Taxidermistul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 20 ( ianuarie, 2012 )
Autor:

Am găsit-o pe mama în bucătăria de vară, înlemnită ca şi când ar fi trecut o eră glaciară peste ea. Cred că gătea ceva, da, de ani de zile tot gătea ceva. Tata era aşezat pe digul de lemn din spatele curţii, privea Dunărea cum coteşte spre ostroave. Trecuseră şi peste el câteva anotimpuri.

*

Ţin minte ceaţa aceea ca un stol de fluturi albi care mişuna pe la picioarele mele şi mirosul, da, mirosul de mâncare de prune care învăluise strada principală, aerul acela dulceag-acrişor şi sărat cât să îţi dea senzaţia stranie că ai miere în gură. Parcă luaseră viaţă legendele pe care le auzisem în copilărie. Parcă eu mă transformasem în unul dintre personajele acelea ciudate, Stancu veteranu’ care după ce s-a terminat războiul a rătăcit zece ani prin lumea întreagă, căutând din Siberia, de unul singur, drumul spre casă. Şi eu stătusem ceva vreme departe de casă. Ca şi mine, Stancu a ajuns până la urmă în locul în care s-a născut, într-o sâmbătă de primăvară, chiar la pomana lui şi, cu un calm de sfânt, şi-a aruncat raniţa, s-a aşezat la masă şi a mâncat laolaltă cu nevasta şi copiii şi vecinii. O lună de zile după învierea lui Stancu a mirosit cătunul a mâncare de prune.

Încă mai simt câteodată în nări mirosul acela şi de fiecare dată îmi vine să vomit când se întâmplă,  la fel ca atunci când am bătut-o pe mama pe umăr şi, după câteva zeci de secunde în care n-a schiţat niciun gest, când mi-am făcut curaj să o întorc, în loc să îi întâlnesc faţa surprinsă,  mi-am văzut obrazul alb ca varul într-unul dintre ochii ei de sticlă.

A căzut la pământ fără zgomot şi eu am sărit la trei metri depărtare, ca lovit de o undă de şoc. Îmi luase foc faţa, parcă cineva spărsese un cocktail Molotov în figura mea. După ce mi-am vărsat maţele, am luat-o la fugă, speriat ca şi când văzusem o nălucă. Nu mă mai puteam concentra, realitatea se topea în ochii mei, ce dracului fusese aia, în ce scenariu grotesc mă aflam şi nu ştiu cât am ţinut-o aşa, cert este că m-am trezit pe înserat lângă nucul din spatele curţii.

Mă durea îngrozitor piciorul stâng şi îmi simţeam capul rece ca un sloi de gheaţă. Mi-am pipăit fruntea umedă şi am râcâit ceea ce părea să fie o pată coagulată. M-am uitat la degete. Era sânge.

*

În alergarea mea nebunească mă lovisem de nuc şi leşinasem. Dacă nu s-ar fi pus copacul în faţa mea, aş fi murit. La cât de inconştient eram, aş fi fugit şi aş fi fugit şi aş fi fugit până când mi-ar fi explodat ficatul.

Niciun zgomot în jur. Niciun lătrat, niciun măcănit, niciun guiţat, nimic. De parcă toţi câinii turbaseră şi îşi luaseră lumea-n cap şi o mie de vulpi înfometate dăduseră iama în coteţele celor şase gospodării ale cătunului şi nu lăsaseră în urmă picior de orătanie. Nicio siluetă umană pe o rază de zece kilometri care să îmi dea palme, să îmi toarne o găleată cu apă rece în cap sau să-mi spună că sunt nebun de legat, dar să nu disper că băieţii sunt pe drum şi au cu ei cămăşile de forţă. Nimeni care să mă liniştească, să-mi spună că voi fi în siguranţă între patru pereţi capitonaţi.

Ţipam de unul singur în curte. Am rămas fără aer şi am inspirat, ba nu, m-am intoxicat cu oxigen până când mi-a venit ameţeală şi mi-am simţit plămânii cum se transformau într-un cazan cu smoală clocotită.

Speram să mă audă o fiinţă din ceruri, Dumnezeu, nu ştiu, cineva poate se îndura de mine, totuşi, nu greşisem atât de mult în viaţă încât să merit coşmarul acela, cine ştie, poate plăteam pentru păcatele din alte vieţi, poate că fusesem stăpân de sclavi în altă existenţă şi jupuisem oameni de vii.

M-aş fi transformat bucuros într-un copac, o veveriţă, orice, chiar şi-ntr-o furnică, nu, ceream prea mult, ultimul gândac de Colorado de pe ultima grămadă de căcat care putrezea în momentul ăla pe pământ, asta îmi doream să fiu, îmi ceream cu disperare locul, urlând şi zbătându-mă şi urlând şi zbătându-mă până la dedublare.

I-am adus pe prispă, i-am aşezat unul lângă altul şi le-am aprins o lumânare. Nu credeam să gândesc vreodată despre ai mei că-s uşori ca nişte saci cu lână. Într-un fel, mă obişnuisem cu oroarea din jur, cu starea de fapt  şi încercam să observ cât mai multe din ce vedeam. Altfel nu aveam cum să dau de cap poveştii. Dacă nu acceptam, muream. Aşa mergeau lucrurile şi nu îmi rămăsese decât să intru în joc.

Îmi simţeam stomacul plin cu fluturi de noapte, din aceia pe care îi găseşti în dimineţile de vară în grădină, plutind într-o grindină caldă, bătându-şi aripile resemnaţi. Trebuia neapărat să îi scald în ceva tare. Am coborât în pivniţă şi am umplut o cană cu tulburel. M-am aşezat la masa din curte, am scos pachetul de ţigări din buzunar şi nu ştiam pe care miştoacă să o aprind mai repede. Reanalizam situaţia. Mă priveam din afară, fără să mă implic, fără să explodez, fără frică.

Ţi-ai găsit părinţii morţi, de fapt omorâţi-împăiaţi în nişte poziţii macabre. Şi nu doar pe ei, ci şi toate animalele din curte: găini, cocoşi, raţe, căţelul Gioni.

Am băut pe nerăsuflate jumătate de cană din vinul acela de culoarea noroiului şi m-am gândit unde s-ar putea ascunde bestia. Nici măcar nu ştiam de unde să încep, ce mama mă-sii, mă specializasem în biologie, nu în detectivistică. Aşa că m-am dus în pivniţă să fac, din nou, plinul cănii. Doar eram la câţiva paşi de bucătărie. M-a luat cu ameţeli când m-am ridicat. Uşurel, Dane, că mai ai mult de muncă p-aici, nu te pierde aşa repede.

Am ajuns la locul unde vomitasem cu câteva ore înainte şi mi-am aruncat privirea în beciul întunecat. Am apăsat pe întrerupătorul din peretele plin de cenuşă al bucătăriei de vară. Dinspre adâncitură s-a auzit un zgomot ca sfârâitul unui cârnat în tigaie. Becul a pâlpâit o lumină slabă roşiatică care s-a transformat într-o bulină ca partea aprinsă a unei ţigări. După care, din nou, beznă.

M-am întors în casă după lumânări. Le-am găsit în vestibul, trei într-o pungă, restul împrăştiate pe masa de lemn pe care pregătea mama de obicei împărţitul de Paşti. Abia mi-am amintit că am fost acolo cu o oră în urmă, sau poate două, îmi era greu să îmi dau seama exact. Am ridicat punga şi sub ea am găsit o agendă groasă cu o copertă roşie pe care scria cu litere de mână REGISTRU. Am început să o răsfoiesc, oprindu-mă, după câteva secunde de dat paginile aiurea, undeva pe la început. Pe ambele pagini erau desenate, cu creionul, tabele cu patru coloane şi douăzeci şi patru de rânduri. Pe coloane erau trecute numele capului de familie, adresa, alţi membrii ai familiei şi o rubrică specială pentru observaţii. Ai mei erau cei mai şcoliţi din cătun şi ţineau evidenţa populaţiei, cine venea, cine pleca, cine murea, chestii demografice. Am dat spre ultimele pagini, spre prezent, anii nouăzeci, când au început să moară pe capete şi peste anii două mii când au început să plece prin alte ţări şi astăzi, doar patru locuitori, ai mei, Cornel pescarul şi, ultima însemnare, un nou-venit, Andrei Vătafu, cu domiciliu pe strada  Pescarilor-fosta casă a Babaoarbei, fără animale, văduv, un copil, stabilit în 2005. Bingo!

Mi-am luat o lanternă şi un cuţit, pentru eventualitatea în care, spre norocul meu, aveam să omor pe cine trebuia şi, după ce l-am găsit pe vecinul Cornel împăiat cu o sticlă în mână, plutind într-un miros de ţuică, am plecat spre margine, înspre stufărişuri.

O sută de nurci negre ca smoala se încolăceau ca nişte pui de şerpi în cămăruţa strâmtă a Babaoarbei. În mijlocul lor, ca un faraon într-o piramidă de blană, stătea lungit un tip dolofan îmbrăcat într-un halat alb pătat în zona pieptului cu sânge.  M-am apropiat de el cu lama cuţitului la spate şi, când am fost îndeajuns de aproape de el, i-am înfipt-o în piciorul stâng. Nicio reacţie. Nu m-am oprit până când corpul ăla împăiat nu a ajuns ferfeniţă. Ca o pernă pe care o rupi şi se transformă într-o ploaie de fulgi.

Abia după două săptămâni de la nenorocire am reuşit să mănânc ceva care semăna a hrană. În tot timpul ăsta mi-am împărţit viaţa între şcoală şi cabinetul de psihologie. Până la urmă am rămas doar cu psihologul, căci de la şcoala privată unde lucram am fost dat afară. Într-o zi am aruncat pe geamul laboratorului de biologie două borcane cu şerpi conservaţi, un vultur, un arici şi un pelican. Douăzeci de copii m-au observat curioşi cum azvârleam pe fereastră exponatele. Nu aveau cum să înţeleagă şi nici eu nu eram în apele mele ca să le explic ceva. Directorul, în schimb, mi-a spus că era conştient de greutăţile prin care treceam şi tocmai de aceea aveam nevoie de o pauză, până îmi recăpătam stabilitatea. Era clar că habar n-avea ce însemna.

Andrei Vătafu nu a fost toată viaţa lui un monstru. A devenit unul pe parcurs.

Cazul era încă în cercetare, poliţia nu avansase prea mult şi nici în presă nu transpiraseră prea multe informaţii. Încă nu ştiau dacă Andrei Vătafu era suspect sau fusese şi el victima altui criminal. Lucrurile erau foarte încâlcite. Nu au vrut să îmi spună nimic criminaliştii, totul era confidenţial. M-am gândit că sunt şanse foarte mari să aflu despre el de la muzeele din Bucureşti. Un tip ca el, talentat în domeniu, trebuia să fi trecut prin instituţii. Un angajat bătrân de la Antipa, domnul Florescu, şi-a amintit despre tânărul taxidermist Andrei Vătafu. Fusese un an sau doi în practică la ei prin anii ’70. Venise cu idei noi de conservare, îi studiase serios pe egipteni şi mumiile conservate natural de prin Islanda. În cinci luni le-a împăiat un urs brun carpatin.

Magistral a lucrat individul, magistral! Mare pasionat, mă întreb ce-o mai face acum. A plecat până la urmă de la noi, nu s-a înţeles cu directorul de atunci, avea prea multe idei trăsnite, voia să împăieze oameni din toate categoriile sociale, muncitori, profesori, filosofi, ţărani, să facă un fel de muzeu antropologic la propriu, cu oameni ai vremii pe piedestaluri. Bineînţeles că tovarăşul director s-a enervat când a auzit o asemenea grozăvie şi l-a mutat la Cluj, la Muzeul Zoologic de acolo, să îşi bage minţile în cap.

La Cluj am ajuns după câteva luni de la discuţia cu domnul Florescu, pe o vreme ca în poveştile lui Andersen. Am discutat cu o muzeografă care l-a cunoscut pe Vătafu. Mi-a arătat chiar şi câteva poze din perioadă, cu toţi angajaţii de atunci, cu un Vătafu slab ca o lumânare de ceară şi cu un zâmbet crispat pe faţă de parcă l-ar fi ameninţat cineva cu pistolul. Doamna Delia mi-a spus că nu îşi amintea să o fi deranjat cu ceva individul. Nu pe ea, că pe alţii cu siguranţă i-a întărâtat.

La un moment dat se căsătorise, dar nu făcuseră cununie sau petrecere sau cel puţin aşa ştiu eu, doar nu a chemat pe nimeni de la muzeu la nuntă. Un tip retras Vătafu ăsta şi cu multe idei originale, avea el un vis, să împăieze oameni, zicea că interesul era strict ştiinţific, pentru generaţiile următoare, să poată să vadă, pe viu, cum arătau românii în trecut şi cum s-au schimbat. Noi îl luam în râs, vă daţi seama, într-un fel îl înţelegeam, poate erau de folos  ideile lui, dar ştiţi cum era sistemul, sau nu ştiţi că sunteţi tânăr. Nu se putea, clar nu se putea aşa ceva pe vremea aia. Nici să discuţi deschis despre lucruri ca astea nu puteai, darămite să le mai pui şi-n aplicare. S-a închis în el, n-a mai scos o vorbă ani de zile despre oameni împăiaţi. Până la revoluţie, când a făcut-o lată. La câteva zile după ce s-a terminat cu toată nebunia aia, a fost implicat într-un mare scandal. Era să fie linşat şi nu altceva. A încercat să mituiască nişte doctori de la morgă, să cumpere câteva cadavre ale unor copii care au murit împuşcaţi. Voia să îi împăieze ca eroi naţionali. S-o fi gândit să profite de ocazie ca să îşi pună ideile în practică. În vremurile alea nu prea se ştia care cum era, era multă brambureală şi ăia de la spital l-au luat drept securist. Au zis că, de fapt, vrea să muşamalizeze revoluţia. L-au luat la bătaie, a fost şi închis câteva zile, până când s-a dus directorul nostru de atunci şi a vorbit cu miliţienii să-i dea drumul, că e taxidermist la muzeu. L-a scos basma curată, cum ar veni.  Nu am mai auzit nimic de el de atunci.

Mi-au luat doi ani să dau peste fosta soţie a lui Vătafu.

Fosta doamnă Vătafu locuieşte undeva la marginea oraşului, într-o vilă de protocol împreună cu soţul ei, un politician influent în judeţ. Iniţial s-a făcut că nu ştie despre ce vorbesc, dar după ce i-am povestit totul, n-a putut să mai ascundă nimic, a început să plângă şi mi-a spus să revin peste câteva ore, când pleca soţul ei de acasă.

A venit la câteva zile după revoluţie acasă plin de vânătăi, eu am stat cu inima îngheţată tot timpul ăla, crezând că i se întâmplase ceva, că l-au împuşcat şi primul lucru pe care l-a zis când a ajuns acasă a fost să îmi fac bagajele. Că Betty, să te pregăteşti şi strânge-i lucrurile şi lui David, în câteva ore plecăm! Eu m-am crucit, i-am strigat, măi omule, eu am stat cu flaconul de diazepam lângă mine, că nu mai ştiam cum să mă mai calmez şi tu îmi spui aşa, tam-nesam, că plecăm? A urmat o ceartă urâtă, mi-a strigat că nu mai suportă, că nu mai poate să accepte oraşul şi muzeul şi oamenii, că toţi îl iau peste picior, că nici măcar eu nu-l înţelegeam şi că ne mutăm la el în Bârlad. Că o să fie bine, ai lui muriseră şi apartamentul rămăsese pe numele lui şi o să deschidă o afacere cu şerpi conservaţi.

Aici, în Bârlad, s-a ţinut de cuvânt, a deschis afacerea cu şerpi, cred că a omorât vreo cinci sute în vara aceea, fără să exagerez, de împuţise toată casa cu mirosul ăla  de formol. Eu am avut încredere în el, credeam că e bărbat cu capul pe umeri. Da’ de unde, nu s-a gândit cum să îi vândă, nu vorbise cu vreun client, cineva care să fie interesat, să-i dea la export, eu ştiu, pe la instituţii de profil, muzee, şcoli, nimic, el doar a pierdut luni întregi omorându-i şi îndesându-i în borcane. Eu lucram la fabrică în perioada aia, în schimburi, ţineam de una singură familia şi el se prostea cu şerpii, nici măcar nu mă mai băga în seamă. Într-o seară m-am gândit să-l sperii, poate îşi revenea aşa, i-am zis, Andrei, gata, nu mai pot să rămân cu tine, acum eu nu mai suport situaţia, divorţăm. Nu i-a păsat prea mult de decizia mea, parcă mă cunoscuse cu o zi în urmă, nu avea nimic împotrivă. Mi-a aruncat o privire foarte urâtă după, mi-a rămas întipărită în minte, avea o sclipire ciudată în ochi, ceva tragic, de parcă în clipa aia îşi hotărâse destinul. A doua zi dimineaţă nu l-am mai găsit, luase şi copilul cu el. M-a dat peste cap chestia asta, îţi imaginezi, fugise pur şi simplu şi nici măcar nu ştiam unde să-l caut. Am încercat să dau de el, de fapt copilul mă interesa, un an de zile am bătut din uşă în uşă după el, degeaba.

*

Ajunsesem departe cu investigaţia mea  şi descoperisem… nici eu nu ştiam ce. Oricum, de aici încolo, drumul mi se înfunda, căci toţi cei care au luat contact după revoluţie cu Andrei Vătafu erau morţi. În noaptea aceea, am luat la rând toate barurile din centrul Bârladului, să îmi pun corăbiile pe linia de plutire. Am ajuns la hotel, spre dimineaţă, rupt de beat. Tot ce îmi amintesc este că m-am aruncat în pat ca într-o prăpastie fără fund.

*

Trenul este plin până la refuz şi eu sunt prins la înghesuială în compartiment cu cel puţin un sfert dintre locuitorii unei comune de pe lângă Bârlad. Sunt exact genul de oameni de care mahmureala mea avea nevoie.  Unul mai tânăr citeşte cu voce tare din Libertatea, iar babele şi moşii ascultă ca în biserică despre cât de ascuţit este cuţitul lui Jack Spintecătorul, despre un sfârşit al lumii-un asteroid care va trece în câteva zile pe lângă pământ, despre monstrul din Apuseni, care a împăiat…

Nu mai aştept continuarea, smulg ziarul din mâinile puştiului şi citesc pe nerăsuflate. Rândurile care îmi fugeau dinaintea ochilor erau ca o mască cu oxigen pentru speranţa mea aflată în comă:

*

Localnicii comunei Horea au fost şocaţi când au descoperit cadavrul împăiat al lui Ion Lungu, pădurar la Ocolul Silvic din regiune. Cadavrul conservat al bărbatului a fost găsit de vecini în spatele curţii sale, sprijinit de un pom, cu barda în mână. Poliţiştii aflaţi la faţa locului au refuzat, pentru moment, să comenteze cazul sau să vorbească despre cine ar fi putut săvârşi odioasa crimă. Vecinii bărbatului au declarat, în exclusivitate pentru reporterii Libertatea, că ştiu identitatea criminalului. În ultimele săptămâni, Ion Lungu angajase cu ziua un ajutor pentru tăiatul lemnelor. Bărbatul în jur de treizeci de ani nu era din zonă şi  se pare că a dispărut  cu o zi înainte să fie descoperită crima.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Luna februarie | Gazeta SF said:

    […] de-a patra proză prezentă în numărul aceasta al revistei Suspans se numeşte “Taxidermistul” şi poartă semnătura lui Felix Tzele. Încă de la primele rânduri ne putem da seama că […]

  • cei mai cei 5 « Scriptorium said:

    […] Tzele, cu povestirile Taxidermistul, Moartea se împrăştie prin seringi, Marioneta şi Înainte să putrezească totul, primele […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.