Susurul tăcerii

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

În coridorul slab luminat, unul dintre cele două becuri de neon pâlpâie o dată la câteva minute, într-un ritm spasmodic, apoi îşi revine. Aerul umed şi stătut îmi vizitează şi părăsește plămânii, fără să simt cum respiraţia îmi mişcă pieptul. Închid şi deschid ochii, privind plictisită, în gol. Dau să îmi scot din geantă o carte, însă fâşâitul enervant al genţii mă determină să renunţ. Sunt înconjurată de 5-6 persoane, peste 50 de ani, aşezate pe scaune din plastic, toate aşteptând la doctorul Dragomirescu. Două femei şuşotesc, cu mâna la gură, bârfele auzite despre el, vindecările sale miraculoase, întrebându-se reciproc cât să îi lase „în plic”. O bătrână, aşezată în faţa mea, se uită chiorâș la mine, cercetându-mi fiecare gest. Ochii ei curioşi sapă în imaginea mea, judecând, căutând răspunsuri care să îi animeze mintea lipsită de vreo preocupare sau motivaţie aparte. O surprind, privind-o fix şi ridicând sprânceana, fapt ce o determina să îşi mute privirea. Urăsc asta.

Aceeaşi poveste veche, de fiecare dată când mă trezesc în sălile deprimante de aşteptare. Oamenii mă privesc curioşi, toţi schiţând parcă întrebarea „Ce căuta la vârsta ei aici?”. De parcă îmi fac vreo plăcere aceste aventuri. Îmi este silă de ele. După ce, la o vârstă fragedă, din cauza constituţiei fragile şi rezistenţei fizice reduse, am fost plimbată din doctor în doctor, având diferite specializări şi funcţii, fiecare dintre ei lăsându-mi apoi un tratament de cel puţin două-trei medicamente, am evitat, cu orice risc, să mai calc pragul vreunui cabinet medical. Îmi aduc aminte şi acum de oboseala, anxietatea, starea de „legumă” şi semi-dependența în care mă duseseră toate acele tratamente pentru copilul care nu funcţiona cum trebuie.

Acum nu mai puteam amâna. Încercasem deja cu un regim propriu, zile libere, şi, mai mult împinsă de la spate, reluasem vizitele mele la medici. De data aceasta, însă, nu mai găseau ei nimic în neregulă. Analizele erau bune, şi „păream” sănătoasă. Greţurile, frisoanele, ameţelile şi durerile chinuitoare de cap sunt din cauza stresului şi alimentaţiei, aparent. În sinea mea, renunţasem de mult să mai caut, sătulă de umerii ridicaţi primiţi în locul răspunsurilor. Aici am ajuns din inerţia faptului că deja, orice mănânc, îmi face rău.

― Numărul şapte, vă rog…

― Doamnă asistentă, fiţi amabilă, eu am ajuns înaintea domnişoarei!

Ridic ochii către bătrână cu voce isterică, pregătită să intre val-vârtej în cabinet. După o serie de întâmplări asemănătoare, îmi pierdusem răbdarea şi nu intenționez să o recapăt acum.

― Nu vă supăraţi, la ce oră aţi fost programată?

― La două şi jumătate, dar am venit aici de la unsprezece!

― Da, doamnă, atunci trebuia să vă programaţi de la ora aceea.

Intru şi las uşa metalică să se închidă, greoaie, în urma mea. Într-o anticameră sărăcăcioasă, asistenta îmi solicită buletinul şi îmi spune să aştept să fiu chemată de medic. Gresia răsună gol sub paşii mei, şi mă aşez pe un scaun şubred din lemn, care scârţâie prelung sub greutatea mea. Toată clădirea, inclusiv mobilierul din ea, pare dintr-o vreme mult îndepărtată, şi tot ce era acolo îmbătrânea subit. Plăci albe de faianţă, ciobite pe alocuri, acoperă pereţii, până la o dungă vişinie, ce delimitează jumătatea distanţei de la podea la tavan. Chiar şi în aer plutea un miros greu şi apăsător de vechi. Mă uit la mâinile mele, vag cenuşii în acea lumină, şi mă întreb când naiba au ajuns să pară atât de mature.

― Poftiţi, domnişoară…

Toate şedinţele aveau acelaşi început, conţinut şi final, aceleaşi concluzii şi acelaşi tratament, practic, inexistent. Vocea medicului sună în gol, în capul meu, cuvinte precum „diminuarea stresului”, „odihnă” şi „alimentaţie echilibrată” repetându-se în capul meu, precum un disc stricat. E acelaşi sentiment de déja-vu pe care îl tot am avut în ultima vreme. Mă privește, de deasupra ramei ochelarilor tip fund de borcan:

― Voi, tinerii din ziua de azi, mâncaţi numai porcării.

Da, aceea era problema!

Îi zâmbesc insesizabil. Eliminasem de ceva vreme din alimentaţie tot ce era considerat a fi nesănătos, însă ajunsesem să nu mai pot înghiţi aproape nimic. Din nou, mi se amintesc atâtea reguli de aur care par simple pe hârtie şi imposibile în practică. Degeaba. Câteva cuvinte scrise pe o hârtie roz, urmată de clinchetul parafei. Aceleaşi premise, aceeaşi procedură.

Pășesc, grăbită, pe hol. Nu rezolvasem nimic. Mă simt ca o păpuşă stricată, aruncată în fundul lăzii, pentru că nu mai ştie să cânte, să meargă, sau să se mişte, cum fac celelalte. Zornăie numai mecanismul stricat, dovada că poate a fost, odată, ceva bun, acolo. Acelaşi mecanism pe care îl auzeam șuierându-mi în urechi, de fiecare dată când îmi sprijineam fruntea de marginea rece a căzii, tremurând din toate încheieturile, după episodul violent de tuse care îmi zdruncina corpul şi-mi speria apropiaţii.

Doamne, nu mai vreau…

*

În urechi încă îmi răsună uruitul trenului mult după ce am coborât din el. Toţi insistaseră să plec pentru o vreme, pe motiv că poate nu îmi făcea bine aerul din oraş. Ce-i drept, o dată cu instalarea căldurii, străduţele începuseră să prindă un iz greţos, de parcă totul din jur era în descompunere. Nu era zi în care, ieşind din casă, să nu îmi răsune, în minte, versuri din Cuptorul lui Bacovia. Mă înfioram, gândindu-mă la peisajul sinistru şi purtând după mine constant o sticluţă de parfum tare. Urma să stau în gazdă la o rudă îndepărtată, o stră-mătuşă, cred, din neamul celor care nu părăsiseră încă orăşelul maritim. Îmi amintesc vag de acel loc, retras, liniştit, cu plaje mici, înguste şi stâncoase. Aerul sărat mă mai trezește puţin din starea de somnolenţă care mă stăpânise, graţie înăbuşelii din tren. Stătusem în cabină cu câţiva oameni destul de ursuzi, care nu agreau “curentul” cauzat de deschiderea geamului. Pentru confortul meu psihic, am preferat să nu intru în discuţii cu ei, aşa că am deschis o carte şi i-am ignorat tot restul drumului.

Cămăruţa este modestă. O fereastră joasă, care nu se închidea prea bine, lasă lumina soarelui de dimineaţă să pătrundă până în dreptul patului. Pereţii, zugrăviţi cu tencuiala ieftină, găzduiesc o policioară din placaj mahon, o oglindă ovală, agăţată în cui şi o icoană scorojită, din lemn pictat. Nu am nevoie de mai mult. Dau câteva apeluri, apoi închid telefonul, gândindu-mă că, momentan, orice legătură cu acea lume e mai bine să aştepte. Îmi scot hainele şi le aranjez pe marginea patului, plasând mărunţişurile (flacoanele de medicamente, trei cărţi, un caiet, un pix şi două perechi de cercei) pe suprafaţa poliţei, care, la o privire mai atentă, pare destul de şubredă. Pe peretele din fata patului pot zări urmele unei sobe, care a fost de mult dezafectată. Înghit în gol și simt gustul amar, mult prea cunoscut, urcându-mi parcă până în nări. Tuşesc sec, uşor ameţită, şi mă hotărăsc să ies puţin.

Căldura, mult mai tolerabilă aici, vine ca o alinare pentru frigurile care începuseră să îmi umble prin vene. Îmi ţin, totuşi, un şal din bumbac pe umeri şi o pereche de ochelari de soare la ochi. În ciuda presupusei ore agitate, la care oamenii se întorceau acasă, străzile şi localurile sunt mult mai liniştite, comparativ cu haosul, gălăgia şi aglomeraţia pe care oraşul mi le injecta zilnic, obligatoriu, indiferent de ceas. Caut, pe străduţele înguste, drumul spre terasa din fața plajei. Strămătuşa locuia singură, şi faptul că am sosit eu acolo este un eveniment de care intenţionează să se bucure: are cu cine să vorbească, cui să îi povestească întâmplările din tinereţe şi să îi dea sfaturi despre viaţă. Însă răbdarea mea nu mai poate duce atât. Mă întreb dacă rudele de acel tip de caracter au fost motivul pentru care bunicii mei preferaseră viaţa în oraşul mare.

Păşind în jos pe treptele erodate, din piatră, pot zări câţiva copii alergându-se în jurul unei terase părăsite. Ţipetele, râsetele şi zumzetul lor îmi răsună în urechi, ca un ecou fad al inocenţei pe care o ştiam, odată, demult. Oftez, sprijinindu-mă de o rămăşiţă ruginită a ceea ce a fost, acum mult timp, o balustradă. Deşi incomodă, poziţia îmi permite să văd mai bine tot ce se află împrejur. Deasupra terasei domneşte un părculeţ, în centrul căruia se află o statuie, întruchipând un înger cu braţele ușor ridicate spre cer. Din profil, figura pare să strige către mare, cerând ceva nespus de buzele reci şi nemişcate. Mă apropii de ea, fără să observ cum am coborât restul de trepte şi am trecut de portiţa parcului, contemplându-i expresia: o împletire de uimire, groază şi durere, ca şi când ar cere venirea Sfârşitului.

Privind în aceeaşi direcţie cu statuia, pot vedea o parte din terasa încadrată de plăcile de beton, o plajă, mică, îngustă şi neîngrijită, în dreptul căreia se află o clădire înaltă, cu geamuri mari şi rotunde, având acoperiş în boltă. Deşi ruinată la rându-i, clădirea încă păstrează din gloria vremurilor demult apuse, motive florale împodobind pereţii înalţi şi albi, care parcă au uitat să îmbătrânească, odată cu restul lumii.

Lumina devine timidă, odată cu lăsatul serii. Coborând de-a lungul plajei, verdele algelor umple priveliştea. Stâncile sunt acoperite cu un strat gros, verde şi catifelat. Apa trece printre ele, limpede, rece şi melodioasă. Aerul, răcit simţitor, pare să poarte cu sine un cântec al tihnei, un murmur al liniştii profunde, undeva unde timpul a uitat să mai treacă…

Un ţipăt strident, ascuţit, de femeie, mă scoate din transa care începuse să mă stăpânească.

― Andrei, vino înapoi!

Disperarea din glasul ei mă cutremură, şi parcă simt panica urcându-mi-se până în vârful degetelor. Femeia aleargă spre copilul ei, care fugea către apă, distras probabil de valuri, smucindu-l violent de mână.

― Dar, mami, am văzut o zână!

Zâmbesc, gândindu-mă la imaginaţia copiilor. Imaginaţie pe care nimeni nu ţi-o cultivă mai târziu în viaţă. Toţi o suprimă, parcă stârpind-o sub talpa piciorului, până când nimic nu rămâne din zâne, dragoni şi basme. Aceiaşi toţi care te trimit la facultăţi burduşite de cifre, exprimări mecanice sau învăţături fără noimă, aruncându-te apoi într-o nebunie din care nu ştii dacă vei mai ieşi viu.

Şi nici nu avea cum să se înece, bietul copil. Stâncile şi pietrele din apă păstrează acelaşi nivel mulţi metri în larg. Atâta frumuseţe, lăsată pradă sălbăticiei. Păcat. Acum, când plaja este pustie, întreaga împrejurime pare vrăjită. Melodia valurilor, care seamănă cu un cor şoptit, îmi alină simţurile, purtându-mă departe, ca într-un vis. Zgomotul mecanic al unui motor mă trezeşte din starea de visare, şi zăresc două siluete negre, doi motociclişti, îmbrăcaţi în piele, gonind până în dreptul scărilor, chiuind şi înjurând. Doi paşi mai aproape, şi ar fi căzut în râpă, sau pe treptele dinspre plajă. Oameni fără minte, îmi spun.

*

Dimineaţa, mă trezesc brusc şi fug, împleticindu-mă, la baie. Răsăritul soarelui mă găseşte sprijinidu-mi fruntea de marginea chiuvetei, cu mâna dreaptă pe robinetul de apă rece. Ţinându-mi părul în loc, mă clătesc pe obraji şi pe buzele uscate. Stomacul, puternic încordat, parcă nu mă lasă să respir. Un nod în gât pare să mă sufoce, și o greutate mă apasă în plămâni, împingându-mă să mă prăbuşesc pe gresia rece, strângându-mi braţele în genunchi. Am zăcut până în după-amiaza, târziu, când am decis că mi-am strâns suficiente puteri pentru a mă plimba câteva minute. Tânjesc după starea de linişte de ieri, singurele momente în care nu simţeam boala, apăsarea şi scârba care mă copleşeau. Trăgându-mi şalul pe umeri, mă pregătesc să ies pe uşă.

― Iar te-ai îmbrăcat în negru, mamă?

― Da, aşa mă îmbrac eu, ce are?

― Parcă porţi doliu! Alte haine nu ţi-au luat părinţii?

― Părinţii nu-mi mai cumpăra haine de zece ani, mătuşă…

― Hai, te rog eu, ia-ţi altceva…

De dragul liniştii mă duc să îmi caut alte haine. Cum orice urmă de culoare părea să mă ameţească subit azi, aleg o rochie lungă, albă, pe care nu am mai purtat-o demult. Oraşul era mult prea prăfuit şi murdar pentru a o purta, mă mir că nu am uitat de ea, de atâta timp. Plec, grăbită, vrând să evit orice alte nemulţumiri ale bătrânei.

Copiii nu au mai ieşit azi la joacă, sau poate am coborât eu prea târziu pe plajă. Marea este liniştită, mişcându-se, leneşă, printre stâncile lipicioase. Fragmente de scoici zac, abandonate, de-o parte şi de alta a pietrelor, zgâriindu-mi picioarele în timp ce încerc să intru, timid, în apa rece. Ţinându-mi poalele rochiei, mă străduiesc să nu mă dezechilibrez printre atâtea vârfuri ascuţite. Ajunsă în dreptul unei pietre înalte, pe jumătate acoperită cu apă, mă aşez pe ea. Privind în spate, îngerul din parc pare să îmi arate marea, în timp ce valurile mici lovesc, melodios, ţărmul. Închizând ochii, respir adânc aerul sărat, care este totuşi prea puternic pentru plămânii mei intoxicaţi. Tuşesc, ţinându-mi mana în dreptul pieptului.

― Doamne Sfinte, eşti vie!

Deasupra mea, un bătrân, cu un cuţit îndreptat spre spatele meu, stă uimit. Un ţipăt surd îmi scapă, din gât.

― Stai, fetiţo, credeam că eşti altcineva.

― Pe cine altcineva ai urmări cu un cuţit?!

Mă privește cu îndoială o vreme, apoi spuse:

― Tu nu eşti din părţile astea, nu?

― Nu.

― Eşti străină? Rusoaică? Nu pari de prin împrejur. Omul era probabil mirat de paloarea mea inexplicabilă şi de ochii deschişi la culoare, cu toate astea nu vorbeam cu vreun accent care ar fi dat de gândit.

― Nu, de aici sunt, şi la fel şi neamurile mele. Scăpasem demult poalele rochiei din mână, şi îmbibate până la genunchi, mă trăgeau, grele, în apă.

― Hai afară, ai multe de aflat. În primul rând, om fiind, nu ai ce căuta pe plajă, după înserat…

Undeva deasupra terasei sunt câteva băncuţe. În mod bizar, de aici poți vedea întreg peisajul: micuţa plajă, clădirea, terasa şi parcul – şi toate par, aici, ireale şi ruinate. Aşezată pe scândurile băncii, îmi storc poalele rochiei, care căpătase nuanţe uşor verzui. Mă uit la bătrân, care încă nu-şi revenise din uimire.

― Spuneaţi ceva de o poveste?

― Nu e poveste, don’şoara, e adevărul adevărat. De ce crezi că nimeni nu se încumeta să rămână pe plajă după înserat?

Îl privesc, uşor mirată. Acum, că mă gândeam, plaja devenea într-adevăr subit pustie odată cu lăsarea soarelui. Omul mijeşte ochii, atent la mine, şi continuă:

― A trăit, odată, demult, p-aici, un om înstărit, care avea o fată tare frumoasă. Neamurile lor erau venite din alte locuri, erau slavi, cică. Fata creştea şi mai frumoasă, pe an ce trecea, şi ta’su tot mai mult o iubea. O iubea aşa tare, încât nu a lăsat-o să-l ia pe flăcăul de care a prins drag. Era un băiat înalt, chipeş şi brunet, de suspinau toate fetele după el. Şi băiatul ăla numai la fată visa, zi şi noapte, noapte şi zi, până n-au mai putut de dor, nici el şi nici ea. Aşa că fata a fugit de acasă de la ta’su, să se mărite cu el. Din câte s-au spus, fătuca l-a aşteptat într-o noapte uite-acolo (şi arătă spre clădirea veche şi dărăpănată), dar pe ea a aşteptat-o altceva. Nimeni nu ştie ce dihanie de pe altă lume a prins-o, dar i-a luat suflarea, a dus-o până în parcul de colo (îndreptându-şi mâna către parc) şi i-a pus trup’șorul fără suflet în braţele statuii ăleia.

Simt cum mi se ridică părul pe mâini, imaginându-mi fata, ucisă, în braţele îngerului care strigă spre mare. Citindu-mi teroarea în ochi, bătrânul îşi continuă, şi mai abitir, povestea:

― Oamenii au plâns după ea, dar cât să plângă lumea? După ce, o vreme, totul se liniştise, au început să apară necuratele. Prima oară, un flăcău, tot aşa, înalt şi frumos, şi poet, şi câte se mai ziceau de el, a ieşit de la o petrecere de tineret din sala de bal (am intuit că se referă la construcţia înaltă, cu acoperiş în boltă) să ia o gură de aer. L-au găsit, a doua zi de dimineaţă, cu ochii albi, fața schimonosită ca într-un urlet de groază, şi trupul, tot, putrezit. Babele ziceau că l-au fermecat ielele, alţii că i-au mâncat sufletul duhurile apelor. Până când a păţit-o şi altul, şi altul. Toţi flăcăi, toţi erau luaţi noaptea şi găsiţi a doua zi, la fel. Nişte rude mai îndepărtate de-ale fetei au cerut s-o dezgroape, dar n-au mai găsit-o acolo, şi niciunde. Se spune că a făcut-o Necuratul stăpâna apelor şi a nopţii. De atunci, s-a pustiit p-aici. Nu mai vine nimeni, decât neîncrezătorii şi neştiutorii. Restul, se tem de iazma care se arată din mare după înserat şi îşi duce toţi sortiţii în lumea de Dincolo. Se spune că are ochii ca golul cerului, buzele vineţii, îşi poartă părul negru pân-la brâu şi are rochie albă, de mireasă. Şi, când noaptea e tăcută, auzi cântecul ei, chemându-şi iubirea înapoi…

*

Mă culcasem devreme. Aerul puternic m-a extenuat, şi am hotărât să zac o bună parte din seara, în speranţa că voi adormi repede şi voi uita îngrozitoarea povestire. Încercam să mi-o scot din minte, dar prea multe scenarii îmi jucaseră pe retină în drumul meu grăbit către casă. Câteva licăriri mi se plimbă pe pleoapa închisă, reflectate parcă de oglinda din perete. Cu toate că ochii îmi atârnă grei şi obosiţi, somnul se lasă aşteptat. Gândurile îmi fug departe, întorcându-se apoi la mine temătoare, reci şi îngreunate, ca şi când undeva, ar fi găsit ceva înspăimântător, care le-ar fi gonit înapoi la mine. Aud, ca pe un fundal muzical, câteva picături, curgând rar. Poate nu am închis bine apa, îmi zic. Sau poate picură afară…

„De-atâtea nopţi aud plouând

Tot tresărind, tot aşteptând…”

Patul a început să vibreze. Întâi aproape insesizabil, apoi mişcându-se haotic. Deschid ochii, alarmată de gândul unui cutremur, pentru a simţi o zdruncinătură puternică, ca şi când o persoană s-ar fi aruncat asupra mea. Mă ridic panicată şi aprind lumina, tremurând din toate încheieturile. O carte, cu care adormisem în pat, era acum aruncată în colţul opus al camerei, cu două pagini rupte, în dreptul copertei cartonate. Pe podea, cearceaful zace şifonat, martor al panicii mele. Nu e nimic în jur. Mă aplec să ridic cartea, când o ameţeală înăbuşitoare îmi lovește tâmplele, gustul de fiere îmi invadează gura, şi frigurile pun, din nou, stăpânire pe mine. Pieptul, încordat, nu îmi dă voie să respir. Paralizată, mă agăţ de clanţa ușii pentru a mă prăbuşi mai apoi la pământ, văzând negru în faţa ochilor pentru câteva clipe. Uşa se deschide brusc.

― Ce ai, maică?

― Frigurile, şi greaţa, şi capul, şi…

Întorc ochii îngrozită către pat, care acum stătea nemişcat, în colţul său sinistru. Se uită şi ea, apoi, neînţelegându-mi reacţia, continuă:

― Iar? Ce ai mâncat?

― Legume, mătuşă…

― Eşti deochiata? Te-ai văzut cu vreun băiat? Vezi că pe aici umbla multe haimanale, te duc cu vorba, că e frumos, că…

Presimţind o altă povestire din tinereţe, i-o tai scurt.

― Nu.

― Te-a urmărit cineva până acasă?

― Doamne, nu!

Observând parcă abia acum că stau pe jos, îmi dă mâna să mă ajute să mă ridic. Şovăiesc, cu fiecare mişcare, simţind mii de fiori de gheaţă prin fiecare colţ al trupului. Toţi muşchii parcă erau blocați, ca şi când nu îi mai puteam controla. Broboane de sudoare se strânseseră pe fruntea mea, reci şi umede. Îşi retrage mâna, parcă mai speriată ca mine.

― Eşti rece ca moartea! Du-te la biserica, mamă. Nu e curat ce ţi se întâmplă!

*

După douăsprezece ore mă lăsaseră să plec de la Urgenţe. Nici ei nu ştiau ce să îmi facă, mai mult decât să-mi administreze calciu şi diazepam intravenos şi să mă ţină sub supraveghere. Acum, alături de simptomatologia binecunoscută, au adăugat, pentru statistici, şi „delir sistematizat”. Zâmbesc sec, privind în altă parte în timp ce asistenta îmi scoate perfuzia. Văzându-mi expresia, râde:

― Vă este frică, nu-i aşa?

O agitaţie necuvenită umple străzile, oameni înghesuindu-se pentru a nu vedea sau auzi nimic, doar de dragul complezenței. Din câteva vorbe aruncate, înţeleg că dispăruse o persoană, în apropierea terasei. Panica generală se dovedește a fi, mai degrabă, la un nivel de suprafaţă, oamenii fiind mai degrabă angrenaţi în trimiterea mesajelor şi pozarea terasei în sine decât în a afla cine e, într-adevăr, acea persoană. Trec neobservată, pe lângă balustrada ruginită, pe care se sprijineau, rupte, câteva panglici galbene, plastifiate. Haosul nu ajunsese încă aici. Sau poate deja plecase. Acum e la fel de linişte ca în celelalte seri, poate doar puţin mai frig.

Mă aşez pe nisip, aproape de mal. În depărtare, ţipătul unui pescăruş sfâşie liniştea, ca o chemare aruncată în lumea de Dincolo. Ar putea trezi şi morţii, gândesc. Oboseala nopţii pierdute nu se lasă aşteptată, și simt deja o greutate apasând pe tâmple şi în gene. Mă sprijin cu capul de genunchi, lăsându-mi gândurile să se înece în melodia netulburată a apei. Cu ochii închişi, alunec, ușor, în neant. Îmi răsună în minte o arie molcomă, ca un cântec de leagăn din copilărie. Un fior rece îmi străbate şira spinării, şi întind mâna după şalul care îmi căzuse de pe umeri. În locul materialului aspru, ating ceva rece şi umed, care parcă îmi ardea degetele. Tresar, ca dintr-un vis, cu capul vâjâind într-un ritm haotic.

În faţa mea, aplecată asupră-mi, stă o figură palidă, cu brazde vineţii pe tot corpul. Părul, închis la culoare, atârnă greu, încurcat cu alge subţiri şi putrezite. Ochii, având culoarea spumei apelor, mă fixează, însetaţi. Cu toată groaza care mă cuprindea, nu puteam să îmi mut privirea, morbid fascinată, de familiaritatea acelei figuri, de consecvența cu care respectă fiecare linie a feţei pe care mi-ar fi redat-o orice oglindă. În spatele făpturii, îngerul din parc, cu mâinile ridicate, pare că se uită la noi, cu aceeaşi groază.

Liniştea este stăpână peste totul din jur. Prin adâncul întunericului luna strălucește în sticlirile apei. Vântul adie, lin şi rece, împingându-mă, parcă, spre ţărmul unde am renăscut. În inima nopţii, foamea mă cheamă să ies, din nou, să îl caut, să îl iau cu mine, să îşi ispăşească faptele. Încheieturile încă mă strâng, şi urmele îşi cer răsplata. Păşind prin calmul apei, puteam auzi cântecul morţii, susurul tăcerii, unduindu-se în toată fiinţa mea.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

13 comentarii »

  • Alin Dărângă said:

    Ți-am mai spus-o, finalul e poezie pură 🙂 Felicitări!

  • Ioana-Catalina Dorojan (author) said:

    Multumesc din suflet, Alin. O sa incerc sa mai scriu „poezie” 🙂

  • Cat said:

    „Niciunde nu capata diavolul mai multe forme decat in apa.”
    Foarte frumoasa povestea. Astept si alti draci de apa 🙂

  • Ioana-Catalina Dorojan (author) said:

    Exact, Cata! 🙂
    Si multumesc. Vor mai fi, in mod sigur!

  • Paul said:

    Very nice! Imi place cum transmiti starile prin intermediul textului… Ideea e faina si ea!
    Felicitari!

  • Ioana-Catalina Dorojan (author) said:

    Multumesc, Paul! Ma bucur ca ti-a placut! 🙂

  • Miez de vară cu… « SCIFIENTLAND said:

    […] prin locuri izolate), Ioana-Cătălina Dorojan intră şi ea în scenă, oferindu-ne povestirea „Susurul tăcerii”. În pofida subiectului bun şi a unei scriituri îngrijite în cea mai mare parte, personajele fac […]

  • Ficțiuni în luna lui cuptor – privire de ansamblu « SCIFIENTLAND said:

    […] Niculae, „Mirtuman”, de Alin Dărângă, „Sânge, lacrimi și aur”, de James R. Blaisse, „Susurul tăcerii”, de Ioana-Cătălina Dorojan, „Întâlnirea”, de Karel Cispic (SUSPANS.ro), „Lumină […]

  • Scriptorium august | Gazeta SF said:

    […] “Susurul tăcerii”,  Ioana-Cătălina Dorojan ne prezintă o poveste ce degajă calm, nostalgie şi tristeţe şi […]

  • Cele mai bine proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Susurul tăcerii” de Ioana-Cătălina […]

  • mai buni şi activi 3 « Scriptorium said:

    […] Ioana Cătălina Dorojan, cu prozele Îmbrăţişări din adânc, Vine întunericul, Susurul tăcerii şi Lady A., primele trei publicate în Suspans, cea din urmă în Revista de Suspans. Putem […]

  • Doubt Truth to Be a Liar » Fata tacerii said:

    […] este acum in lucru. Stilul este putin diferit, mai incisiv decat obisnuiesc. Impreuna cu “Susurul tacerii” si “Ceasul tacerii”(t.b.a) voi pune la punct prima mea trilogie. Albastru, Fantasy, […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.