Spune-mi Abadon!* (2)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 22 ( martie, 2012 )
Autor:

2. Când eşti treaz…

Vali Martin stătea pe comoda veche de pe veranda din faţa casei sale cu un Pall Mall într-o mână şi o bere în cealaltă. Privea aiurea în noapte, fără să observe nimic mai departe de marginea drumului, luminată sărac de un bec palid de şaizeci de waţi.

Începuse să i se facă pielea de găină, deşi nu era atât de frig. Drăcie, niciodată nu a fost prea frig p-aici! gândi bărbatul, luând încă o gura din berea aproape îngheţată. Trebuia să-şi amintească să nu mai lase dozele în congelator, lucru destul de greu de la acel incident care-l dăduse peste cap. Înainte de el era un om respectat (pe cât se putea, fără a îmbrăca haine de filfizoni, costumaşe, cravate şi alte cele), iar acum era luat peste picior de toţi mucoşii zdrenţăroşi care îşi epuizaseră subiectele de amuzament. Ha ha ha! Hai să râdem de Martin Nebunu’! Ha, să râdem! Vali Nebunu’ trage cu tunu’ şi împuşcă raţele şi mănâncă maţele… hahaha! Să facem mişto de bebe mare care fuge de monştrii, ha!

Nu-şi dădu seama că strânse cutia verde atât de tare încât conţinutul ei (atât lichid, cât şi parţial solid) zbura în sus ca un gheizer. Apoi forţa gravitaţională şi tam-nesam era ud de parcă se pişase pe el.

— Futu-i…! Aruncă doza şi ţigara şi se întoarse în casă, trântind uşa. Ajunse în bucătăria în care domnea un miros dulce, de mâncare semipreparata, găsi o cârpă, o udă şi începu să frece.

Amintirile reveneau în mintea lui, tot mai vii de fiecare dată, mai râncede, mai dezgustătoare, mai ireale. Dar el ştia că totul se întâmplase pe bune. Cicatricile lui dovedeau asta. Mintea lui, altădată atât de ageră şi înşelătoare, acum împrăştiată pe coclauri dovedea asta. La dracu, totul îi spunea că fusese adevărat, dar nimeni nu-l credea. Şi pe de-o parte îşi dădea şi seama de ce. Cine să-l creadă pe Vali, cel care întotdeauna te fura la poker şi şeptică şi care apoi s-a transformat în Vali Nebunu’ care trage cu tunu’?! Hă, hă, cine?

Şi ce făcuse el ca să merite aşa ceva? Nimic. Mno, poate luase câţiva lei de la nepricepuţi, dar asta nu era un motiv. Ce-i prea mult e prea mult. Oftă şi în acelaşi timp descoperi şocat că până atunci nu-şi ştersese pantalonii, ci antebraţul drept, traversat de linii negre, sinuoase, ce se încolăceau şi se strângeau spre cot, formând un fel de tatuaj bizar, ieşit aproape inobservabil în relief. Cârpa se înroşise din cauza sângelui ce cursese din câteva răni care se deschiseseră, iar pielea sănătoasă era îmbrăcată într-un stacojiu murdar, teribil de împuţit în razele lămpii economice. Ce mama mă-sii…?! Şerpii, subţiri ca sârma oţelită, începeau să-i strângă mâna, s-o sugrume, în timp ce el încerca disperat să respire. Sâsâiturile îi umpleau urechile. Valiii, Valiii, hai sssă te joci cu noi Vali. Mai ţi minte ce bine ne-am dissstrat ultima oară, Vali, băiete. Mai şşştii.

Capul începu să i se încingă, de parcă ar fi fost închis într-un cuptor, şi senzaţia de leşin deveni aproape de neîndurat.  Ssssss! Ştia că durerea era reală. Veritabilă. Nu conta ce spuneau ceilalţi. El o simţea, crescând, cuprinzându-i fiecare celulă. Voia să ţipe. Nu putea.

Şerpii se încolăceau uşor, sufocându-i gândurile. Nu mai erau doar pe antebraţ, ci pe tot corpul. Slinoşi, murdari. Se târau şi intrau pe sub piele şi o rupeau. Spintecau carnea, dislocau muşchii.

Vali ştia ce avea să urmeze. Sfârșitul. Sau asta spera el să urmeze?

Şi deodată se întâmplă. Totul încetă, însă era tot în bucătăria mamei lui, în casa sărăcăcioasă unde trăise toată viaţa, în acelaşi oraş mizer, din mijlocul rahatului ală de ţară, unde ştia că avea să rămână pe veci, cu carnea putrezindu-i sub pământul mâlos. Căzu în genunchi şi făcu ceva ce nu mai făcuse de când era mic. Începu să plângă.

Nimeni nu avea să fie surprins când, câteva zile mai târziu, Vali Martin avea să fie găsit mort, spânzurat de un stâlp.

*

Vali scoase un mormăit, plescăind din buze pentru a goni ameninţarea cu şase picioare care-i aterizase pe nas. Mişcarea merse, dar doar pentru câteva secunde. Musca scoase un bâzâit şi îşi reluă locul pe nasul lung şi pistruiat. O nouă încercare de mimă dădu greş, astfel că bărbatul scoase un oftat nervos şi deschise ochii. Insecta îşi luă zborul instantaneu, începând să bâzâie, în timp ce se izbea într-un dans bizar de perdeaua prin care treceau primele raze ale răsăritului.

Vali întoarse capul spre ceasul agăţat de perete. Aproape şapte.

— Ăăăhh!

Aruncă în lături pătura care îi acoperea doar piciorul stâng şi cu un efort îngreunat şi mai mult de o coastă ruptă în urma unui accident de muncă, câteva luni mai înainte, se ridică din pat pentru a începe o nouă şi probabil foarte tâmpită zi, din lungul şir de zile de muncă. Ceea ce nu ştia el însă era că după acea zi nimic nu avea să mai fie la fel.

*

Bărbatul îşi înclină capul în semn de salut înspre paznicul care flutura leneş un ziar, încercând să scape de căldura intensă, apoi parcă maşina. Apucă punga de hârtie (toată mâncarea lui pentru acea zi – Sfinte, parcă-s la dietă! exclamase în acea dimineaţă, având grijă să nu-l audă mama sa) şi coborî, îndreptându-se spre şantier. Era un complex în construcţie. Un complex, cu mai multe clădiri, printre care şi câteva magazine. Drăcia dracului! Cine avea să locuiască acolo?! Drulea. Imbecilii care conduceau ţărişoara trebuiau să-şi verifice rotiţele pentru că era clar că funcţionau teribil de greşit… sau poate nu mai funcţionau deloc. Dar lor nu le pasă de lucruri atât de mărunte. Şi atunci cine… Căcat! Nu era bine să te gândeşti la lucruri prea complicate pe o asemenea arşiţă. Oricum, un lucru era sigur: el, Vali Martin, om serios şi cinstit (şi prin urmare care de-abia supravieţuia de pe o zi pe alta), în vârstă de patruzeci şi patru de ani, văduv, fără copii şi cu o mamă bolnavă de toate bolile posibile (unora nici măcar nu le putea rosti numele), trebuia să treacă printr-o altă zi chinuitoare, pe un şantier plasat la mama naibii (numai aşa puteai numi un loc plasat între un oraş, vai de mama lui, şi o localitate – care o mai fi fost numele ei?), care cică avea să fie traversat în curând de o autostradă (care autostradă, la rândul ei, probabil nu avea să fie vreodată terminată). Uneori monotonia şi traiul liniştit puteau să fie cea mai teribilă armă a vieţii.

*

Când ajunse acasă era terminat.

— Mamă!

Îşi scoase cămaşa transpirată şi o aruncă lângă maşina de spălat la mâna a doua pe care i-o cumpărase mamei sale de ziua ei, cu vreo trei ani în urmă.

— Mamă, am ajuns.

Nimic.

Intră în bucătărie. Nicio mişcare, nimic. Mâncarea ar fi trebuit să aburească pe aragaz, ca de obicei. Începu să se alarmeze.

— Mamă.

Niciun sunet… sau… se auzea totuşi ceva. Un fâşâit, care încetă imediat.

— Mamă! şopti bărbatul, grăbindu-se să ajungă în dormitorul ei.

Împinse uşa întredeschisă şi rămase încremenit.

— Ce…

Un vaiet şi simţi ca şi cum un berbece l-ar fi izbit din lateral, însoţit de o duhoare insuportabilă. Vali strigă şi încercă să se ridice, după ce fusese aruncat în perete, dar coasta lovită începuse să-l împungă şi căzu la loc. Un alt vaiet, asemănător cu primul, dar mai horcăit îi răsună în urechi. Dădu iar cu ochii de imaginea care-l stupefiase cu câteva secunde mai înainte. Răsuflarea i se opri din nou. Corpul femeii era chircit într-un mod inuman şi capul îi fusese răsucit cu o sută optzeci de grade, astfel că acum ochii albaştri, spălăciţi şi lipsiţi de viaţă priveau spre el.

— Ma… Şi atunci o putu mirosi din nou. Duhoarea. O miasma insuportabilă, amară, de mortăciune. În săptămânile pe care avea să le mai trăiască după acea zi, Vali Martin nu avea să uite niciodată cum două mâini scheletice, lipicioase, i se încleştaseră în jurul gâtului ca o menghină şi nici cum moartea îl privise direct în ochi, şi invers. Avea să vadă mereu în minte carnea viermănoasă înconjurând găvanele ce nu mai aveau decât un ochi deschis, şi acela de un galben murdar, mort. Avea să-şi amintească până la moartea nu foarte îndepărtată cum lovise disperat cu mâinile şi picioarele trupul secat de sânge. Cum oasele chestiei ăleia, orice ar fi fost, pârâiseră, fără ca ea să pară a observa. După aceea cum, printr-o minune, reuşise să scape şi să fugă, ieşind din casă şi alergând ca un smintit pe câmpul din spatele ei, spre pădure, cu creatura schelălăind oribil în spatele lui. Şi categoric nu avea să uite cum şerpii îi intraseră în trup. Fusese o neatenţie. Una pe care avea să o plătească scump în scurtul timp cât mai avea de trăit. Se împiedicase ca idiotul de un gard de sârmă ghimpată, ruginită. Şerpii de fier, sâsâind fără suflet, îi intraseră în carne, în mâini şi în picioare. Apoi monstrul îl ajunsese din urmă, iar şerpii deveniseră noii săi prieteni, pentru că toţi voiau acelaşi lucru. Să-i umble lui pe sub piele, s-o facă ferfeliţă, un ospăţ de carne crudă, sfârtecată, frecându-se de cea moartă a monstrului.

*

Din nou scăpase în ultimul moment şi chemase poliţia. Bine-nţeles, poliţiştii nu îi înghiţiseră povestea, dar nici nu avuseseră destule dovezi cât să-l condamne imediat, astfel încât rămăsese „sub observaţie”.

Oricum, orice ar fi spus ceilalţi, el ştia ce văzuse. Şi ştia că acea arătare nu dispăruse definitiv. Câteva zile la rând dăduse raiduri prin împrejurimi, căutând creatura cu toporul ascuţit şi gata pentru măcel, dar nu găsise nimic. Sau cel puţin nu în acea lume, unde pierduse totul, căci monstrul se întorcea de fiecare dată în visele lui, omorându-l puţin câte puţin, până când bărbatul hotărâse în sfârşit că nu avea pentru ce să mai trăiască. Niciodată nu avea să afle Vali Martin că problemele lui începuseră la patru sute de kilometrii depărtare, într-un micuţ orăşel de provincie.

(Va urma)

_____

* „Abadon”, cuvânt provenit din limba ebraică, se traduce ca „nimicire” sau „pierzanie”; de asemenea, el desemna numele unuia dintre îngerii menţionaţi în cartea biblică a Apocalipsei, „îngerul abisului”

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

15 comentarii »

  • Blui said:

    Esti un socat si toate povestirile tale ma baga in sperieti :-s. Tipic James R Blasse. :3 mai multe comentarii in particular :*

  • James (author) said:

    @Blui: comentariile in particular cu tine ma baga pe mine in sperieti. Si, in caz ca domnia ta nu stia, scriu povestile astea numai ca sa te vad pe tine speriata. Nu exista placere mai marer:))

  • Blui said:

    Razvan Bogdan: te rog NU
    Blueberry Kisses: de ce NU?
    Razvan Bogdan: pt ca stiu raspunsul
    Blueberry Kisses: ba nu il stii!
    Razvan Bogdan: in c de ag?!!
    Blueberry Kisses: doar la 180 de km departare
    Razvan Bogdan: #:-s =))))))
    Blueberry Kisses: de ce te sperii asa ? sunt asa de infricosatoare? hmm? ti.e frica de mine? )
    Razvan Bogdan: d.. d… da(
    Blueberry Kisses: poor boy is terrified

    na. Dovada cine sperie pe cine mototolule :))):*

  • James (author) said:

    Asta-i trisare! Credeam ca discutiile private trebuie sa ramane P-R-I-V-A-T-E!… Mno, nici nu ma asteptam la altceva de la tine.

  • Blui said:

    James, trebuie sa te obisnuiesti cu viata de V.I.P. dragul meu, ca dupa ce o sa devin faimoasa o sa devii si tu inevitabil deci.. :)) cam toate scandalurile o sa fie in carca ta daca nu inveti sa te comporti ca o celebritate. Aberatii aberatii. :))))scuze nu ma pot abtine

  • James (author) said:

    Wow, hold on! Tu vei deveni faimoasa inaintea mea?!… Pai logic, doar tu esti… creierul=))

  • Blui said:

    JAMES R. BLASSE! HMMMM! MA gandesc serios sa iti cedez functia de prim ministru al Puduland alt cuiva, mai Brutus (am scris prima data Burtus:)))) contemporan. Ma injunghii pe la spate. Urat urat!

  • James (author) said:

    De fapt, ca model de tradator il prefer pe Napoleon. Nu de alta, dar prin tradare a devenit mai stralucitor ca Brutus… modestia asta…

  • Blui said:

    cenzurat cenzurat cenzurat cenzurat cenzurat cenzurat – motiv : autorul isi conserva =))) (MOR!) viata publica. :-j asta e. Nu toti pot fi asa de geniali ca mine :)):*

  • Blui said:

    privata.. ioi.. scuze. M.a injurat burlanul :3

  • James (author) said:

    Exemplu de cenzura: „Suprimati mai mult ziarele, faceti-le sa publice articole favorabile, caci eu nu voi accepta niciodata ca jurnalele sa spuna ceva impotriva horatarilor mele…”; sau asa ceva. Oricum, e o scrisoare a lui Napoleon catre Fouche, pe care am avut-o in cartea de istorie de a saptea. Genial omul! Scrisoarea mi-a ramas in minte.

  • Blui said:

    Weeee :)) de ce esti asa de seriooooos? :O Unde ti.e spiritul de aventura? HP nu te.a invatat nimic? :O mereu seriozitate bla bla :)) sa fiu serioasa e treaba mea, nu mi.o fura! Fouche suna amuzant :)). Dupa explicatiile autorului insusi as vrea sa adaug ca tot ce este scris mai sus imi asum si nevinovatia mea se va dovedi in instanta. TOATE CELE DE MAI SUS SUNT COMPLIMENTE >:) LA ADRESA AUTORULUI. Cu toata stima- Blue ( care.. privat [-()

  • James (author) said:

    *hotararilor… de la tine mi se trage!! E numai vina ta… si a tastaturii! Si a DEX-ului ca nu se schimba=)

  • James (author) said:

    Complimente? Ha?! Tare as vrea sa vad (ba de fapt n-as vrea) cum faci cand vrei sa insulti pe cineva…:)) Ok, gata, discutam in particular, ca deja am impresia ca suntem injurati…

  • Blui said:

    ce ti.am explicat eu de generatia ta favorizata? :)) TACI acum sau vorbeste singur pe vecie! =))

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.