Supravieţuitorul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

Naşterea gemenilor n-a fost un prilej de bucurie. Moaşa s-a chinuit ore întregi să scadă febra mamei şi să uşureze durerile facerii, dar nici remediile superstiţioase – cărămizile pe care o pusese să stea – sau tichia tatălui aşezată pe pântece – n-au ajutat. Până la urmă, a trebuit să taie ca să scoată copiii, iar primul a ieşit cu cordonul ombilical răsucit în jurul gâtului. Dupa ce i l-a retezat şi a scos al doilea geamăn, au văzut ca acesta strângea în mânuţele sale minuscule restul bucăţii de cordon. Ca şi cum ar fi încercat să-şi sugrume fratele. Primul copil era cianotic, de o culoare vineţie nesănătoasă; stătuse prea mult fără aer. Ochii săi albaştri priviră lumea cu groază înainte de a se închide pentru totdeauna. Mama, văzându-şi întâiul născut murind, ţipase până leşinase.

Moaşa, scrâşnind din dinţi, îşi şterse cu dosul palmei sudoarea care îi brobonea fruntea, mânjindu-se de sânge; apoi acoperi leşul cu o cârpă şi se îngriji de copilul rămas. Acesta tăcea, strângând în continuare bucata de cordon. Ochii îi erau negri ca tăciunele şi aveau o fixitate supărătoare. Moaşa îşi făcu semnul crucii cu limba pe cerul gurii înainte de a ridica copilul. Îl plezni, şi în fracţiunea de secundă de dinainte ca acesta să ţipe pentru a-şi umple plămânii cu aer, i se păru că a privit-o cu duşmănie conştientă. Doar o părere, dar moaşa se înfioră, neputându-şi reprima gândul că mai bine ar fi murit acest copil în locul geamănului său cu ochi albaştri.

În săptămânile de după naştere, în ciuda eforturilor de a o consola, mama nu păru să accepte supravieţuirea unui singur geamăn, pedepsindu-l pe celălalt. Uita să-l hrănească, iar atunci când îi era pus la sân îl privea rece, ca pe unul care nu era carne din carnea ei. Braţele i se înfăşurau moi, lipsite de afecţiune în jurul copilului tăcut, ţinându-l ca pe un colet lipsit de importanţă. Nu o dată fusese cât pe-aci să-l scape dacă n-ar fi sărit slujnica să-l sprijine. De câteva ori, în timp ce-i dădea să sugă, tresărise ca trezită dintr-o visare, şi privind chipul mic cu ochi negri care i se lipise de piept, începuse să plângă neconsolat, ţipând:

— Nu e al meu, daţi-mi copilul meu! Daţi-mi copilul meu! Daţi-mi copilul…

O îmblânziseră cu vorbe bune asigurând-o că e al ei, ca viaţa îi era cu atât mai preţioasă cu cât doar el rămăsese, că avea nevoie de dragostea ei. Dar mama, atunci când nu era apatică, se încăpăţâna să privească boţul de om cu suspiciune şi îl hrănea doar pentru că îi alina durerea din sânii plini de lapte.

Într-un altul din episoadele ei de criză şi negare, după urletele obişnuite “Daţi-mi copilul meu, ce-aţi făcut cu copilul meu?!” ceruse să vină moaşa care o asistase. Doar atunci avea să creadă că acela era copilul care îi ieşise din pântece.

Trimiseseră după femeie, dar aceasta nu veni. Fusese găsită moartă în casă la o săptămână după acea nefericită naştere. Se părea că se împiedicase de o mobilă, iar în cădere îşi zdrobise capul. Păstrară tăcerea în faţa leuzei, spunându-i că moaşa plecase în alt oraş pentru o vreme.

— Dacă ea nu vine, atunci nimeni nu mă mai poate ajuta! rostise mama cu voce slabă şi privirile rătăcite.

În acea seară, din nou, refuză să hrănească bebeluşul, iar când acesta îi fu totuşi adus, îl strânse încercând să vadă dacă avea tăria de a-l zdrobi. Părea atât de fragil, de neajutorat… De durere, copilul o muşcă. Gura sa cu gingii chele se apucase de pielea sânului, strângând până ce mama slobozi un ţipăt, aruncându-l din braţe. Venind în goană, slujnica găsise copilul pe podea, iar pe stăpâna sa privind consternată la rana sângerândă ce îi înflorise pe piept.

După acea întâmplare nefericită, geamănul fu dat în grija unei dădace care îl alăpta şi îngrijea, în timp ce mama sa refuză să-l mai vadă. Lunile trecură. Copilul crescu liniştit, privind mereu cu ochii săi negri lumea din jur. Observaseră şi alţii că aceştia aveau uneori o fixitate dătătoare de fiori şi că expresiile care păreau să se succeadă pe faţa lui micuţă aveau o gravitate ce îi depăşea cu mult vârsta. Apoi, aceiaşi adulţi atoateştiutori scuipau copilul să nu-l deoache, dorindu-şi în taină să fi putut scuipa în sân pentru a îndepărta răul.

Rana din pieptul mamei se vindecă, iar depresia i se transformă într-o melancolie tăcută. Venea din când în când să-şi privească progenitura, îndeosebi când acesta dormea şi nu era nevoită să-i suporte privirea.

Apoi, într-o dup-amiază, dădaca intră în cameră pentru a o surprinde aplecându-se deasupra pătuţului cu o pernă în mâini.

— Doamnă! Ce faceţi?! strigase aceasta.

Mama clipise repede, surprinsă şi izbucni în plâns. Deranjat de zgomot, copilul se trezi. Nu scoase niciun sunet, dar o fixă cu ochii săi răi, plini de cerneală.

— Ăsta nu-i copilul meu! Ce-aţi făcut cu copilul meu?! Avea ochi albaştri, ştiu eu bine! Ce-aţi făcut cu copilul meu?!

Doctorul, devenit un obişnuit al casei de când cu naşterea, îi diagnostică oftând o revenire a stării de zdruncinare a nervilor de care suferise ca lăuză. Dacă atunci o pusese pe seama tristeţii de care suferă unele mame la încheierea sarcinii, acum îi recomandă tratament şi chiar internarea dacă lucrurile nu se îmbunătăţeau. O ţinură apoi departe de copil, într-o altă aripă a casei, încuiată cea mai parte a zilei. Iar lucrurile intrară într-o normalitate stranie.

Nimeni n-ar fi putut să prevadă evenimentele din ziua când cel mic împlinea nouă luni. Fusese linişte în cea mai mare parte a dup-amiezii şi pentru că băieţelul dormea în pătuţul său, dădaca se strecurase la bucătărie să trăncănească cu slujnica. Revenise peste nici jumătate de oră pentru a găsi o privelişte ce o făcu să urle de se auzi la kilometri distanţă.

În camera copilului, în cămaşă de noapte albă şi lungă şi cu picioarele goale, agăţată de lustră, spânzura mama acestuia. Târâse un scrin până sub tavan, apoi pusese desupra un scaun pe care apoi îl împinsese jos în timp ce laţul i se strângea în jurul gâtului, frângându-i coloana. O făcuse repede, fără ezitări, cu mişcările precise ale unui om care ştie că doar atât i-a mai rămas. Geamănul stătea cuminte în ţarc, privind-o cum atârnă acolo, răsucindu-se uşor odată cu funia. Desigur că era prea mic să înţeleagă ce se petrecuse, dar felul scrutător şi crâncen în care se uita o făcură pe dădacă să-i acopere ochii cu palma înainte de a-l lua de-acolo.

*

Cu unul dintre copii mort şi o soţie care preferase să aibă grijă de cadavru decât de fiul care-i rămăsese, tatăl gemenilor se trezi văduv şi cu prea puţină îndemânare pentru a fi părinte singur. Descoperi că se simţea stânjenit în preajma odraslei sale; îi amintea de moartea celuilalt, de minţile rătăcite şi de sinuciderea soţiei sale, dar cel mai mult, îl lua cu friguri pe şira spinării atunci când se aflau singuri în casă şi băieţelul îl privea cu acea căutătura pustie a sa.

Tot mai des, serile, bărbatul căuta în sticla de tărie amorţirea senzaţiei de rece pe care i-o dădea prezenţa fiului său. Fusese un om cumpătat până atunci, ferit de viciul beţiei, însă de când toamna lăsase loc iernii şi nopţile deveniseră mai lungi şi mai întunecate, avea coşmaruri pe care doar somnul profund dat de alcool le putea lecui. I se părea că o vede pe soţia sa, târşâindu-şi poalele lungi ale linţoliului către patul lui, cumplit de palidă, cu o dâră stacojie în jurul gâtului, întinzând braţele şi plângând: “Copilul meu…ce-ai făcut cu copilul meu?”. Noapte de noapte, moarta se căţăra pe peretele casei ajutată de funia cu care se spânzurase, ridica geamul şi îi intra în cameră şi în somn. “Ăsta nu e copilul meu! Ce-ai făcut cu copilul meu?” se lamenta ea, iar bărbatul împietrea în pat până la sosirea zorilor. Treptat, neliniştea pe care o simţea când se apropia amurgul se transformă în groază. De câteva ori se smucise din somn pentru a găsi la capul patului, stând şi privindu-l, copilul pe care soţia sa nu-l recunoştea. O siluetă scundă – de-abia de-i treceau ochii de marginea patului, dar tocmai acei ochi nemişcaţi, guri de abis, îl aduceau în pragul isteriei.

— Du-te, du-te la tine! Ce naiba cauţi aici?! striga la băiat, iar acesta, după ce continua să îl mai fixeze câteva secunde, lipăia pe picioruşele micuţe înapoi în camera sa.

— O să-mi pierd minţile! gemea bărbatul.

Îşi găsea de lucru astfel încât să vină cât mai târziu acasă; în timpul zilei avea dădaca grijă de copil, dar nopţile rămâneau doar ei doi şi umbrele. Copilul era taciturn, rareori scotea o vorbă, o gângureală măcar, însă din ochii de smoală, atunci când nu priveau ceva ce nu se afla acolo, i se revărsa o stare de nefiresc, de rău.

Începură ninsorile şi nu mai conteniră. Se prăvăli atâta zăpadă din cer până când drumurile dispărură iar casele fură îngropate. Tatăl deveni prizonier laolaltă cu fiul său în acelaşi univers mult prea îngust, în care ferestrele se deschideau către un zid alb. Noaptea se pogorî mai înverşunată ca niciodată.

*

În prima zi de după limpezirea vremii, slujnica veni dis-de-dimineaţă. Bătu, dar nu îi deschise nimeni. Cărăruia din faţa casei era neumblată, semn că cei dinăuntru încă nu ieşiseră. Bătu din nou, strigă, dar strigătul rămase fără răspuns. Clipocitul zăpezii era singurul sunet ce mişca zorile. Chemă oameni din sat şi dărâmară uşa. Lumina tăie bucăţi din bezna pragului, dar casa tăcea în continuare. Ajunşi în camera de zi, oamenii îşi potoliră avântul. Slujnica îşi făcu cruce, apoi începu să bocească isteric.

Lângă şemineu zăcea tatăl, cu capul într-o baltă de sânge şi acul de oţel al unei sule de cizmărie înfipt în gât. Murise de câteva zile, dar frigul crunt din încăpere îi păstrase expresia de nefirească uşurare de pe chip. Ceva mai departe de el era cadavrul copilului. Acesta avea ochii scoşi, probabil cu acelaşi instrument pe care bărbatul îl folosise apoi pentru a se sinucide. Întorcând copilul pe spate pentru a se holba în găvanele sale pustiite în care sângele se uscase, realizară că încă trăia. Gerul avusese grijă de el, închizându-i groaznicele răni înainte ca acestea să termine ce începuse tatăl său. De fapt, gândiră oamenii mai apoi, probabil că bărbatul nu dorise să-l omoare; doar să îndepărteze de la el acea privire malefică, neliniştitoare, în care unii citeau deja nebunia ce o stăpânise şi pe maică-sa.

Se făcură slujbe la biserică pentru alinarea sufletelor celor trei morţi din acea casă şi, pentru că nu se putuseră hotărî dacă să o facă sau nu una cu pământul, se mulţumiră să tămâieze încăperile. Prea purtau o teribilă povară de vieţi curmate violent în doar câţiva ani.

Orfan de ambii părinţi, cu pleoape moi şi zbârcite întinzându-se peste găurile din cap, geamănul supravieţuitor fu luat de suflet de familia dădacei sale. Unde sunt hrănite cinci guri, e loc şi de a şasea.

La început, ceilalţi copii râdeau de el pentru că părea să meargă dormind, cu pleoapele veşnic plecate; dar când şi le ridica totuşi, din reflexul încă viu de a privi, fugeau ţipând. Pielea din dosul ochilor era ceva ce nu trebuia nicicând văzut.

La sfârşitul primăverii, băiatul îndrăznea deja să iasă singur pe drum. Lumea îl ştia şi se ferea din calea lui.

Tot mai des era văzut ducându-se la cimitir, la mormântul familiei sale. Petrecea acolo ceasuri întregi, singur, în tăcere şi întuneric. De câteva ori, întorcându-se la noua sa casă, văzură că avea chipul şi mâinile murdare de ţărână. În alte dăţi pieptul cămăşii era mânjit de noroi până sus pe bărbie. Iar sub unghii avea mereu pământ reavăn. Bănuiră că se împiedicase şi căzuse, fie pe stradă, fie în cimitir. N-avea cum să ştie unde răsăreau crucile. La ce altceva să te aştepţi de la un orb? El se încăpăţâna să nu spună nimic, privindu-i nemişcat, cu chipul său somnolent.

Într-o zi de duminică, îngrijoraţi că ar putea totuşi să se rănească, dădaca şi bărbatul ei se ţinură pe ascuns după el. Să-l vegheze măcar de la distanţă. Trecuse săracul prin atâtea; dacă nu l-ar mai fi lăsat să-şi aline durerea mută aşa cum ştia el, cine ştie ce nenorocire se mai putea petrece? Intenţiile lor bune fură însă teribil înşelate.

Nu era vorba de nicio căzătură. Copilul mergea drept, sigur pe el, ocolind gropile, şerpuind printre monumentele funerare ca şi cum privirea sa era la fel de bună ca a oricărui altuia. Se dusese ţintă la marginea cimitirului, acolo unde erau înmormântaţi de obicei nelegiuiţii şi sinucigaşii, la groapa alor săi. Două cruci mari de lemn aminteau de cei doi pe care povara vieţii de părinte îi înnebunise; pe a tatălui cerneala încă nu se ştersese. Alături, acolo unde îl aşezaseră pe geamănul său, putrezea o cruce mică. Îngenunche încet. Apoi îşi vârî mâinile în ţărână. Mama sa adoptivă slobozi un ţipăt scurt, ca de pasăre rănită.

Când i-au interzis să se mai întoarcă în cimitir şi să mănânce pământul în care putrezea carnea părinţilor săi, el a tăcut după cum îi era firea. Dar pentru prima dată, şi-a ridicat înspre ei pleoapele adormite şi au înţeles că era prea târziu. Îi crescuseră ochi. Albaştri.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

6 comentarii »

  • Cat said:

    ok m-a luat cu frig. Kids are evil, I tell you!
    Foarte frumos scrisa, si o atmosfera excelent redata. Felicitari!

  • Alexandra Niculae (author) said:

    I know, Cat, toti niste mici Chucky!:) Multurmiri pentru cuvintele frumoase si… bravo pentru premiu, ai grija sa faca pui!;)

  • Vlad Munteanu said:

    Tulburator si sublim!

  • Anca said:

    Interesanta povestire si destul de putin inteleasa viata gemenilor.
    Prima povestire a autoarei pe care am citit-o si nu imi pare rau.

  • Bogdan Cretu said:

    Ravasitor, m-a luat cu fiori. Ideea povestirii pleaca de la niste fapte reale din viata gemenilor, lupta pentru supravietuire inca din viata intrauterina. Modul in care autoarea impleteste instinctele native cu natura umana este de-a dreptul impresionant si cutremurator. Sfarsitul ochilor albastri te face sa simti „placerea” pana in strafundul oaselor.

  • SF sub lupă | Gazeta SF said:

    […] text se poartă titlul “Supravieţuitorul” şi este semnat de Alexandra Niculae. Textul este unul sumbru, de atmosferă, care are în […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.