Tăiş de paloş

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

Cerul era negru ca fundul unui ceaun. Negru şi fără stele, pentru că… de unde să fie stele aici, la graniţa dintre tărâmuri? Aici erau doar frig şi întuneric, iar focul de la marginea pădurii nu reuşea să le împrăştie pe nici unul. Flacăra pâlpâia cu teamă, neîndrăznind să se îndepărteze prea mult de buturuga ce-o hrănea, iar noi – cuprinşi şi noi de-un soi nelămurit de teamă – stăteam grămădiţi în jurul rugului, sperând să căpătăm, cumva, un pic de curaj… dacă, prin absurd, căldura acestuia ar fi putut să ne încălzească nu numai trupurile, ci şi sufletele…

Dar flacăra nu avea putere aici, la hotarele tărâmurilor, iar frigul pustietăţii cosmice ne pătrundea în măduva oaselor şi ne răpea şi bruma de vlagă care ne mai rămăsese.

Căpcăunul îşi drese glasul zgomotos, tuşi, apoi mârâi abia inteligibil:

— Asta-i o problemă care depăşeşte puterea mea de înţelegere. Nu ştiu ce să zic…

În mod normal, o asemenea afirmaţie m-ar fi făcut să izbucnesc în râs, pentru că puterea de înţelegere a unui căpcăun era doar cu puţin mai mare decât a unei muşte. Numai că nu trăiam vremuri normale…

— Nici eu nu ştiu ce să zic, oamenii s-au muşcat şi s-au mâncat între ei de când e lumea şi pământul, mormăi zmeul.

— Da, se grăbi să-şi dea cu părerea ştima. Numai că până acum se mâncau la figurat, iar acum o fac la propriu…

— Este treaba lor, spuse tăios şi răspicat reprezentanta ielelor. Îi priveşte ce-şi fac între ei.

— Are dreptate, se grăbi s-o susţină baba cloanţa. Nu-i bine să ne amestecăm în treburile oamenilor. Nu-i bine să se amestece cineva în treburile altora.

— Şi atunci? întrebă piticul. Ce propui? Să stăm şi să ne uităm? Poate că unii îşi permit – ielele, ştimele, zmeii şi cei care nu-s foarte asemănători oamenilor. Dar noi, sânzienele, spiriduşii şi alţii care suntem alcătuiţi cam aşa cum sunt alcătuiţi şi pământenii – noi am putea fi în pericol. Nu putem să stăm şi să aşteptăm să ni se întâmple şi nouă ceva de acelaşi fel…

— Trebuie să luptăm, spuse calm Făt Frumos. Trebuie să luptăm, pentru că putem să învingem. Sunteţi alături de mine?

— Nu mi-a fost niciodată frică de luptă, replică uşor stânjenit zmeul. Ştii prea bine asta. Ştii mai bine decât oricine. Dar asta nu-i lupta mea.

— Nici a mea, mormăi căpcăunul.

— Nici a mea, îi ţinură isonul majoritatea celor strânşi în jurul focului.

— Adică, dacă înţeleg eu bine, zise piticul, destul de nedumerit, propuneţi să nu ne băgăm? Să stăm de-o parte şi să privim?

— Nu, prostule, se răsti la el baba cloanţa. Nu, pentru că nu ştii ce ţi se poate întâmpla. Chiar tu ai zis că noi, cei care semănăm din punct de vedere fizic cu oamenii, ar trebui să fim prudenţi, că nu se ştie ce ni se poate întâmpla. Şi eu zic că e bine să fim cu toţii prudenţi, inclusiv cei care sunt foarte deosebiţi de pământeni. Părerea mea e să ne întoarcem cu toţii în tărâmurile noastre şi să închidem orice căi de comunicare cu universul oamenilor.

— Da, tună zmeul, cu glasul lui de bas. Să ţinem Pământul în carantină, până când trece molima. Pentru că nu ştim dacă nu-i molipsitoare, dacă nu se poate întinde şi la alte specii…

— Bine zis, bine zis, se grăbiră să-i aprobe majoritatea celor strânşi în jurul focului.

— Atunci, ce mai aşteptaţi? se răţoi ştima. Fugiţi cu toţii în tărâmurile voastre. Acum, în clipita asta!

Şi, ca şi cum abia ar fi aşteptat îndemnul acela, făpturile ghemuite în jurul buturugilor ce ardeau se făcură nevăzute.

Am rămas doar eu şi Făt Frumos.

Ne-am privit – mâhniţi şi dezamăgiţi – şi eu am scos un hohot trist:

— Nici măcar nu ne-au întrebat dacă vrem să venim cu ei! Nu s-a găsit nimeni să ne ofere adăpost!

— L-ai fi acceptat, dacă ţi-ar fi fost oferit?

— Cum să accept? m-am indignat eu. Locul meu – locul nostru – e aici, nu în tărâmul altora. Dar mi-ar fi plăcut să ştiu că există cineva căruia îi pasă de soarta noastră…

Făt Frumos a zâmbit trist, privind bezna ce se întindea în faţa noastră:

— Eroii nu au locuri de refugiu, eroii nu au odihnă, eroii au doar sarcini de îndeplinit. Ei au prinţese de salvat, împărăţii de cucerit şi monştri de înfrânt. Lumea e în pericol, lumea trebuie salvată – cine să facă asta, dacă nu noi? Noi nu avem voie să dăm înapoi, noi nu avem voie să fugim. Şi ce sarcină mai măreaţă ni s-ar putea încredinţa, decât să salvăm şi de data asta omenirea?

M-am uitat urât la el şi m-am răţoit:

— Tu nu mai ştii să vorbeşti decât în lozinci?

— De atâta vreme vorbesc aşa cum se aşteaptă ceilalţi să vorbesc, a oftat Făt Frumos, încât repertoriul meu a devenit destul de redus. Oricum, ai înţeles ce-am vrut să spun. Chestia e că… nu ştiu cum s-o spun… de data asta mi-e frică.

— Şi mie, am recunoscut eu. Mă sperie lucrurile necunoscute, lucrurile de neînţeles, lucrurile care n-au nici o logică. Ştii, e destul de neplăcut să fii erou. Lumea se aşteaptă să nu gândeşti prea mult, să fii un pachet de muşchi care pune în mişcare un paloş, să zâmbeşti fermecător… şi cam atât. Toată treaba asta mă îngrozeşte. Nu pricep nimic, nu-mi dau seama ce a produs molima asta nenorocită… Să-ţi spun o treabă: când am venit aici mă aşteptam să stabilim un plan de luptă, să ne ascuţim paloşele şi să trecem la treabă. Dar când am văzut că toţi dau înapoi, când i-am văzut fugind din faţa pericolului… în clipa aia mi-am dat seama că soluţia nu-i chiar atât de simplă pe cât credeam eu…

Făt Frumos m-a privit rânjind, apoi mi-a mărturisit:

— Şi eu sunt speriat. Dar sper ca dracul să nu fie atât de negru. Nu ştiu ce ai tu de gând, dar pentru mine nu-i decât un singur lucru de făcut: trebuie să mă întorc la castel. Să am grijă de Ileana. Am lăsat-o în pază bună, dar nu poţi să şti ce-o să se întâmple în continuare…

— Vin cu tine. Şi după aceea o să văd ce se poate face. Oricum, vom avea de luptat.

— Păi la asta ne pricepem. Asta facem de când ne ştim…

Ne-am ridicat de lângă foc. Am privit tăciunii care se stingeau încet, pierzându-şi dogoarea, apoi ne-am îndreptat spre pădurea care se întindea la marginea tărâmului pământesc. Am găsit caii, legaţi de copaci – aşa cum îi lăsasem cu câteva ore mai înainte – am încălecat şi am pornit agale de-a lungul cărării ce se strecura printre arborii imenşi.

Lumina pătrundea cu greu prin frunziş, iar întunecimea pădurii părea o extensie a beznei de dintre tărâmuri. Ca şi cum vidul cosmic s-ar fi întins pe pământ, pentru că găsise tărâmul nostru lipsit de apărare…

M-am scuturat, încercând să alung asemenea gânduri sumbre, nepotrivite înainte de bătălia ce ne aştepta, şi am dat pinteni calului, îmboldindu-l să meargă mai iute.

Făt Frumos, care se grăbea să ajungă la aleasa inimii sale, m-a imitat, aşa că am gonit un timp prin semiîntuneric, ca nişte umbre ce nu-şi găseau odihnă.

Când cărarea a ajuns la un drum larg, am tras brusc de hăţuri, oprind bidiviul.

În intersecţie aştepta un călăreţ, înveşmântat într-o mantie lungă, neagră.

Stătea cu spatele la noi, iar pe umăr îşi rezemase paloşul scos din teacă. Paloşul sclipea slab, argintiu, în razele ce se strecurau prin coroanele copacilor, iar călăreţul părea întruparea Morţii.

M-am cutremurat.

Apoi călăreţul s-a întors, m-a privit şi şi-a tras gluga care-i acoperea capul.

În clipa aceea l-am recunoscut, iar teama mi-a dispărut.

Puteam să-l înfrunt, puteam să-l înving.

— Bună să-ţi fie inima, Harap Alb, a spus Spânul, cu glas blând şi plăcut. Lasă arma, a adăugat el, văzând că mă pregăteam să trag paloşul din teacă. Am venit cu gânduri bune. Am venit să vă ajut.

Fără să vreau, buzele mi s-au strâmbat într-un zâmbet neîncrezător. Am aruncat o privire către Făt Frumos. Stătea liniştit, aşteptând – dar cu mâna pe mânerul paloşului, gata să intervină, dacă ar fi fost nevoie.

— Ştiu că n-ai încredere în mine. Ştiu. Dar de data asta lucrurile stau altfel. Suntem în aceeaşi tabără, indiferent că ne place sau că nu ne place. Şi – ca să fii liniştit – jur pe tăişul paloşului tău, jur pe tăişul paloşului cu care mi-ai zburat capul de pe umeri, că o să-ţi fiu credincios şi că o să lupt alături de tine până în ultima clipă. Indiferent cum va fi acea ultimă clipă: aducătoare de victorie sau de moarte. Îţi voi fi servitor credincios şi devotat.

L-am crezut.

Nu pentru că glasul lui inspira încredere. Nu. Glasul lui fusese făcut să inspire întotdeauna încredere, era glasul potrivit pentru minciuni. L-am crezut pentru că se ivise în calea noastră, la răscruce de drumuri – aşa cum apărea el întotdeauna – cu înfăţişarea sa, fără să încerce să-şi ascundă identitatea, fără să pretindă că-i altcineva, aşa cum făcea de obicei, aşa cum făcuse când mă înşelase şi mă transformase în robul său.

L-am crezut pentru că aveam nevoie de ajutorul lui, iar el avea nevoie de ajutorul nostru.

M-am uitat din nou spre Făt Frumos.

A dat din cap.

Atunci am spus, cu glas ferm, acceptând înţelegerea:

— Şi eu jur pe tăişul paloşului tău – cel cu care mi-ai zburat cândva capul de pe umeri – că vei fi camaradul nostru, cu drepturi egale, în lupta care ne aşteaptă.

Spânul a dat din cap, a zâmbit fermecător – aşa cum numai el ştia s-o facă – apoi şi-a tras din nou gluga peste cap, ascunzându-şi ţeasta lipsită de păr. De sub stofa aspră, ochii îi sclipeau ca nişte tăciuni uitaţi în vatră.

Apoi şi-a mânat calul alături de noi.

Şi am pornit mai departe, tăcuţi şi gânditori.

Drumul larg ne-a scos curând din pădure, dar, deşi era plină zi, semiîntunericul se ţinea scai de noi. Cerul era acoperit de norii care ascundeau soarele. Aveam impresia – nejustificată de nimic, era doar o senzaţie – că norii aceia nu erau nori de ploaie – sau, mai bine zis, că ploaia purtată de norii aceia era menită să spele pământul abia atunci când avea să se termine totul şi când păcatul şi murdăria aveau să fie curăţate de pe faţa lumii. Dar până atunci mai era, iar lumea rămânea uscată şi însetată. Nu-mi plăcea răcoarea adusă de nori, mi se părea că-mi suge vlaga din trup – sau, poate, eram prea speriat şi îngrijorat, iar eu, neobişnuit cu o asemenea stare, o puneam pe seama vremii.

Şi caii păreau a nu se simţi în largul lor, măreau pasul fără să fie îndemnaţi, întorcându-şi mereu capul în dreapta şi-n stânga, ca şi cum ar fi simţit un pericol iminent…

În cele din urmă, pădurile şi pustietăţile se sfârşiră. În faţa noastră se întindeau câmpuri cultivate.

Câmpuri cultivate, dar neîngrijite, năpădite de buruieni. Spicele mucegăiseră, iar o mare parte din boabe căzuseră în ţărână.

Ca şi cum cei care semănaseră lanurile acelea dispăruseră înainte să apuce să se bucure de recoltă.

Am mers mai departe, încet, cu simţurile în alertă, aşteptându-ne la ceea ce putea fi mai rău.

Apoi am văzut satul.

Un sat obişnuit, ca multe, multe altele. Un sat mic, cu case modeste, ascunse la umbra copacilor. Un sat cu grădini cu flori în faţa locuinţelor şi cu acareturi şi grădini de legume în fundul ogrăzii.

Un sat pustiu, un sat fără câini. Şi fără oameni, bineînţeles.

În liniştea ce învăluia totul se auzeau doar paşii cailor noştri. Zgomotul lor era amortizat de stratul gros de praf.

Am decis – înţelegându-ne doar din priviri – să străbatem localitatea aceea măruntă, mergând pe uliţa sa principală – care era, de fapt, prelungirea drumului pe care veniserăm până acolo.

Chiar la marginea satului se întindea cimitirul – un loc cu verdeaţă la propriu, pentru că acel cimitir, ca toate cimitirele de la ţară, era plin de copaci, de iarbă şi de flori. Un loc menit să-i facă pe morţi să se simtă bine şi să dorească să rămână acolo.

Numai că morţii din cimitirul acela nu doreau să rămână în mormintele lor.

Probabil că ne simţiseră, cumva, pentru că pe poarta cimitirului se iviră siluete ce se mişcau bizar, cu o lentoare neomenească, păşind aiurea şi ţinându-şi braţele în poziţii ciudate, ca şi cum ar fi atârnat în încheieturi ce nu mai funcţionau normal.

Veneau fără să scoată nici o vorbă, nici un geamăt, nici un urlet.

Veneau ameninţători, privindu-ne cu ochi morţi, lipsiţi de inteligenţă. Veneau încet, dar fără ezitare. Veneau împinşi de ură sau de răutate.

Iar noi îi priveam venind, îi priveam înlemniţi, ca nişte vrăbii aflate sub vraja unui şarpe…

Apoi, unul dintre morţii mişcători ce ieşea din cimitir a călcat pe o crenguţă uscată, aflată pe drum, iar lemnul a pocnit… Poate zgomotul scos de crenguţa frântă n-a fost puternic, dar mie mi s-a părut, în liniştea aceea, că a sunat ca un gong ce vestea ziua Judecăţii de Apoi…

Am tresărit toţi trei şi ne-am trezit.

Ne-am grăbit să tragem paloşele din teacă şi am trecut la fapte.

Nu era greu să spinteci morţii – pentru că nu se apărau şi se mişcau încet. Greutatea consta tocmai în faptul că nu se apărau, că veneau peste tine fără să le pese de ceea ce le-ai fi putut face. Veneau mânaţi de-o foame neomenească – sau de-o lăcomie neomenească. Trebuia să ne ferim să fim muşcaţi, trebuia să avem grijă să nu-i lăsăm să ajungă aproape de noi.

Dar eram trei luptători încercaţi, care ne luptaserăm cu zmei şi balauri, cu zgripţuroaice şi cu tot felul de fiare îngrozitoare, aşa că le-am venit de hac.

După ce i-am terminat pe toţi cei din cimitir, ne-am dus în sat. Am mai găsit şi aici câţiva morţi mişcători – că nu ştiu cum să le zic – şi le-am dăruit şi acestora odihna veşnică.

Am descoperit că satul era plin de schelete proaspăt descărnate – de oameni sau de animale.

Bietele animale! Atunci când molima lovise oamenii de acolo, câinii erau legaţi în lanţ, vitele erau în grajduri, păsările în poiată, porcii în cocină… adică nu avuseseră nici o şansă de scăpare, nu avuseseră cum să fugă, chiar dacă monştrii care veniseră să le mănânce de vii se mişcaseră încet şi fuseseră lipsiţi de îndemânare.

Satul era un osuar vast, un abator plin de inutilitate şi de scârboşenii.

Am vomitat la marginea drumului, Făt Frumos m-a imitat. Doar Spânul a scuipat plin de dispreţ, ca şi cum asemenea slăbiciune nu se potrivea cu făptura sa.

Am reuşit să mă stăpânesc şi am privit în jur.

Dacă ignorai trupurile descăpăţânate de pe uliţă şi oasele însângerate risipite prin curţi… totul părea normal, ca de obicei, neschimbat… dar nu puteai să ignori cadavrele şi oasele…

Am tuşit, încercând să arunc din gâtlej duhoarea de vomă, apoi am zis:

— Cred că ar trebui să plecăm de aici…

Făt Frumos s-a grăbit să-mi dea dreptate. Arăta îngrijorat. Presupun că abia atunci îşi dăduse seama cât de mare era pericolul ce-o ameninţa pe Ileana sa.

Am gonit pe drumuri de pământ, cu Făt Frumos în frunte – având în vedere că doar el cunoştea locul în care îşi stabilise gospodăria.

Am trecut prin alte sate, am trecut prin târguri mărunte… şi peste tot am fost întâmpinaţi de gloata îngrozitoare a morţilor ce-şi părăsiseră mormintele, înfometaţi de carne proaspătă. Am spintecat cadavrele ce se grămădeau în jurul nostru, am spintecat cu o îndemânare din ce în ce mai mare şi cu tot mai multă indiferenţă.

Te obişnuieşti cu toate – asta-i tragedia omenească. Te obişnuieşti şi cu monştri, şi cu morţii care-şi părăsesc coşciugele, te obişnuieşti să spinteci cadavre… Te obişnuieşti şi nu mai lupţi împotriva grozăveniilor. Asta e, de fapt, monstruozitatea cea mai mare.

Însă noi luptam încă. Şi nu aveam de gând să renunţăm.

Făt Frumos spinteca plin de înverşunare, dorind să termine cât mai iute cu cei ce-i stăteau în cale, ca să poată să-şi vadă de drum. Iar noi ne grăbeam să-i venim în ajutor.

Şi aşa, spintecând şi gonind, am ajuns la un castel sau, mai degrabă, un conac frumos, înconjurat de arbori şi de răzoare cu flori.

Şi ne-am dat seama că Făt Frumos ajunsese acasă.

Conacul era situat pe un deal, iar din drumul mare se ajungea la el pe-o alee lată, umbrită de tei. Din drum vedeam doar acoperişul de tablă sclipitoare al clădirii, restul fiind ascuns de frunzişul copacilor.

Am încetat să gonim, liniştindu-ne, căci ajunseserăm la capătul acelei etape a călătoriei. Aveam să ne odihnim, să ne schimbăm în straie curate… şi după ce aveam să ne asigurăm că Ileana Cosânzeana era în siguranţă, aveam să plecăm mai departe.

În timp ce mergeam pe aleea umbrită, tăcerea a fost spulberată de-un ţipăt puternic.

Un ţipăt de femeie disperată, aflată în mare pericol.

Am dat pinteni cailor şi ne-am repezit în direcţia din care venea strigătul – adică spre conac.

Aleea cotea brusc, iar clădirea apăru în totalitate în faţa noastră.

Am văzut, într-o clipă, clădirea masivă din vârful dealului, am văzut şirul de trepte late, din piatră albă, ce ducea spre intrarea mărginită de coloane din marmură lucitoare, am văzut faţada acoperită de iederă şi iasomie, de viţe întinse pe spaliere prinse de perete, ca o scară alcătuită din scânduri.

Pe scara aceea pe care se căţăraseră plantele stătea cocoţată o femeie.

O femeie într-o rochie lungă, de culoarea cerului, o rochie potrivită cosiţelor lungi şi blonde ale femeii. Şi, bănuiesc eu, rochia se asorta şi cu ochii ei, pe care îi credeam a fi albaştri.

În urma femeii se căţărau o mulţime de morţi umblători. În ciuda lentorii cu care se mişcau aceştia, era evident că până la urmă aveau s-o ajungă, era evident că femeia nu avea scăpare.

Iar ea ştia acest lucru şi, în timp ce se străduia să urce cât mai sus pe spaliere, ţipa disperată, sperând s-o audă cineva şi să-i vină în ajutor.

Scările de piatră ce duceau spre conac erau şi ele pline de morţi umblători, care urcau spre clădire într-o tăcere ameninţătoare, cu mişcări stranii şi neîndemânatice.

N-am avut nevoie decât de-o clipă ca să înţelegem ce se petrecea, n-am avut nevoie să ne sfătuim sau să stabilim vreun plan de acţiune.

Am năvălit către hoarda de mortăciuni, spintecându-le cu paloşele.

Făt Frumos şi-a croit drum printre cadavrele mişcătoare, spulberând totul în cale şi s-a repezit în ajutorul femeii căţărate pe spalier.

Eu şi Spânul făceam curăţenie în urma lui, având grijă să nu-l atace nimeni pe la spate.

Împins de teama că femeia iubită putea să păţească ceva, Făt Frumos se mişca fulgerător, doborând unul câte unul morţii căţăraţi pe stinghiile de lemn. Reuşi – cât ai bate din palme, să-i descăpăţâneze pe toţi, apoi strigă, cu glas plin de iubire:

— Draga mea, dă-ţi drumul! O să te prind în braţe, o să am grijă să nu păţeşti nimic!

Femeia aflată pe spalier întoarse un pic capul, ca să-şi dea seama unde se găsea iubitul ei, apoi se împinse în perete şi se lăsă să pice în gol.

Făt Frumos se mişcă din nou fulgerător, iar braţele lui puternice o prinseră şi o strânseră la piept, cu dor şi dragoste.

Iar femeia cu cosiţe blonde, lungi, şi rochie sinilie, îl îmbrăţişă şi ea, cu aceeaşi patimă.

Îşi lipse obrazul de obrazul lui, ca şi cum era hotărâtă să nu se mai desprindă niciodată de el.

Apoi îşi trase un pic capul înapoi…

Şi în clipa aceea i-am văzut faţa, i-am văzut ochii.

Erau, într-adevăr, albaştri.

Dar erau morţi, fără lucirea inteligenţei. Nu, nu-i adevărat, în fracţiunea aceea de secundă în care i-am văzut am zărit în ei o lucire – o lucire de ură, ce-i lumina într-un fel înfiorător obrazul mort.

Apoi, femeia aceea ce fusese Ileana Cosânzeana, cea mai frumoasă femeie din lume, iar acum nu era decât o moartă urâtă, îşi înfipse dinţii în gâtul lui Făt Frumos.

Cadavrul Ilenei scosese un strigăt de triumf, înainte de a muşca din carnea soţului ei, iar Făt Frumos scosese un ţipăt de durere, de disperare, de scârbă şi de deznădejde.

Un ţipăt scurt, întrerupt brusc.

Pentru că Spânul se mişcase iute, luând fulgerător o decizie, aşa cum făcea de obicei.

Singura decizie potrivită în situaţia aceea.

Paloşul său descrisese o curbă sclipitoare prin aer, apoi spintecase cele două trupuri îmbrăţişate, aducându-le liniştea şi împăcarea.

Cadavrele decapitate se prăbuşiră pe lespezile de marmură, apoi Spânul se întoarse spre mine şi strigă:

— Fereşte-te!

Am sărit într-o parte, apoi am lovit cu paloşul, fără să mă mai uit, şi am simţit cum lama ascuţită spinteca trupul lipsit de viaţă care se apropiase tiptil de mine.

După care m-am întors şi am privit treptele de piatră, acoperite de cadavre descăpăţânate.

Am apucat să oftez, am apucat să arunc o privire spre prietenul nostru, ce-şi îmbrăţişa iubita şi după moarte, şi m-a cuprins o tristeţe indescriptibilă…

… apoi n-am mai avut timp de jelit.

Uşa conacului se deschise brusc, iar pe ea începură să iasă morţi mişcători, ce-şi întindeau mâinile spre noi.

Nu ştiu care dintre noi a reacţionat primul – eu sau Spânul – dar ştiu că am spintecat cu ură cadavrele ce ieşiseră din conac. Apoi am împins împreună uşa grea, din lemn de stejar întărită cu plăci de metal, şi am închis-o. Spânul a rupt o scândură dintr-un spalier şi am blocat ieşirea clădirii, închizând înăuntru mulţimea de morţi mişcători.

După aceea, Spânul a improvizat o torţă, a aprins-o cu amnarul şi a aruncat-o în interiorul conacului. Făt Frumos nu mai avea nevoie de locuinţă, iar cei care i-o ocupaseră meritau pe deplin să ardă în lumea aceasta, înainte de a arde pentru vecie în flăcările iadului…

Apoi am coborât încet scara de piatră, ocolind cadavrele presărate pe trepte, îndreptându-ne spre peluze pe care păşteau caii – liniştiţi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Mă gândeam că ar trebui să săpăm acolo, în mijlocul ierbii, un mormânt pentru prietenul nostru şi pentru soţia sa, ca să fie împreună şi dincolo de moarte, când Spânul îşi drese glasul şi-mi spuse:

— Cred că ne-am subestimat adversarii…

— Ce vrei să zici?

— Tot ce ni s-a întâmplat aici, la conac… seamănă tare mult a capcană, a cursă întinsă cu meşteşug.

M-am uitat întrebător la el. Ştiam că Spânul se pricepea mai bine ca mine la capcane, căci se ocupase de asemenea treburi mişeleşti o viaţă întreagă. Camaradul meu cel lipsit de păr îmi simţise, probabil, nedumerirea, pentru că începu să-mi explice:

— Este evident că am fost aşteptaţi. Scena aceea impresionantă, cu Ileana căţărată pe spalier şi morţii care încercau să ajungă la ea, fusese menită să ne facă să ne pierdem şi bruma de judecată pe care o mai aveam. Dacă la toate astea mai adăugăm şi ţipătul acela îngrozitor…

— Ai dreptate, am mormăit eu. Fusesem convins că morţii ăştia nu ştiu să vorbească, că nu-s în stare să scoată nici un sunet…

— Uite că sunt în stare. Ţipătul Ilenei a sunat foarte real. Dacă mai pomenim şi de morţii care aşteptau ascunşi în conac, ca să nu ne dăm seama cât de mulţi sunt, putem să concluzionăm că stârvurile astea gândesc, şi încă bine, că sunt în stare să alcătuiască un plan cu care nu mi-ar fi ruşine nici mie… şi, mai ales, toate astea înseamnă că pot să comunice între ei. Mi-e teamă, Harap Alb, că pot să-şi transmită gândurile la distanţă şi că primejdia care ne ameninţă e mai mare decât bănuiam.

Ne-am privit o clipă – parcă nevenindu-ne să credem ceea ce discutaserăm – apoi, ca şi cum avuseserăm acelaşi gând – ne-am repezit la caii care ne aşteptau pe peluză.

Am încălecat în grabă şi ne pregăteam să pornim la trap pe alee, ca să ieşim în drum şi să ne îndepărtăm de conacul în flăcări, când ne-am dat seama că încercarea de fugă ar fi fost zadarnică.

Din toate părţile se apropiau mulţimi imense de morţi, se apropiau încet şi ameninţător, fără să scoată un sunet. Se apropiau păşind ciudat, cu trupurile în poziţii bizare şi cu mâinile atârnând straniu.

— Trebuie să încercăm să ne croim drum printre ei şi să fugim de aici, am şoptit eu, cu glas dogit. Ai avut dreptate, am picat într-o capcană bine întinsă…

Am dat pinteni cailor şi ne-am repezit asupra siluetelor ce veneau încetişor către noi. Ne-am aplecat în şa şi am început să spintecăm. Izbeam cu putere, iar în aer zburau căpăţâni şi membre.

Apoi ne-am dat seama că, indiferent cât de mulţi duşmani trimiteam pe lumea cealaltă, numărul celor rămaşi creştea fără încetare. Şi, fără să se sinchisească de pierderi, se strângeau tot mai mult în jurul nostru.

Acesta era adevăratul pericol: să se strângă în jurul nostru, să ajungă în situaţia în care puteau să pună mâinile lor dezgustătoare pe noi sau să ne muşte cu dinţii lor scârbavnici.

Pentru că atunci ne-ar fi transmis şi nouă boala…

Am izbit cu mai multă furie, iar Spânul m-a imitat. Am reuşit să eliberăm spaţiul din jurul nostru, ne-am îmboldit caii şi am reuşit să sărim peste şirul de morţi mişcători din imediata noastră apropiere.

Apoi am galopat, plini de speranţă, către curtea din spatele conacului – care continua să ardă.

Nu ştiu din ce motiv crezuserăm că în spaţiul acela, de dincolo de clădire, nu ne aştepta nimeni.

Ne înşelaserăm.

O mulţime imensă se strânsese acolo şi se puse în mişcare când ne văzu. Ne văzu sau ne simţi, pentru că nu ştiu dacă ochii morţilor puteau vedea ceva. Oricum, cadavrele mişcătoare ştiau că apăruserăm în apropiere, ştiau din ce parte veneam şi în ce parte ne îndreptam, pentru că se grăbiră să ne taie drumul.

I-am spintecat pe cei care se apropiaseră prea mult, apoi am fugit în altă parte, încercând să-i ţinem pe duşmani la distanţă.

Am reuşit un timp, apoi fuga n-a mai avut rost. Mulţimile ce se apropiaseră din toate părţile se uniseră într-una singură, care se străduia să ne strivească, să ne zdrobească, să ne îngroape sub talazul trupurilor lor.

Stăteam ridicaţi în şa şi păleam cu paloşele din răsputeri, spintecam fără milă şi fără odihnă.

Apoi caii s-au zbuciumat, mai să ne răstoarne de pe spinarea lor, şi au nechezat amarnic, copleşiţi de durere.

Am privit în jos şi am văzut cauza: morţii cei neodihniţi se târâseră ca nişte viermi – după cum şi erau – şi muşcaseră bidivii de picioare. Preocupaţi să-i descăpăţânăm pe cei ce umblau, nu fuseserăm atenţi la cei ce se târau. Spânul avusese dreptate, indivizii erau mai deştepţi decât păreau, se înţelegeau între ei şi-şi planificau loviturile, fără să ţină seama de pierderi…

Nu aveam ce face, trebuia să sacrificăm animalele, înainte să apuce să se transforme. M-am uitat la Spân. Acesta îşi dăduse seama ce se întâmplase, îşi dăduse seama ce voiam să fac şi se pregătea să sară de pe cal.

L-am imitat şi apoi, cu inima grea, am lovit cu tăişul ascuţit gâtul tovarăşului meu de drumuri şi peripeţii. Probabil că înţelesese şi el – caii sunt animale tare inteligente – căci mă privise cu ochi plini de tristeţe şi nu se ferise de oţelul ce urma să-i ia viaţa.

Am văzut, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, că şi Spânul făcuse acelaşi lucru.

N-aveam timp de jelit, n-aveam timp de regrete. Hoarda de morţi umblători năvălea peste noi.

Singura noastră şansă era să lovim şi să fugim, să fim în mişcare tot timpul – şi să avem grijă să nu alunecăm pe mâzga ce se scurgea din cadavrele descăpăţânate

Loveam şi fugeam, căutând să nu ne îndepărtăm prea mult, să ne apărăm spatele unul altuia.

Apoi, după un timp, l-am auzit pe Spân vorbind:

— Harap Alb, trebuie să-ţi fac o mărturisire.

— Spune.

— Mi-e frică de întuneric. N-aş vrea să mor noaptea…

Mi s-a părut o chestie ciudată, dar fiecare are ciudăţeniile sale. Şi, întrebându-mă de unde îi venise ideea să-mi facă o asemenea destăinuire, mi-am dat seama că se înserase…

Am oftat şi am spus:

— Bine, dacă aşa stau lucrurile, o să mă străduiesc să nu murim decât după ce-o să se facă dimineaţă…

— Mulţumesc, a bombănit Spânul. Rămân dator…

Am scos un hohot trist – care voia să spună că viaţa e bizară – şi am continuat să spintec stârvuri.

E greu de descris ce a urmat.

Poate că obosisem, poate că morţii umblători se simţeau mai în largul lor în timpul nopţii, dar au fost multe momente în care am regretat că-i făcusem Spânului făgăduiala aceea.

Însă făgăduiala e făgăduială, trebuie respectată.

Şi mai era ceva: un strop de speranţă nebunească, nejustificată de nimic. Ceva îmi spunea că, dacă aveam să rezistăm până când razele soarelui aveau să lumineze din nou pământul, atunci aveam să primim ajutor şi aveam să fim salvaţi.

Aşa că am continuat să spintecăm şi să ne ferim, să fugim de colo-colo şi să descăpăţânăm stârvurile umblătoare.

Acţionam mai mult instinctiv, pentru că în noaptea aceea, luminată slab de o lună palidă şi fără vlagă, nu zăream decât umbre vagi. Din fericire, morţii se mişcau încet şi apucam să le vin de hac duşmanilor înainte să se apropie prea mult.

Eram ca o maşinărie de ucis, ca o cositoare mecanică ce intrase în lan, numai că nu retezam spice, ci trupuri ce fuseseră cândva omeneşti – şi făceam asta fără să gândesc. Trupul meu se mişca singur, coordonând acţiunea braţelor şi picioarelor…

Şi, într-un târziu, întunericul din jurul nostru a început să se dilueze. Cerul a prins culoare şi s-a luminat treptat către răsărit.

Aşteptam, într-un fel, să aud cântatul cocoşilor, iar făpturile malefice să dispară fără urmă, ca un vis urât, gonite de trâmbiţatul acela, ce vestea o nouă zi.

Numai că în lumea aceea nu mai rămăsese nici un cocoş.

Soarele a urcat încetişor pe firmament, fără să fi fost anunţat de nimeni. Ca şi cum s-ar fi furişat fără să aibă dreptul, ca şi cum ar fi fost un străin ce nu era binevenit.

Am continuat să spintecăm şi să ne ferim, păşind de data asta cu grijă sporită, pentru că iarba, acoperită de rouă, se umezise şi devenise alunecoasă.

După aceea, roua s-a uscat, pentru că soarele – chiar lipsit de vlagă şi ascuns parţial de nori – îşi făcea datoria, luminând şi încălzind.

Sperasem că, odată cu lumina zilei, să apară ajutoare. Nu apăruse nimeni.

Sperasem ca razele soarelui să-mi dea putere, dar şi această speranţă  fusese zadarnică.

Oboseala mă cuprindea treptat, iar braţele care nu avuseseră o clipă de odihnă se transformaseră în lingouri de plumb, ce ameninţau să-mi scoată umerii din ţâţâni.

Am avut atunci un sentiment bizar: că pământul nu putea fi salvat de cei ca noi. Că oamenii nu puteau fi salvaţi decât de oameni. Dacă mai rămăseseră oameni, dacă mai exista omenie…

M-am uitat la Spân.

Şi el se mişca la fel de greu, şi el părea ajuns la capătul puterilor.

Am strâns din dinţi şi am continuat să lupt – fără vlagă, fără speranţă, fără încetare.

Apoi l-am auzit pe tovarăşul meu de arme:

— Harap Alb, nu mai pot. Vreau să-ţi cer o ultimă favoare.

Bănuiam ce voia de la mine, dar n-am fost în stare să-i fac viaţa mai uşoară. Am aşteptat să-mi ceară el, cu vorbele lui, ceea ce voia să fac.

— Nu pot să mă las muşcat de mortăciunile astea. Nu se ştie ce se va întâmpla cu mine, după aceea…

Am continuat să tac.

— Vreau să-mi zbori capul de pe umeri. Ar trebui să-ţi fie uşor, ai mai făcut-o şi altă dată, a încheiat Spânul.

Iar eu am continuat să tac şi să spintec stârvuri mişcătoare.

— Te rog, spuse Spânul, iar în glasul lui se simţea o urmă de panică.

Am mai decapitat vreo două cadavre, apoi i-am explicat cu răbdare, ca unui copil tâmpit:

— Nu-i nici o problemă, îţi zbor capul imediat şi cu plăcere. Dar cu mine ce-o să se întâmple?

Spânul a rămas o clipă cu gura căscată. Era evident că nu privise lucrurile şi din punctul meu de vedere. Apoi mi-a zâmbit fermecător, aşa cum numai el ştia:

— Asta e o problemă ce se poate rezolva uşor. Avem amândoi experienţă în domeniu. La trei, da?

— Da.

Şi am numărat amândoi, la unison:

— Unu, doi… trei!

Şi, în clipa aceea, am avântat amândoi paloşele.

Am simţit cum lama armei mele se înfige în gâtul Spânului, am simţit oţelul paloşului său izbindu-mă…

… apoi m-a cuprins întunericul şi liniştea.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Felix Tzele said:

    Ingenioasa povestea. Mi-a placut mult, mai ales in ceea ce priveste conflictul!

  • oliviu craznic said:

    Alaturi de Samanta pripita a lui Costi Gurgu, cea mai buna povestire inspirata din basmele noastre. Minunata.

  • Suspans și Nautilus în luna decembrie | Gazeta SF said:

    […] articol ca PDF Prima proză din numărul 18 al revistei Suspans se intitulează “Tăiş de paloş” şi poartă semnătura lui Liviu Radu. Textul este o combinaţie între mai multe basme autohtone […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.