Spune-mi Abadon!* (1)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

1. Când dormi…

Era dimineaţa devreme. Soarele începuse să lumineze coastele golaşe ale munţilor, dar chiar şi aşa frigul îţi pătrundea numaidecât în oase, ajutat şi de adierea slabă, îngheţată, care venea dinspre vest.

Femeia îşi suflă în palme, încercând fără succes să şi le încălzească, apoi îşi continuă urcarea. Drumul era șerpuitor şi uneori întrerupt de bolovani căzuţi, pe care se aşeza din când în când să se odihnească. Nu-şi mai amintea de când mergea, dar probabil trecuse ceva vreme, având în vedere că picioarele îi erau amorţite.

Oricum ar fi fost, în câteva minute ajunse la capătul călătoriei. O cabană din bârne de brad înnegrite de vreme se ridica şubredă pe marginea prăpastiei. Acoperişul era găurit în câteva locuri şi uşa părea că de abia se mai ţine în balamale. Ferestrele erau negre, pătrăţoase. Nişte hăuri fără fund.

Se dădu câţiva paşi înapoi. Ştia că nu e bine să se afle acolo. Chiar deloc. Dar ceva o atrăgea. Înaintă din nou, după care se opri, holbându-se neîncrezătoare la uşa veche care, contrar aşteptărilor, se deschise fără vreo urmă de zgomot.

În prag stătea un băieţel care nu părea să aibă mai mult de zece ani, palid, cu o claie de păr blond căzându-i în şuviţe peste fruntea lată. Purta haine murdare, zdrenţuite, dar cel mai ciudat, în mâna dreaptă ţinea un fel de corn răsucit de culoarea sidefului, ce arăta la fel de ros de timp ca şi casa.

Femeia lăsă să-i scape un oftat. Era nedumerită şi speriată. Şi în același timp mai era ceva. Ceva care nu îi dădea pace. Voia să plece de acolo imediat, dar privirea băieţelului nu o lăsa. Ochii lui de un verde şters o urmăreau, fără să se mişte, fără să clipească. Ştia că îl mai văzuse undeva… atât de familiar.

Vântul se înteţise de pe acum şi îi şuiera în urechi, asemenea mugetului unei fiare hăituite. Tot mai tare, până simţi că timpanele aveau să-i explodeze. Apoi totul se opri brusc şi o şoaptă umplu, parcă, lumea. Simţi cum vocea aceea, pe care o auzea atât de des, i se propagă prin trup, asemenea curentului electric. Se auzea de peste tot, din pământ, din copaci, din smocurile de iarbă uscată. Un singur cuvânt: Mami…

― ALEEEX! strigă dintr-odată femeia disperată, alergând spre copilaşul care începuse să ridice mâna în care ţinea cornul. Îl duse la buze şi suflă.

Sunetul nu semăna cu nimic din ce auzise femeia până atunci. Era jos şi la fel de puternic ca cel al tunetului. De fapt aducea, chiar dacă foarte puţin, cu acesta. Urletul unui tunet derulat cu încetinitorul şi amplificat de zece ori. Căzu în genunchi şi îşi acoperi urechile cu palmele, însă cornul se auzea la fel de tare. Văzu cum aerul începu să vibreze, contururile lumii devenind neclare. Zgomotul se transformă treptat într-un ţipăt asurzitor, care se alătură propriului ei ţipăt de durere.

Când totul ajunse de neîndurat, cerul şi pământul se pierdură în întuneric odată cu ea.

*

Maia Almad se trezi ţipând, în braţele soţului ei.

― Maia! Femeia ţipa în continuare, zbătându-se.

― MAIA! repetă Paul Almad mai tare, strângând-o de braţe. Gata, Maia… gata… a fost doar un vis. Soţia sa se oprise din ţipat, dar tremura puternic şi faţa ei era schimonosită de groază.

― Maia? i se adresă bărbatul pe un ton cât de cald putea. Iar visul ăla? Femeia dădu din cap, dar apoi negă. Treptat îşi linişti tremurul mâinilor, trecându-şi-o pe cea dreaptă prin părul lung şi roşcat.

― Nu… nu… a fost mai rău. Mult mai rău… Când Paul o întrebă ce se întâmplase, refuză să îi spună mai multe. El ştia deja de acel vis straniu, repetitiv, în care urca un drum de munte până la o cabană veche, părăsită, în care nu reuşea niciodată să intre. Întotdeauna când punea mâna pe clanţa ruginită visul se năruia, iar ea se trezea speriată.

Dar cum să-i spună că acum şi singurul ei copil făcea parte din coşmar. Cum să-i spună că nu îl recunoscuse şi că privirea lui o îngrozise. Cum… Chiar dacă nu voia să recunoască, îi fusese teamă. Chiar dacă fusese doar un vis… un coşmar, sentimentul acela de groază şi durerea insuportabilă care îl însoţise păreau chiar şi aici, în realitate, palpabile.

Şi dacă nu ar fi fost atât de sigură că totul se petrecuse doar în mintea ei, ar fi dat mai multă atenţie ţiuitului slab, dar continuu, care îi răsuna în urechi.

*

Curtea de Argeş putea echivala perfect într-un dicţionar de specialitate cu sintagma „orășel de provincie”. Fostă capitală a Ţării Româneşti, deşi nu mulţi mai ştiau asta acum, avea câteva monumente cu care să se mândrească, şi aici se oprea enumerarea „lucrurilor mişto”. Totul mersese întotdeauna încet în acel loc, dar în ultimii douăzeci de ani viteza de dezvoltare se apropiase periculos de mult de zero şi uneori mulţi aveau impresia că aceasta chiar coborâse sub acel prag total dezarmant.

Chiar şi aşa, viaţa nu se oprea pentru nimeni. Fiecare zi începea şi se sfârşea la fel, fără prea mari diferenţe, dar uneori apăreau micuţe victorii, semnificative într-un anumit mod pentru fiecare în parte. Asta făcea, ca întotdeauna, existenţa suportabilă.

*

Apăsă butonul întrerupătorului, cufundând camera într-un întuneric rarefiat de lumina provenită de la ecranul televizorului. Se uită neatent într-acolo şi văzu cum decolează un avion, în ciuda avertismentelor turnului de control.

— L-am văzut, comentă Paul, aşezându-se pe pat, lângă soţia sa, cu o sticlă de Tuborg în mâna stângă.

— Da, şi eu, dar nu mi-l mai amintesc aproape deloc. Şi oricum, nu am găsit altceva mai interesant.

— Poate găsim împreună ceva mai interesant, ce zici, murmură bărbatul în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, apropiindu-se de urechea soţiei lui. O muşcă uşor.

— Au! Paul, termină! Ştii că mă enervează când faci asta.

— O, da? Pai dacă tu ai voie să mă muşti de limbă, eu de ce nu…

— De-aia, că nu vreau eu!

— Reao, se prosti bărbatul, ciupind-o din nou.

— Ești aşa un nesuferit, râse ea, sărutându-l. Paul îi răspunse, apoi începu să-i atingă sânii, dar Maia îl respinse.

— Ce?

Femeia îşi îndreptă arătătorul spre tavan, apoi îl îndoi.

— Ţi-ai luat pastiluţa? Chicoti şi îşi coborî mâna spre pantalonii lui.

— Ha! Ha! Ha! Foarte amuzant! Lăsă sticla de bere pe noptieră şi îşi puse mâinile de o parte şi de alta a capului soţiei sale, apoi o sărută. Ea îi răspunse.

După câteva minute începuse să geamă. Uitase complet de coşmarul pe care îl avusese noaptea trecută. Şi de ce şi-ar fi amintit? Fusese doar un vis, nimic mai mult. Un simplu vis…

― Mami… Aceeaşi şoaptă. Cuvântul îi explodă în minte, umplând-o de spaimă. Sunase exact la fel ca şi în vis: rece, lipsit de orice emoţie. Atât doar că de data aceasta el avea o singură sursa: un băieţel cu pielea palidă ca ceara şi părul blond ca spicul grâului, ciufulit în toate direcţiile, pe care femeia îl observă deasupra umărului soţului ei.

― Paul… Alex! Bărbatul se dădu imediat la o parte, puţin stânjenit şi încurcat, acoperindu-se repede cu pilota.

― Alex, ce faci aici? întrebă mama, fără să se poată ridica din pat.

Băiatul se uită la ea absent pentru câteva clipe, înclinându-şi puţin capul în partea dreaptă, apoi un zâmbet i se lăţi pe faţă.

― Mami… Glasul era de această dată mult mai gros, aproape gutural şi…. parcă amuzat.

― Da, drăguţule, ce s-a întâmplat? De ce nu dormi?

― Mami… Acum vocea era de-a dreptul înspăimântătoare, mai baritonală şi mai bătrână.

― Alex… Alex, du-te în camera ta… şopti Maia Almad neîncrezătoare şi înfricoşată.

― O să vină, mami… o să vină după tine… Băieţelul rânji, descoperindu-şi dinţii albi.

― Ce… Cine… Alex, vrei să vină mami cu tine până în cameră? Ai…. ai visat urât, puiule?

Un chicot.

― Visat… mami… îi doare. Îi doare rău, mami… îi doare când simt un suflet viu. Îi răneşte, mami. Ar face orice, doar să nu-i mai doară…

―  Despre ce vorbeşti, Alex?

Rânjetul îi schimonosise faţa şi trăsăturile i se înăspriseră.

― Ar rupe, ar sfârteca, ar… orice, doar să nu-i mai doară…

― Alex… Paul, zi ceva! Se întoarse spre soţul ei şi inima i se opri. Urlă şi se aruncă, goală cum era, pe podea frecându-şi cu palmele porţiunea de piele unde o atinsese soţul ei… sau ce mai rămăsese din el. Ceea ce era acum în pat nu arăta a om. Era… putred. Şi mirosul îi invadă imediat nările. Miros de moarte, crud şi dezgustător. Mortăciunea scoase un geamăt slab şi se mişcă uşor spre ea.

Maia fugi în patru labe până în cealaltă parte a camerei. Îi era cumva teamă să se apropie de fiul ei. Dar chiar şi aşa, privirea îi era în totalitate atrasă de monstrul care căzu din pat, aterizând pe podea cu un bubuit, exact unde stătuse ea cu câteva secunde mai înainte.

― Mami… Femeia, tremurând oripilată, se întoarse spre fiul ei. Acum vedea ceva ce mai înainte nu era acolo. Un corn. Un fel de trâmbiţă veche, de un cenuşiu deschis ca de… os.

― Îţi aminteşti, mami? E frumoasă, nu? şopti băieţelul, arătând spre instrumentul ce căpătase o uşoară sclipire alburie. A şaptea trâmbiţă, mami… a şaptea. Ultima… sfârşitul… un altfel de sfârşit decât cel din cărţile voastre… şi totuşi, nici mai mult, nici mai puţin decât… sfârşitul…

Un alt geamăt şi femeia realiză că ceea ce fusese odată soţul ei ajunsese la mai puţin de jumătate de metru de ea.

Strigă după ajutor, dar nu se auzi nimic. Doar linişte; una totală, în timp ce mâinile descărnate îi atingeau coapsele şi duhoarea îi umplea nările. Apoi iarăşi tunetul jos, transformat treptat într-un ţipăt inuman, care-i sfredelea creierul.

Înainte să-şi piardă iar cunoştinţa, Maia Almad văzu chipul schimbat al fiului ei. Un chip atât de alb şi de radios încât o orbea. Apoi lumea se înecă într-un ocean de negură.

(Va urma)

_____

* „Abadon”, cuvânt provenit din limba ebraică, se traduce ca „nimicire” sau „pierzanie”; de asemenea, el desemna numele unuia dintre îngerii menţionaţi în cartea biblică a Apocalipsei, „îngerul abisului”

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

10 comentarii »

  • Blui said:

    Si eu care ziceam ca mai infricosator ca ultimele nu se poate :-W :)) felicitari natangule :* >:D< alte comentarii discutam in privat.

  • James (author) said:

    Thanks Blui… intotdeauna se poate mai infricosator. Asta e si scopul celor care scriu: de fiecare data sa scorneasca ceva si mai frumos/urat/scarbos/infricosator etc.
    Cat despre discutia in privat deja mi-e teama!

  • Blui said:

    esti naspaaaa :)) nu mai primesti comentarii de bine daca ma enervezi, scorpie [-(

  • James (author) said:

    Tot eu-s ala raul?!! Doar te-am injurat putin in gand, atat=)

  • Flaws&All said:

    :)) Copchii socati crizati ciudati :))

  • LORD LOSS, de Darren Shan « Book's Kingdom said:

    […] – Cine are chef de o scurtă povestioară cu zombi, click aici. Like this:LikeBe the first to like this […]

  • James (author) said:

    @Flaws&All: mersi de compliment!

  • Blui said:

    @James: daca nu ai observat, FRATE, vorbeste la plural deci nu te simti asa de mandru ca era vorba si de mine :P. Smurfulici si eu :* :)) busitule

  • SF sub lupă | Gazeta SF said:

    […] textul “Spune-mi Abadon” (şi nu Abaddon, ca-n Abaddon, exterminatorul de Ernesto Sabato), semnat de James R. Blaisee […]

  • Djkosta said:

    Frumosa si va astept si eu la primul meu concurs ce are ca premiu cartea chimie perfecta

    http://elkosta-books.blogspot.com/2012/04/primul-meu-concurs.html

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.