SOȚIA MEA DRAGĂ

Articol publicat in:Proza | 23 ianuarie 2013
Autor:

Trebuia să-i sape un mormânt Lidiei, chiar şi cu unghiile! Nu putea s-o dea în bară tocmai atunci. Era o crimă perfectă. Nu exista crima perfectă? O, ba da! Era aceea pe care n-o comisese. Exact. Cea care nu se petrecuse. Dacă persoana respectivă trăia, putea cineva dovedi actul criminal? Nu, bineînţeles!

Marius scurma cu îndârjire în solul argilos. Palmele îl furnicau, precis avea bătături! Îi transpiraseră mâinile? Nu, era sânge; mânerul cuţitului de vânătoare îi rănise palmele. Ce ghinion stupid să se rupă coada hârleţului! Îl cumpărase cu o zi înainte; nimic nu se mai făcea ca lumea.

Biata Lidia! Nu suporta spaţiile închise, iar acum… De fapt, erau o groază de lucruri pe care ea nu le suporta. „Nu mai umbla desculţ prin casă! Porţi microbii de acolo-colo! Iar ai uitat să plăteşti telefoanele? Cu ce ţi-ai mai pătat şi cămaşa asta?”

Marius reuşi să zâmbească în situaţia disperată în care se afla: acestea erau câteva din şicanele mărunte… Când voia să fie cu adevărat urâcioasă îl punea să facă socoteala la bani, până la ultimul leu, urla că vin cumnaţii în vizită la sfârşitul săptămânii, punea întrebări incisive despre colega lui de birou…

Un val de căldură îl străbătu întocmai ca pe un licean îndrăgostit: Gina! Era de ajuns să pronunţe numele ei ca s-o dorească cu toate fibrele trupului. Să ajungi la patruşcinci de ani ca să descoperi dragostea! Şi totuşi, ce noroc! Putea să n-o găsească niciodată; să rămână ancorat lângă Lidia până la adânci bătrâneţi… Ar fi ţinut-o paşnic într-o rutină ucigătoare: serviciu, concedii la Sovata şi Herculane, achiziţii mărunte, dispute zilnice, amor din obligaţie. Slavă Domnului! Se terminase.

Din ziua în care Gina apăruse în birou, ştiuse că între ei se va înfiripa ceva, chiar împotriva oricărui principiu, ascultând numai de dorinţă. Bine, probabil că nu doar el gândea aşa: dom’ director scurtase concursul de ocupare a postului cât putuse de mult, ca nu cumva blonda gen Marilyn să se răzgândească, nu cumva inginerul acela rigid să răspundă mai bine, iar fata bătrână cu ochelari să dea o impresie de competenţă comisiei de examinare… De altfel, toţi bărbaţii se înroşeau puţin când vorbeau cu Gina, încă de la început… Iar ea, ea era un înger, domnule! Avea o privire inocentă, puţin neajutorată, ce trezea în orice mascul dorinţa virtuoasă de-a o ajuta să se acomodeze la noul loc de muncă, de-a fugi la barul din colţ după o cafea şi-un croissant pentru domnişoara, de-a o iniţia în tainele vânzărilor imobiliare…

În scurt timp visau alt gen de iniţieri; vânzările imobiliare erau specialitatea Ginei. A depăşit planul fixat de sucursală încă din prima lună.
– Domnişoara Gina, felicitări! începu directorul cu acea roşeaţă la tâmple. Dar cum faceţi, ce secret aveţi? Daţi nişte lecţii colegilor.

Colegii se adunară imediat, îndreptându-şi nodul cravatei. Colegele se retraseră în alt birou, pentru o cafea…
– Dar nu-i nici un secret, protestară moale buzele cărnoase de care curiozitatea lor profesională stătea atârnată. Pur şi simplu le spun clienţilor cum aş mobila eu casa, apartamentul, vila… ce aş face într-o cameră sau alta…
– Aţi auzit, domnilor? Ce idee subtilă de a deschide apetitul de cumpărare al clienţilor?

Râseseră toţi, aprobară pe şef, dar nu credea nimeni sincer că în cazul lor ar fi ţinut ideea. Nu aveau dotările Ginei… Marius nu fusese cu nimic mai bun: râsese şi el când se amuzase dom’ director, se încruntă când li se vorbise sobru despre necesitatea îndeplinirii planului pe agenţie, se destinse când şeful îi trimise la treabă c-o vorbă amicală bine dozată. Dar ştia că Gina pe el îl privise tot timpul, lui i se adresase, de parcă doar ei doi s-ar fi aflat în birou…

De la el cerea întotdeauna un sfat despre cum ar arăta mai bine o ofertă de vânzare, el o aproviziona cu agrafe pentru borderouri… Ea îi făcea cafea sau îi aducea de acasă un fruct pe care i-l lăsa modest lângă tastatură. Apoi a venit şi acea seară ploioasă când Gina nu ştia ce-a făcut cu umbrela pe care o adusese de dimineaţă… Firesc, a condus-o cu maşina. Parfumul ei fin aproape că-l zăpăcise cu acea ocazie, iar apropierea nesperată a făpturii ei fragile era un privilegiu. Cum avea să scape de euforie în pragul casei, aşa încât Lidia să nu-l simtă? Şi despărţirea la scara blocului ei, despărţirea care i-a deschis în sfârşit ochii! Fata asta era îndrăgostită de el, oricât de imposibil i s-ar fi părut! Avea o foame în adâncul ochilor fumurii, o chemare…

– Mulţumesc, Marius. şoptise simplu. Eşti un coleg bun, de fapt eşti un bărbat minunat, tot ce şi-ar putea dori o femeie…

El? El era un bărbat minunat? Avea şi calităţi? În cincisprezece ani de căsătorie Lidia reuşise să-l convingă de contrariu.

Şi după seara aceea n-a mai fost scăpare, mai ales că niciunul din ei nu dorea să scape. Au plecat pentru două zile la Moeciu, la un curs de vânzări, dar el a spus acasă că e un curs de cinci zile… Când s-a terminat, au plecat şi ei ca toată lumea, doar că s-au întâlnit în Braşov, la hotelul Carpaţi. A fost o revelaţie. Marius îşi spunea că abia din clipa aceea a început să trăiască.

Ar fi continuat fără părere de rău această viaţă duplicitară, fiindcă în general nu se încurca în meandrele preceptelor morale. Dar Gina făcuse ochişorii mari auzind că el are o consoartă. Deveni reţinută ca o frunză de mimoză plesnită cu palma.

Mititica de ea! Era o fire cinstită şi, din păcate, avea principii. Marius se aprinse şi mai tare. Ce era de făcut?

Ar fi divorţat cu imensă plăcere, i-ar fi priit să-i arunce de la obraz Lidiei tot ce credea despre ea; însă nu prea-i dădea mâna s-o facă. Însemna să rămână sărac lipit. Iar lui îi plăcea confortul. Casa spaţioasă din centrul oraşului, cabana de la munte, depozitul de la bancă, toate, da, toate erau ale Lidiei. Aceştia erau nurii nevesti-sii, şi cândva îl fericiseră toate aceste „calităţi”. La partaj ar fi împărţit doar covorul din sufragerie, canapeaua de pe hol şi plasma din living.

După-amiezele venind de la serviciu deveniseră triste. Iarăşi acasă! Când urca prin grădină pe aleea plină de flori spre casa impozantă, îşi spunea ce perfect putea fi totul dacă din bucătărie i-ar fi răspuns glasul Ginei…

Atunci îi sclipi în minte Ideea! Lidia şi Gina. Gina şi Lidia. Erau permutabile. Semănau foarte mult. Blonde, înăltuţe. La faţă, aceeaşi ochii deschişi. Doar că… ochii, nasul şi gura Ginei erau armonios aşezate, iar per ansamblu, Lidia intrase oarecum în declin… Ceea ce le diferenţia major era caracterul. Blândă, tăcută, pasională – Gina. Arţăgoasă, suspicioasă, cicălitoare – Lidia. Numai că într-o fotografie asta nu se putea vedea!

Şi din acel moment Marius simţi rotiţele minţii învârtindu-i-se…

I se rupsese o unghie adânc în carne! Lidia asta! Putea să jure că printr-o sinistră magie râdea de el. Îl privea batjocoritor ca mai înainte, în momentul groaznic când fusese silit s-o strângă de gât. Se îneca, dar lui i se păruse că râde. Femeia dracului, cu sufletul ei negru! Nici măcar moartea pe care i-o plănuise amănunţit nu ieşise cum scontase, fiindcă ea îl contrazicea mereu.

O luase la plimbare, sub pretextul unei surprize.

Ce surpriză îi putea face el? pufnise ea în zeflemea. El nu mai era în stare de nimic nou de cinşpe ani de zile. Marius tuşi ca să-şi înghită furia. Doamne, Dumnezeule! Era bine că-l enerva, ca să poată s-o facă. Murea păsărica pe limba ei…

Dar îi explică pe un ton prevenitor că a găsit o oportunitate, un teren extraordinar de ieftin, la marginea pădurii de lângă oraş, acolo unde se zvonea că va cumpăra dezvoltatorul acela din Bucureşti… Cum îl chema?

Măi, măi, domnul ei avea de gând să facă afaceri! Ei, avea s-o vadă şi pe-asta! Da’ să nu vină la ea după bani… Şi râse gâlgâit.

Încă un pic, dragă, scăpase el printre dinţi, iar Lidia începu ca de obicei să-i dea indicaţii: nu era acela drumul cel mai scurt. O luase aiurea! De ce naiba-şi pierdea vremea cu el?!

Nu era ideea că au plecat la plimbare? Nu ieşiseră să se recreeze? Ce era graba asta?

Nu era vorba de grabă, ci de a fi eficient. De ce să baţi hârtoapele cu maşina ca prostu? îl puse ea la punct cu promptitudine.

Marius se gândi la ciocanul greu pe care îl luase în portbagaj. Drăguţa de ea, cât îl ajuta. Conlucrau pentru prima oară…

A, dacă n-o va lua pe unde zicea ea, să oprească, fiindcă are de gând să coboare. Aici mai poate găsi un taximetru.

Marius scrâşnise din dinţi. Nu era capabilă ca măcar o dată, o dată în viaţa ei să facă aşa cum spune el?

Nu, categoric nu! Nu intenţiona chiar deloc să meargă brambura prin locuri neumblate. Oricum, nu va cumpăra aici niciun teren.

Nici măcar nu-l văzuse! Încercă el, dar întoarse maşina pe aleea indicată de ea. Era ca dracu! Acum nu mai putea ajunge în zona pustie pe care o alesese pentru micul „accident”…

Din cauza asta se afla acum în situaţia nenorocită de-a săpa cu mâinile. Colina unde opriseră era din cea mai lipicioasă humă! Avusese norocul să descopere o pădurice absolut izolată, la liziera căreia era un mic platou, pe care i-l arătă nevesti-sii. N-ar fi fost cochetă acolo o căsuţă de vacanţă?

Hai, crezuse că vorbeşte serios când o luase de acasă, dar trebuia să fi intuit că pe el nu-l duce capul mai mult. Ce căsuţă de vacanţă le-ar mai fi trebuit când aveau cabana magnifică de la munte?

El tăcu o clipă, apoi constată cu glas tare că un capac de la o roată stă să cadă. Era motivul firesc pentru care putea deschide trusa de scule, putea înfăşca ciocanul.

Păi n-avusese ea dreptate? Era bine că hârbuise maşina până acolo pentru o prostie?

Marius era cu ciocanul în mână. Ar fi fost cazul să se grăbească; soarele scăpătase după deal…

Oho! Nici nu-i arătase izvorul. Iubiţica lui nu dorea să vadă cea mai cristalină apă din lume?

Nu, chiar deloc. Ea voia acasă, că începea serialu’. Şi ce naiba era cu purtarea asta libidinoasă la el?

Nimic, pur şi simplu îşi amintea de tinereţe. Când fusese aici cu câteva zile în urmă ca să vadă terenul cu un client, îşi dădu seama cât se potriveşte peisajul cu Lidia sa cea romantică…

– Ce-ai dragă, ai căpiat?! se oţărî femeia.

Totuşi îl urmă printre copaci.
– Vezi izvorul acolo jos?
– Unde?
– Mai fă doi paşi, eu bat capacul, să nu-l pierdem…
În sfârşit, Lidia era în faţa lui, cu spatele. Ridică ciocanul fără să se mai gândească la nimic. Apoi mâna îi căzu; din nefericire lovitura nu fusese suficient de puternică. Lidia se mişcase vrând să se întoarcă, iar ciocanul de-abia îi răzui tâmpla.

Marius simţise că se scufundă. Parcă ar fi fost într-o apă întunecată şi caldă. Și amară. Se făcuse linişte; auzise înfundat ţipătul de mirare indignată al nevesti-sii. Şi mişcările erau lente, ca în apă.

Încet, Lidia duse mâna şi pipăi sângele. Foarte încet, ridică privirea spre el. Zâmbea! De parcă ar fi spus: „Ştiam eu!”

Apoi gura ei se deschise, iar el anticipă că avea să ţipe. Se repezi cu toată forţa asupra ei, o apucă de gât. Şi strânse.

Ea încercă să-i scoată ochii. Iar el, orbit, strânse cât putu de tare. Ea râdea. A râs până s-a învineţit. Şi pe-urmă n-a mai încercat să-l lovească. A alunecat lin la pământ.

Marius se încumetă să-i dea drumul. Nu mai mişca. Dar el nu putea să scape de senzaţia de vată în urechi. Şi ar fi fost bine să aibă simţurile ascuţite… Să fie pe fază. Dacă venea cineva?

Hotărâse că nu mai trebuia să piardă timpul. Hârleţul şi la treabă! Săpă cinci minute lângă un stejar. Pământul era tare şi plin de rădăcini. Renunţă. Se duse mai încolo. Încercă din nou, dar dădu de argilă umedă. Se lipea de lama hârleţului exasperant.

Se mută încă o dată. Iarăşi rădăcini – subţiri, elastice, viguroase. Hârleţul nu le tăia; nu era ascuţit. Apoi i se rupse coada. Îl trânti plin de nervi. Atunci realiză că stătea cu spatele la Lidia. Se întoarse ca muşcat. Probabil râdea de el: „De nimic nu eşti în stare. Ai făcut ceva ca lumea la viaţa ta?” Îşi aminti de cuţitul de vânătoare pe care îl ţinea în torpedou, aşa, pentru orice eventualitate… Doamne, să sape un mormânt cu cuţitul! Se surprinse gândind că pedeapsa lui deja începuse…

I se părea că scurmă în pământ de ani de zile. Plecase de acasă în costumul bun, că aşa insistase dumneaei! Acum va trebui să-l arunce. Stătea în genunchi pe fundul gropii şi aduna bulgării umezi în palme; încercase să se mai ajute cu capătul hârleţului, dar de fapt i-ar fi fost utilă o lopată. Din când în când arunca priviri furişe spre Lidia. Avea grijă să nu-i mai întoarcă spatele. Neplăcuta senzaţie că moartă avea puteri misterioase nu-i mai dădea pace. Era atât de întuneric printre copaci! Niciodată nu ştiuse că într-o pădure, noaptea are cu totul alte dimensiuni… La un moment dat, crezu că va leşina în groapă: auzise clar paşi prin stratul de frunze… foarte aproape. Probabil fusese un câine. Cămaşa i se lipi udă de spate. Nu se mai putea baza pe propriile simţuri. Se simţea defazat, reacţiona cu întârziere, fiindcă nu reuşise să iasă din apa aceea…

Şi săpa… N-avea cum să croiască un mormânt normal. Avea să-i îndoaie genunchii. Lidia avea să stea pentru eternitate în genunchi în faţa lui, ha, ha. Când malul îi ajunse în dreptul şoldului îşi spuse că e destul. Se temea că va răsări soarele. Se săltă deasupra. Acum urma treaba naşpa: s-o tragă înăuntru. Îşi aminti că în portbagaj avea o pereche de mănuşi de protecţie. Ar fi fost bune mai devreme… Şi le puse. O apucă de-o mână şi de-un picior şi începu s-o târască. Era groaznic de grea! În sfârşit, o rostogoli înăuntru! Pierduse un pantof. Se întoarse şi îl dibui pe pipăite. Îl aruncă în mormânt. Îi căzu Lidiei peste obraz. Na, să stea şi ea sub papuc!

Apoi începu s-o acopere. Pământul trebuia tasat. Se strădui să-l apese cu palmele, însă era ineficient. Urcă cu picioarele. Se cutremură simţind-o pe Lidia moale dedesubt.

Era doar trei noaptea când ajunse acasă. Lăsase maşina pe strada de alături, deşi avea răspunsul pregătit pentru eterna vecină curioasă: o condusese pe Lidia până la Bucureşti, la aeroport…

Despre pantofii glazuraţi cu noroi şi pantalonii sfâşiaţi n-ar mai fi ştiut ce să spună. Nu le prevăzuse. Intră direct la baie. Puse încălţămintea şi hainele distruse într-un sac de gunoi. Va cugeta cum să procedeze cu ele. Deschise apa; sub duşul fierbinte visă la Gina. Numai gândul la ea îl susţinuse. Merita toate astea, da merita. Şi numai pentru privirea de căprioară speriată cu care se ascundea la pieptul lui, merita. Dar ce greu o convinsese să accepte planul său! Nu şi nu, că nu puteau să facă una ca asta! Se ţinuse tare preţ de-o săptămână, draga de ea. Apoi admise c-a fost învinsă de iubire. A fost de acord să plece la Madrid cu toate actele Lidiei. „Unde e Lidia?” Vor întreba unul şi altul. „La cumpărături, în străinătate; merg după ea şi ne întoarcem împreună.” Gina l-a şi lăudat pentru ingeniozitatea sa! Printr-o subtilă permutare, aveau să devină soţi peste noapte. În străinătate, după ce el o va fi urmat, aveau să declare actele pierdute şi să scoată altele, cu fotografia ei. Aveau să fie fericiţi.

Cam câţi bani putea să aibă Lidia în cont? suspinase Gina.

Destui, cât să stea liniştiţi. Însă nu se vor mai întoarce niciodată…

Marius tresări violent. În dormitor suna ceasul. Când se făcuse şase? Cu regret, închise apa. Se privi în oglindă. Trebuia să se bărbierească. Îi crescuse o barbă de doliu! Mâinile tot îi mai tremurau de oboseală. Se tăie cu lama în câteva locuri. Încercă să-şi cârpească obrazul cu hârtie igienică. Şi unghiile, pentru Dumnezeu! Erau murdare, rupte, iar palmele umflate aveau băşici sparte suculente. Nu putea să poarte mănuşi la birou! Măcar să se spele ca lumea… Frecă unghiile cu periuţa, dar mai erau pete persistente de noroi. Ce făcea Lidia după ce grădinărea? Cu ce se spăla? Turnă în lighean un pic de clor, îl diluă cu apă. Îşi scufundă degetele în soluţie. Aaaa! Pişca înfiorător! Încă nemulţumit, plecă să caute o cămaşă. Unde dracu le ţinea? Lidia obişnuia să-i pună dimineaţa pe pat toate cele necesare. Va fi nevoit să încalţe ghetele. Pantofii negri erau total compromişi. Pantofii!

Dumnezeule! Oare băgase pantofii Lidiei în mormânt? Pierduse pantofii. Sau pierduse doar unul? În cazul unei anchete… Îl trecură fiorii. Se hotărî să rămână calm. Nimeni nu va observa lipsa Lidiei din prima zi. Nu lucra nicăieri. Avea o firmă de transport de care se ocupa un administrator, că el fusese prea mândru pentru asta. Pe coclaurile pe unde o îngropase el, un pantof aruncat nu avea cui să trezească suspiciuni. Totuşi, va face un drum până acolo ca să verifice. Aruncă o privire spre ceas. Dacă mai dorea să ajungă cu maşina la spălătoria auto înainte de-a se lumina complet, era cazul s-o ia din loc.

Încă două zile, îşi promise solemn, cu spatele la colegi. Paul, în absenţa directorului, le ţinuse o şedinţă de dimineaţă. Îi făcu pe toţi aeroplane: incapabili de gândire flexibilă pe timp de criză, impotenţi intelectuali, fără spirit de competiţie şi iniţiativă, dacă nu fac planul îi va zbura din firmă!!

El, Marius, slavă Domnului, mai avea de stat fix două zile.
– Hai, Mariuse, ce dracu faci? Ai terminat oferta pentru complexul din nord? Staţi pe voi, aşteptaţi să vină baba Leana să vă facă vânzările… Ce arăţi aşa nedormit? Inspiri neîncredere.
– Am condus toată noaptea, Şefu… Am dus-o pe nevastă-mea la aeroport, la Bucureşti…

O ocazie nesperată pusă pe tavă de idiotul de Paul. Acum ştia toată lumea. Avea alibi.

Bineînţeles, tot alibi se numea şi sms-ul de la Gina, din Spania, „am ajuns, iubi!”, dat de pe telefonul Lidiei. Le brodise el, ce naiba!

Se apucă să învârtă nişte hârtii, să caute prin sertare. Era indicat să nu lase acolo vreun document nedorit…La unsprezece apăru un vechi amic, Paraschiv, de la Finanţe. Se lăuda de mult că vrea o casă, dar găsea defecte imaginare oricărei propuneri. Hă, hă, acum nici că-l mai interesa. Să-şi facă planul alt fraier cu vânzarea asta.
– Salve, Mariusică, tată! Ai ceva nou pentru mine?
– Na… Nimic. Dacă nu ţi-a plăcut strada cu vile… Ce să-ţi fac? Acu’ s-a vândut.
– Lasă, mă, că nici vilă… Casă cu grădină, nu chiar în centru, mai liniştit, aşa… Şi? Putorel nu e la serviciu?
– Cine?
– Gina blondina, cum cine? Putorel…paraşuta…
– Nu ştiu… tuşi Marius dezinteresat. Parcă o fi în concediu… Da’ de ce o spurci?
– De ce? Păi asta bifează bărbaţii, domnule. Ultima victimă e directoru de la Drumuri şi Poduri. Om în etate, cu familie, copiii la casele lor, cu stare, îţi dai seama… L-a despărţit de nevastă, l-a pus să-i cumpere apartament pe numele ei… Săracu i-a făcut pe plac, că murea după ea. Când s-a văzut aranjată, i-a dat papucii fraierului… Înainte de el se zice c-ar fi fost Sârbu, procurorul, ăla de şi-a tăiat gâtul, Doamne iartă-mă! Primea mită de la infractori ca să aibă cu ce-o mulţumi pe dumneaei… Şi-ăştia numai la noi, că-n Moldova, de unde e Putorel, ar fi mai mulţi, ehe! Mă, tată, Mariuse, te simţi rău?
– N-am nimic, am dus-o pe Lidia la aeroport şi sunt obosit mort. Mai vorbim noi, bine? Te sun eu dacă găsesc ceva mişto, numai că nu săptămâna viitoare, că plec după nevastă-mea…

Doamne, ce pisălog! Îi stă urât unei femei să bârfească, dar bărbaţii bârfitori sunt odioşi! Cât se mai făcuse ceasu? Doişpe? Pauza de masă. Păi, ar fi putut să dea o fugă chiar atunci până… până acolo… să vadă dacă e pantoful… Oricum nu ar fi fost în stare să mănânce la nervii pe care-i avea. Auzi! Gina lui, spărgătoarea de case! Pierzania bărbaţilor… Ce ruşine pe Paraschiv să ducă minciuna aşa!

Ajuns la marginea oraşului se opri în intersecţie: parcă la stânga… sau la dreapta? El voia la stânga, dar Lidia nu şi nu, că la dreapta… Deci la dreapta. Porni zorit de claxoane. Aha! Uite: comuna Păuşa; aici era. Probabil aceea din faţă era pădurea. Opri automobilul la umbră. Nu era bine să fie văzut, dar nici nu bătea la ochi: în fond se ocupa de case şi terenuri. Urcă panta cu nerăbdare. Simţea un amestec exploziv de curiozitate şi oroare încolăcindu-se în stomacul lui. În sfârşit, poiana. Nu părea deranjată. Privi avid. Niciun pantof. Dar unde erau gropile?… încercase cu hârleţul încă de două ori până să nimerească locul potrivit… Le mascase aşa de bine? Se vede că mintea lui lucrase şi când i se păruse că visează. Într-adevăr, presărase frunze şi nisip, dar nu se aştepta să nu mai fie nici el în stare să indice locul… locul Lidiei… Grozav. Se vede că nu-i scăpase nimic. A! Ce lucea în iarbă? Cutii de Cola. Ieri nu erau. A fost cineva aici de ieri până azi… Asta nu era bine deloc. Probabil nişte derbedei.

Se întoarse la maşină tremurând. Soarele lucea mai fierbinte decât la venire. Se uită peste umăr. I se păru că… Nu, era o prostie. Trebuia să se întoarcă la birou.

La sfârşitul programului constată că s-ar fi dus oriunde, numai acasă nu. Dar nu avea de ales. Casa era nefiresc de răcoroasă şi de tăcută. Îi încreţea carnea pe el. Luă o cutie de bere. În frigider ceva mirosea a stricat. Desfăcu berea pe terasă, acolo unde putea auzi vocile din vecini; se pătă pe cravată. Păi da, nu se schimbase. Ce i-ar mai fi făcut Lidia! Începu să sune telefonul. Gina! Se repezi să răspundă subit înviorat, dar vocea de bărbat de la capătul firului căuta o firmă… De ce nu suna Gina aşa cum stabiliseră? Nu era cazul să se alarmeze, poate a uitat, dar ea care-l iubeşte ar trebui să-şi imagineze că el stă ca pe ace… Că simte nevoia unui sprijin acum că… gata, totul devenise ireversibil. El îi trimisese semnul convenit, acela de „după”… ca ea să înţeleagă că piedica a fost înlăturată… Ea… Ar putea s-o sune el, până la urmă… Şi sună. Sună iar. Şi iar. Gina era în afara zonei de acoperire. Unde putea să fie, pentru Dumnezeu?

Oricât de lungă ar fi fost, ziua de vară se reduse la umbre. Deschise televizorul şi se înfipse pe canapeaua din living. Simţea o hoardă de şopârle alergându-i pe sub piele. N-ar fi intrat în dormitor pentru nimic în lume!

Se trezi cuprins de răcoare în toiul nopţii, cu un gând înfipt în creier: ce făcuse cu hârleţul? Nu-şi amintea să-l fi băgat în portbagaj… Şi astăzi, când a fost acolo, s-a mulţumit să arunce priviri fugitive, fără să cerceteze cu atenţie! Avu certitudinea că lăsase blestemata aia de unealtă acolo, ca pe-o semnătură. De necaz, făcu frisoane. Avea dreptate Lidia când îi reproşa că nu e în stare să facă un lucru temeinic? Adormi din nou şi se trezi terorizat că se certa cu nevastă-sa care se întorsese din pădure nervoasă că i-a pierdut pantoful. Afară se lumina şi păsările din parc începuseră să cânte. Se simţi uşurat că trecuse peste noapte şi plânse puţin. Se întrebă dacă ar fi putut cineva pe lumea asta să-l înţeleagă. Să fie de acord cu dorinţa lui, atât de firească şi naturală, de a fi iubit şi apreciat. Când lumina crescu suficient, închise televizorul. Îşi percepea sufletul epuizat, subţiat, gata să plesnească. Îi era imposibil să meargă la serviciu. O să dea un telefon să le spună că e bolnav. De mâine începea concediul. Avea bilet la avion, dar unde să meargă dacă nu luaseră legătura? Trebuia să admită că vorbele lui Paraschiv îl scoseseră din minţi. Poate că dacă nu l-ar fi întâlnit, Gina l-ar fi sunat şi totul ar fi fost în regulă. Poate s-a stricat un echilibru misterios pe undeva…

Abia la nouă se mobiliză; îşi puse un pantalon curat şi necălcat, un tricou şi urcă în maşină. Avea de lămurit treaba cu hârleţul. La ieşirea din oraş se văzu din nou în dificultate: la dreapta sau la stânga? La dreapta, ca ieri. După câţiva kilometri intră în Păuşa, dar pădurea era de negăsit. Comuna se întindea de la un capăt la altul pe-o câmpie plană, cultivată cu porumb. Fără copaci. O livadă de pruni închisă cu gard spre sud. Atât. După ce înconjură aşezarea de trei ori se opri cu capul pe volan. Greşise undeva o stradă… Porni înapoi încet, cu gândul că va vedea dealul pe care creştea pădurea. Se trezi lângă mall, la intrarea în oraş, fără să vadă măcar un dâmb. Da! Ştia! La stânga, desigur. Când faci ceva rău, o iei la stânga. Şi iată pădurea, în sfârşit. Între timp se făcuse amiază târzie, iar soarele căpătase reflexe argintii fluide. Se frecă la ochi. Lăsă maşina şi porni pe coasta dealului. Era orbit, totuşi constată curând că nimerise în altă pădure. Era locul unde nu voise Lidia să vină… Ciudat loc, fără culoare, doar alb şi negru, ca negativul unei fotografii…

Se rezemă de-un trunchi; era ca beat. Ba nu, era strivit.

A doua zi se trezi după o noapte mai calmă. Dormise în maşină. Oricum, era mai bine. Era firesc să fie tulburat. Dar azi va găsi pădurea, va verifica încă o dată locul, apoi o s-o sune pe Gina. Să n-o trezească prea devreme. Va fi totul bine. Era atât de convins, încât intră în bucătărie şi-şi făcu o omletă. Mâncă cu poftă. Apoi vomită.

La zece era pe pasajul ce ieşea din oraş. La dreapta! A mers liniştit cale de câţiva kilometri, aşteptând să vadă indicatorul „Păuşa”. Comuna Păuşa dispăruse. Opri şi întrebă un biciclist. N-auzise de asemenea localitate. Marius se încăpăţână: căută comuna până la căderea serii.

I-a fost necesară o lună şi jumătate ca să accepte că fusese înşelat. Gina era o putoare! Măcar scăpase de scorpia de Lidia. Mintea lui era ca un vas spart şi lipit: mereu în pericol de a se face iarăşi ţăndări… Dar va fi bine! Măcar scăpase… Prietenii îl compătimeau că-l părăsise nevasta, dar el zâmbea în sine: realizase şi el ceva desăvârşit: o crimă!

Marţi dimineaţa cineva sună la uşă:
– Bună ziua, sunt Dan Corodea de la firma de avocatură Corodea şi asociaţii. Putem intra?
– Poftiţi.
– Am o veste mai neplăcută…Dar probabil că bănuiţi. Soţia dumneavoastră, doamna Lidia Muşat a intentat acţiune de divorţ. Eu o reprezint. A spus că aţi discutat şi că veţi fi de acord. De asemenea, în privinţa partajului, dumneaei susţine cu probe că este unica proprietară a acestui imobil, ca şi a unei cabane în Buşteni. Insistă să vă luaţi lucrurile personale cât mai curând din aceste locaţii şi să le eliberaţi, întrucât doreşte să le înstrăineze, dumneaei nedorind să revină în ţară.
– Domnule, dar…
– Înţeleg că vă este foarte neplăcut, dar vă recomand o rezolvare amiabilă. Doamna are acte…

Marius se simţi răscolit de o furie devastatoare. Putorel! Soţia lui dragă! Pete albe îi acoperiră câmpul vizual şi începu să audă estompat vocea avocatului, de parcă ar fi avut vată în urechi. Şi totuşi, unde greşise, nu fusese o crimă perfectă?…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.