Spune-mi Abadon!* (3)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 23 ( aprilie, 2012 )
Autor:

3. Când mori…

Trecuseră trei săptămâni şi niciun coşmar. Sau cel puţin niciunul pe care să şi-l amintească. Putea spune că traiul ei revenise la normal. Şi era cum nu se poate mai fericită.

― Paul! Mişcă-ţi fundul aici mai repede, sau poţi să-ţi iei adio de la micul dejun.

― Vin acum!

Bărbatul intră în fugă; îşi luă soţia în braţe, apoi o sărută.

― Acum pot să primesc micul dejun? spuse el cu un ton cât se poate de copilăros.

― Poate, surâse Maia, desprinzându-se de el. Paul se aşeză la masă şi, după doar câteva secunde, îşi înfuleca porţia de ouă ochiuri şi cartofi prăjiți, luând din când în când înghiţituri din ceaşca de cafea inscripţionată „Paul” de lângă farfurie.

― Ţi-am mai spus că te iubesc? o întrebă el amuzat pe femeia care îşi sorbea cafeaua, dând s-o sărute. Ea îl împunse cu degetul în piept şi îl împinse în spate.

― Nici să nu te gândeşti! Treci si spală-te pe dinţi.

― Da, doamnă, râse el şi ieşi din bucătărie. Maia îl auzi când îi strigă din baie:

― Nu îl trezeşti pe Alex?

Chiar atunci băieţelul intră în bucătărie. Se duse direct la locul lui de la masă, fără să scoată un cuvânt.

Mama lui îi puse în faţă un bol cu Cheerios şi îi turnă peste lapte călduţ, şoptindu-i „‛Neaţa, somnorilă!” la ureche, înainte să-l pupe drăgăstos pe obraz. Copilul se încăpăţână să rămână tăcut, începând să mănânce.

― Vrei să mă întorc după tine după ce îl duc pe Alex la şcoală? întrebă Paul când reveni. Poate să îmi ţină Andi locul, dacă întârzii câteva minute.

Soţia sa se încruntă, arătând amuzată.

― Nu crezi că profiţi prea mult de prietenia lui?

Un moment, bărbatul păru că se gândeşte, apoi răspunse șugubăț:

― Niciodată prea mult. Deci vin?

― Nu, nu e nevoie. Iau un maxi-taxi sau merg pe jos. Cred că am nevoie de nişte aer curat. Cine ştie, poate chiar alerg până acolo, spuse ea în glumă.

― Da, nu ţi-ar strica nişte jogging… grăsuţo.

Acum femeia se încruntă de-a dreptul.

― Am şaizeci şi patru de kilograme! Paul râse şi o strânse în braţe.

― Ştiu, frumoaso… Oare mă vei ierta vreodată? se prosti el.

― Nu prea cred… grasule.

― Mno, nu o zici bine, chicoti el, pe când Alex intră în cameră, cu ghiozdanul în spate.

― Ne întâlnim la două, continuă Paul, în timp ce ieşea pe uşă, în urma fiului său.

― Nu prea cred.

― OK, deci ne întâlnim. Pa!

― Paul, nu pot… Dar uşa se închisese deja. Femeia oftă şi vru să-şi termine cafeaua, când auzi un strigăt, urmat de câteva bufnituri.

Ţâşni spre uşă, năpustindu-se afară, doar pentru a-l descoperi pe fiul ei ţintuindu-şi cu privirea tatăl inconştient, rămas într-o poziţie nenaturală la baza scărilor. În timp ce ea îi vorbea corpului inert, pe faţa copilului se contură un zâmbet scurt, care dispăru imediat ce mama lui urcă scările pentru a chema salvarea.

*

Era octombrie, iar ploaia şi vântul măturau frunzele strânse în mormane pe drumul care urca dealul, în vârful căruia se afla cimitirul ce domina întregul oraş. De obicei locul era cu desăvârşire gol, cu excepţia momentelor când era vreo înmormântare sau a celor când cimitirul devenea locul de întâlnire al tinerilor care aveau chef de o noapte fierbinte.

Însă acum nu era noapte, iar plânsetele se auzeau încă de la porţile mari, din fier forjat, acum deschise. Înmormântarea lui Paul Almad începuse şi se încheiase cu suflarea de gheaţă a furtunii.

*

Trebuia să se grăbească, altfel vijelia urma să o sufle dincolo de marginea prăpastiei. Avea nevoie să ajungă la cabană. Acum era mai mult decât o presimţire. Ştia că are ceva de făcut, deşi habar nu avea ce. Măcar să încerce…

Un târşâit. Se întoarse alarmată şi împietri. Paul era acolo. Doar că nu Paul cel adevărat. Doar el era mort. Nu se putea. Însă Paul Almad stătea într-adevăr acolo, chiar în faţă, târându-şi picioarele spre ea. Purta acelaşi costum în care fusese înmormântat cu o săptămână în urmă, însă pielea lui era acum de un galben murdar, iar obrajii supţi. Oasele i se reliefau monstruos, dându-i înfăţişarea unui schelet ambulant. Şi poate că asta şi era… Bărbatul lipsit de viaţă scoase un urlet sfâşietor, întinzând o mână tremurătoare spre cea care fusese până nu demult soţia lui.

Maia îşi reveni în simţiri şi o luă la fugă, chinuindu-se din greu să nu fie luată pe sus de vântul ce mugea mai tare ca oricând. Şi nu peste mult timp o văzu. Cabana. Părea acum strâmbă, gata să se prăbuşească sub biciuirea aspră a ploii. Şi chiar acolo, în prag, stătea, la fel ca data trecută, fiul ei. Însă nu era el. Maia ştia asta. Deşi arăta la fel ca Alex, acea… chestie nu era copilaşul ei.

― Mami! tună o voce, acoperind vuietul vijeliei.  Mami!

― Cine eşti? ţipă femeia cât putu de tare, aruncând din când în când ocheade speriate în spate.

Paul se apropia din ce în ce mai mult, ţinându-se cu o mână de abdomen.

― Ştii, mami, unde se află sufletul? întrebă vocea ca printr-un megafon. Nu aşteptă un răspuns.

―  Aici, continuă, indicând spre propriul stomac. Aici e, mami. Doar că, vezi tu, când mori… cum a făcut tati când i-am pus piedică… Rânji, urmărind încântat efectul şocului pe care îl avuseseră vorbele sale. Femeia arăta oripilată.

― … Când mori sufletul se goleşte. Nu mai rămâne nimic. Doar nevoia nebunească de a umple golul. Maia se dădu un pas în spate. Băieţelul folosise din nou acel ton bătrân, tânguit.

― Doar că, fiind mort, nu te poţi mişca… Nu poţi face nimic, decât să stai şi să suferi… Corpul dispare în timp… putrezeşte, dar durerea rămâne. La fel ca şi acea dorinţă imensă de reîntregire. Înţelegi acum, mami, de ce vine tati după tine?

Maia îşi ţinea respiraţia. Era doar un coşmar, știa asta. Trebuia să se trezească. Acum!

Şi atunci o văzu. Trâmbiţa. Nu ştia de ce, dar simţea că ea cauza totul. Trebuia s-o ia. Inspira adânc şi începu să alerge spre băiat. Acesta zâmbi.

― Deci ţi-ai dat seama… Nu-ţi face griji, mami… în curând se va sfârși totul. Femeia sări asupra lui, însă băiatul dispăru brusc, lăsând-o să îmbrățișeze podeaua.

― E timpul…, rosti o voce care făcu văzduhul să se cutremure. Timpul să se trezească toţi…

Maia se întoarse doar pentru a vedea trupul mort al soţului ei ţintuind-o de podea. Respiraţia lui aproape o făcu să leşine. Încercă să scape, dar strânsoarea lui era uluitor de puternică. Îi imobiliză ambele mâini cu un singur braţ, în timp ce degetele răşchirate ale celuilalt coborau spre abdomenul ei. O durere cum nu credea că va simţi vreodată îi invadă creierul, făcând-o să izbucnească în hohote de plâns nestăpânit.

În cele din urmă, trâmbiţa răsună pentru a treia oară, mai bubuitor ca înainte, şi Maia muri.

*

Se trezi scăldată în sudoare şi plângând amarnic. Camera era întunecată şi liniştită, şi asta o făcu să se calmeze. Îşi simţea gâtul uscat şi aspru. Apă. Avea nevoie de apă. Încercă să se ridice şi atunci o lovi. Durerea. Mai cruntă ca oricând, venind dinspre…

Îşi ridică uşor cămăşuţa de noapte pentru a lăsa vederii cinci puncte negre, din care sângele cald se revărsa în firişoare subţiri, formând un model complicat.

― Nu…. nu se poate… Fusese doar un vis. Un coşmar oribil şi atât. Apoi auzi vocea. Jucăuşă şi satisfăcută.

― Mami… Un băieţel blond, cu capul aplecat într-o parte, se afla în faţa patului.

― Nu… NU! Femeia sări din pat, zgomotul căderii fiind atenuant de tunetul care însoţea furtuna. Chiar atunci o rafală de vânt izbi geamul, iar acesta se crăpă instantaneu, explodând spre interior în zeci de bucăţele.

― Se va termina în curând, mami…

Maia se crispă de durere când unul dintre cioburi îi spintecă palma, însă continuă să se îndepărteze spre fereastra prin care pătrundea larma ploii şi altceva. Ţipete. Da, asta erau. Oricum ar fi fost, nu le putea acorda prea mare atenţie acum. Se ridică uşor, sprijinindu-se cu o mână de pervaz şi cu cealaltă de locul unde cele cinci degete descărnate ale soţului ei îi pătrunseseră în carne.

Copilul se apropie de ea, însă mama îl îmbrânci peste grămada de cioburi de sticlă. Băieţelul începu să plângă.

― Stai departe de mine! îndrugă femeia cu un glas plângăreţ. Alte ţipete izbucniră afară. Maia se întoarse, iar ceea ce văzu îi îngheţă sângele în vene. În lumina slabă a felinarelor, o fată ce nu putea avea mai mult de şaisprezece ani ducea în braţe un bebeluş în scutece, care scâncea, neînţelegând ce se petrece. Nici Maia nu înţelesese, până ce nu îl văzuse, la câţiva metri distanţă, pe cel de care fugea tânăra. Un bărbat înalt, uscăţiv, având ceva galben, ascuţit, în mână. Femeia îşi micşoră ochii, uitând pentru o clipă de băieţelul care încetase să mai bocească. Icni, ducându-şi mâna plină de sânge la gură. Obiectul ascuţit pe care crezuse că-l ducea omul era chiar un os gălbejit, acoperit pe alocuri de porţiuni de carne viermănoasă. Mortul gemu adânc şi îşi continuă urmărirea, în urma sa răsunând alte şi alte strigăte.

Un alt geamăt o trezi la realitate. Îşi răsuci capul imediat. Acum erau trei persoane în cameră, iar Maia realiză numaidecât cu groază că una dintre ele nu era vie.

Ceea ce mai rămăsese din Paul Almad se repezi înainte şi, în doar câteva clipe, femeia încerca scârbită să scape din mâinile slinoase, umede, ale celui care cândva fusese jumătatea ei. Îşi puse piciorul drept pe pervazul ferestrei sparte apoi şi-l eliberă pe cel stâng, lovind cu pumnul în faţa devenită un terci însângerat.

Monstrul se dădu mai întâi înapoi, după care îşi reluă atacul. Maia se feri de prima lovitură a pumnului scheletic, mişcându-se puţin mai la dreapta, apoi şi de a doua, reuşind chiar să-i plaseze creaturii un şut în faţă. Se dezechilibră, aşa că îşi duse imediat piciorul la loc pe pervaz, dar nimeri într-una dintre rămăşiţele geamului făcut fărâme.

Era ca şi cum ar fi fost lovită de trăsnet. Mâinile îi amorţiră pentru câteva secunde şi scăpară bara de fier prinsă în afara blocului, deasupra ferestrei.

Se prăbuşi în gol, patru etaje, fără a scoate niciun sunet. Ştia ce avea să se întâmple cu ea. Conştientiză asta în cele doar câteva secunde ale căderii. Avea să devină o creatură la fel de dezgustătoare ca aceea din ghearele căreia se chinuise atât să scape. Simţi o durere intensă când oasele i se zdrobiră de asfaltul ud. Curând după aceea totul fu înghiţit de întuneric. Putea la fel de bine să fie sfârşitul unui vis. Al unui coşmar…

Pieptul refuză să se mai înalţe şi ultima răsuflare se stinse uşor, trimiţând aburi albi în frigul nopţii de toamnă. Maia Almad murise cu ochii deschişi, privind la cerul acoperit de nori grei.

4. Când eşti mort…

Băiatul privea impasibil masacrul, de pe acoperişul blocului în care locuise odinioară. Lângă el stătea tatăl lui, urmărind la fel de absent scena. Nu mai simţea durerea. Alex se asigurase de asta.

Furtuna sufla din ce în ce mai tare, prefăcându-se treptat într-un uragan. Bestia care va aduce sfârşitul, gândi băiatul, înălţându-şi ochii verzi spre cer. Întocmai aşa cum fusese scris… 

Sfârşit

_____

* „Abadon”, cuvânt provenit din limba ebraică, se traduce ca „nimicire” sau „pierzanie”; de asemenea, el desemna numele unuia dintre îngerii menţionaţi în cartea biblică a Apocalipsei, „îngerul abisului”

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Blui said:

    Ce pot zice inafara ca James e la fel de sadic in orice perioada a anului, de Paste, de Halloween, chiar si de Craciun. Good ending. :)) James R. Blasse m-a abandonat :-??

  • James (author) said:

    @Blui: Mai, eu zic ca e bine sa fii consecvent:) Şi mersi.

  • Cele mai bune proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Spune-mi Abadon” de James R. […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.