus de groază care-mi gâdila orgoliul. I-am aranjat buclele pe lângă cap, astfel încă să îi acopere ochiul învinețit, apoi m-am ridicat și-am pășit jucăuș peste ea. M-am dus în sufragerie și am deschis televizorul, așteptând să adorm. Mă simțeam epuizată, parcă mă luptasem cu un batalion de zombie care nu se lăsau omorâți.

Era aproape patru dimineața când frică m-a lovit în plin. Sunetul metalic al cuțitului lovindu-se de gresie m-a readus la realitate. M-am trezit speriată și-am văzut-o stând acolo, privindu-mă cu o ură nedisimulată. Luase cuțitul din nou în mână și începuse să se apropie de mine în timp ce îmi mărturisea care era planul ei. Să scape de mine.

Și atunci am realizat că totul fusese doar imaginația mea. Mintea mea bolnavă dădea rateuri și în realitate ea era mai vie că niciodată, venind spre mine, amenințătoare ca un fulger. Privirea mi-a fugit către cutia goală de pastile, și-am blestemat în sinea mea pentru că fusesem delăsătoare. Am văzut-o apropiindu-se cu încă un pas și atunci m-am aruncat asupra ei.

**
Se terminase. Aveam de gând să merg să îmi cumpăr pastilele de care aveam nevoie ca să îmi țină boala în frâu. M-am ridicat, simțind o durere surdă în tot corpul și am pășit cu greu pe podea. M-am dus spre baie, vrând să îmi fac un duș. În realitate, voiam că toate scenele de noaptea trecută să dispară complet, să-mi limpezesc mintea de toate scenariile de crimă care se țeseau în gândurile mele bolnave. Eu nu eram o criminală. Mintea îmi juca feste.

M-am oprit brusc înainte să apăs pe clanță. O dâră roșie, uscată, îmbrăca albul palid al clanței. L-am atins, surprinsă și ademenită, și în momentul ăla mintea mi-a fost chinuită de scene haotice în care tăiam, loveam, ucideam.

Am deschis ușa, cu o ultimă forțare și în fața mea zăcea corpul ei, întins într-o baltă de sânge. Ochiul neacoperit de bucle mă privea chiorâș, iar gura ei strâmbă parcă îmi șoptea blesteme.

***
Am nevoie ca cei pe care îi omor să rămână așa, nu să răsară în coșmarurile mele și să mă bântuie. Deja nu mai reușesc să fac propriei minți când sunt lucidă.

Alb, alb, alb. În jurul meu numai pereți albi, numai liniște și enorm de multă lumină. Totul mă enervează, toți mă judecă. Văd asta în privirile lor, de fiecare dată când vin să îmi aducă medicamentele, de fiecare dată când intră să îmi aducă mâncarea.
O văd în frica pe care o au atunci când se strecoară subtil pe lângă mine, o simt atunci când îmi evită chipul, ca și cum i-aș putea ucide cu privirea.

O citesc în mintea lor, atunci când se gândesc la metode prin care să scape de mine, un monstru dezlănțuit ce nu are loc pe lumea asta.

Tăcere, tăcere, tăcere. Lumea parcă e un mormânt și singura voce pe care o aud, este a mea, acea voce rece, care mă hipnotizează cu puterea ei.

“Omoară-i pe toți”, o spune obsesiv, iar eu încerc să alung asta din minte și să mă resemnez.

„Altfel o să te omoare ei pe tine, fiindcă ești un monstru, n-ai ce căuta printre ei”, continuă vocea. „Fă-o, înainte să fie prea tarziu”, mă amenință ea.

„I-am auzit azi noapte, pe coridor. O să încerce astăzi. Vor să îți înfigă un pix în gât și apoi să dea vina pe tine.”

Mă încăpățânez să rezist, să ignor. Îmi simt trupul balansându-se înainte și înapoi, în timp ce mintea îmi caută febril o soluție. Medicamente, știu că am nevoie de mai multe.

Tresar când ușa se deschide și intră doctorul. Îmi zâmbește, același zâmbet fricos dintotdeuna, îmi lasă pastilele pe tavă. Își scoate dosarul și se apropie de mine. Îl văd cum mâna lui se întinde la buzunarul de la piept și scoate un pix.

Lumea devine încețoșată. Aud păcănitul acela mecanic, aproape că văd în reluare cum iese vârful de metal și în secunda următoare mă reped la el. Următorul lucru pe care îl simt este gustul sângelui său, mâinile mele înfipte în ceafa lui. Toți mușchii mei sunt încordați și singurul zgomot din încăpere este acela pe care dinții mei îl fac când mușcă din masa însângerată de la gâtul lui.

Notă: Schizofrenia este o psihoză caracterizată prin deteriorarea proceselor de gândire și de răspunsuri emoționale inadecvate. Tulburarea se manifestă prin halucinații auditive, deliruri paranoide sau bizare și prin vorbire și gândire dezorganizate și este însoțită de o disfuncție socială sau ocupațională semnificativă. Debutul acestor simptome apare de obicei la începutul perioadei adulte. Numeroasele combinații posibile de simptome au declanșat dezbateri asupra întrebării dacă diagnosticul reprezintă o singură tulburare sau e vorba de mai multe sindroame separate.

În cazul tipului paranoid sunt prezente delirul sau halucinațiile auditive, dar tulburarea de gândire, comportamentul dezorganizat și afectul plat nu sunt prezente. Delirul este persecutoriu și/ sau grandios dar pe lângă acestea pot fi prezente alte teme precum gelozia, religiozitatea sau somatizarea.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Alexandra Ş. said:

    Am citit. Mi-a plăcut.
    Ash, ştii că eu niciodată nu am fost capabilă să critic pe cineva. Nu ştiu cum. Şi chiar dac-aş ştii…
    Întotdeauna mi-a plăcut ce ai scris. Totuşi… e ceva mai diferit decât ce am citit până acum.
    Da’ să ştii că mă simt ca acasă. Ceea ce scri tu, mă face să mă simt bine, în regulă

  • Scriptorium ianuarie | Gazeta SF said:

    […] povestire apărută în luna decembrie în revista Suspans se numeşte “Şoapta irealităţii” şi poartă semnătura Gabrielei Voicu. Structura textului de faţă este una destul de simplă […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.