Testul Rorschach

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Avea o problemă și asta era limpede! Nu se putea concentra și totul îi părea a fi real şi fals în acelaşi timp. Era greu să și-o explice, dar îl deranja mai ales starea sau materialitatea lucrurilor din jurul său. Toate îi lăsau un gust fad, prăfos și fără consistență, ca și cum era înconjurat de un decor din carton pictat, o imitație grosolană a realităţii. Și pe deasupra mai avea și o nenorocită și constantă senzație de „deja vu”, care începuse să-l scoată din pepeni. Acum poate că urma să „simtă” lucruri și ființe, să „vadă” stafii sau să le „audă” văicărelile exact ca unul din acei blestemați vraci voodoo, despre care povesteau uneori ziarele și despre care ar fi băgat mâna-n foc că erau niște șarlatani.

O simțise imediat după ce servise prânzul. Intrase bine dispus în birou, gândindu-se încă la delicioasele „penne all’arrabbiata” asortate cu un sublim vin toscan, care-l amețise doar cât trebuia. Se simțea bine și nu știa cât era meritul sucului de struguri și cât a noii propuneri de afaceri primită din partea lui Sam Goldman. Prin compania lui Sam puteau să se apuce de construcția unui nou drum coast-to-coast pe care el își va putea tranzita mărfurile la o fracțiune din costurile actuale, ceea ce promitea profituri foarte mari în viitor. „Banii vor curge, gârlă!” fusese refrenul de prânz, cântat cu o voce de tenor spre alto de către Sam însuși.

Așezat confortabil în fotoliul din fața mesei de lucru, se gândi să-și aprindă un trabuc și se-ntinse către masivul aparat de radio pentru a-l deschide și a căuta o muzică potrivită cu pauza lui de tutun. Și tocmai în acel moment s-a întâmplat! Încă de la primele acorduri auzite, ceva se schimbase, ca și cum cineva i-ar fi alterat percepția față de lume. Primul sentiment ciudat l-a avut chiar în legătură cu radioul. Așa, dintr-odată, cutia cea mare și elegantă din care se revărsa melodia i se păru o relicvă, ca și cum ar fi privit o piesă de muzeu. Dar știa că radioul era un aparat nou, poate unul dintre cele mai noi modele lansate pe piaţă – nu din acelea ieftine – şi fusese cumpărat cu doar trei săptămâni în urmă. Aprinzându-și trabucul, începu să-și plimbe privirea în jur, în vreme ce mintea sa scoasă din amorțeală de receptarea acelui sentiment contradictoriu începu să analizeze minuțios peisajul. Chiar dacă era plin până la refuz cu dosare stivuite cu grijă, biroul său masiv i se păru normal. Pe covorul elegant din spatele mesei observă mormanul de cocoloașe de hârtie – dovada strădaniei matinale – care se revărsase din coşul deja plin. Printre rotocoale domoale de fum, privirea lui se fixă mai atent asupra coșului. Îl avea de atâția ani, dar acum îl vedea oarecum într-o altă lumină. Înalt și încăpător – mai puțin astăzi – era fabricat dintr-un fel de împletitură de sârmă. Stilul acesta era în vogă, însă lui i se părea demodat. Toate lucrurile aveau un aer vechi, patinat și neconvingător, ca și cum realitatea s-ar fi transformat în vis. Poate vinul era mai tare decât se așteptase inițial, sau poate oboseala acumulată în ultimele trei nopți nedormite îl prinsese, în sfârșit, din urmă, cerându-și partea. Se ridică din fotoliu și înconjură masa cea mare de lucru pentru a ajunge la fereastră. O deschise în timp ce admira tabloul agitat al metropolei. Era frumos și intimidant deopotrivă să vezi orașul lucrând astfel, la picioarele tale. Îşi scoase ochelarii grei, cu rame negre de baga, masându-şi încet ochii obosiţi. Se întristase dintr-odată, ca și cum acea bucurie – atât de atent construită în timpul prânzului și păstrată până la întoarcerea sa în birou – se volatilizase, parcă absorbită brusc de un curent de aer invizibil, la fel ca fuiorul de fum ce se ridica din trabucul său aprins.

Nu mai putea continua așa! Totul fusese frumos, poate prea frumos pentru a fi real, nu-i spuneau toţi aşa? „Too good to be true”, îşi murmură încet. Era distrus şi o ştia destul de bine. Conștientizarea eșecului era o lecție greu de învățat și putea să parieze că senzațiile sale stranii i se trăgeau tot de aici. Zâmbi. „Dacă acelea erau senzații voodoo, stai să vezi ce-o să vină după anunțarea falimentului!” Își privi reflecția din sticla groasă a ferestrei. „Cine sunt eu?”, se întrebă în şoaptă. Răspunsul îi veni pe buze, aproape natural: „Un falit!” Gustul era prea amar și parcă nu se potrivea cu prânzul său copios. Poate dacă ar încerca cealaltă variantă de răspuns, pe care în clipa de față doar el știa că nu mai era adevărată. „Sunt directorul unui trust internaţional, un magnat, un gigant al economiei mondiale. Eu sunt un nume, un om care este așezat la masa președintelui.” Varianta asta suna mult mai bine, dar în clipa de față i se părea la fel de falsă ca un decor pictat pe o pânză pătată și peticită în mai multe culori. Senatori şi rechini de Wall Street se lăudau cu prietenia lui. Dar acum totul se sfârșise.

Afacerea lui ajunsese la capătul drumului. Oricum, fiecare lucru bun are un sfârșit – numai cârnatul are două -, după cum obișnuia să-i spună un profesor ce-i fusese ca un mentor. Toate se duseseră chiar mai repede decât se aşteptase. Iar ruina i se trăgea de la o evaluare greşită – făcută de „nu ştiu cine” – a situaţiei politice dintr-o ţară mică şi aparent neînsemnată a continentului negru. „De la blestemații aceia de canibali mi se trag toate! Îşi schimbă guvernele la fel de des cum îmi schimb eu şosetele. Naiba să-i ia pe toţi!”, începu să vocifereze înfuriat peste măsura, dar se calmă aproape imediat și oarecum speriat, dându-și seama că vocea-i suna puțin altfel decât era obișnuit să o audă. Sau era și asta o plăsmuire a minții? Chiar i se întâmplau lui toate?

La radio, o voce nu foarte masculină tocmai anunțase ora exactă și faptul că urma să-nceapă programul „Acousticon Hour”, în cadrul căruia se vor audia fragmente din opera Lakme de Leo Delibes. Îi plăcea opera. Mergea cu plăcere și la concertele de muzică clasică, de fiecare dată când îi permitea timpul. Dar spectacolele de operă și operetă erau preferatele lui, mai ales atunci când ajungeau la acel final fericit pe care publicul îl căuta, îl intuia și îl dorea pasional, trăind momentul împreună cu personajele principale. Dar viața lui nu mai era un spectacol. Fusese unul destul de reușit, până când cineva se gândise să dea foc cortinei! Primele acorduri erau cam triste, sau așa i se părură lui. Erau perfecte pentru starea în care se afla! Le prinse ritmul și se apucă să fredoneze, la-nceput încet, apoi din ce în ce mai tare: „Viaţa-i o târfă şi te lasă la greu… chiar așa!”. Începuse să compună chiar o arie nouă! Zâmbind ștrengărește, se opri din cântat pentru a mai lua o gură de fum aromat. Afară, zgomotul străzii crescu în intensitate odată cu intrarea în ora de vârf, atrăgându-i atenția. Priveliştea era magnifică. Oraşul întreg părea că i se întinde la picioare, torcând liniştit ca o pisică. De sus, acesta se putea confunda cu o creatură enormă, imensă și cam hidoasă, prin venele căreia curgeau zilnic sute şi mii de persoane de toate rasele, cai și căruțe, tramvaie și maşini. Și asta în timp ce ea, creatura, nu se mai sătura de energia pe care o absorbea treptat de la micile ei celule. Această energie o făcea să crească, să se înalţe şi să cuprindă şi mai multe celule pentru a putea creşte şi mai mult, pentru a putea să se înalţe şi mai sus. Oarecum abrupt, se opri din reverie, spunându-și amuzat:

„Câtă poezie pe mine. O fi de la vin sau e din nou momentul voodoo?” Realiză că vorbise din nou cu voce tare, dar nu se cenzură, lăsându-și ideile să curgă. „Oraşul acesta va fi exact la fel şi fără mine… Va continua să lucreze, să viseze și să trăiască rămânând impasibil ca o bucată de rocă!”

Se opri din vorbit pentru o scurtă evaluare. Ajunsese să vorbească singur, ca un nebun furios. Compara orașul cu o ființă vie, ca un poet de doi bani. Era clar, falimentul chiar îl afectase mai mult decât se așteptase inițial. Respiră adânc și se gândi că trebuia să își impună calmul teuton cu care se lăuda în fața amicilor. Îl numea moștenirea sa de familie din partea strămoșilor hessieni, care rămăseseră în State și după terminarea Războiului de Independență. Ceva mai calm și parcă mai puțin amețit, se gândi că fusese o zi destul de ciudată și că poate era mai bine dacă pleca acasă să se liniștească, să se odihnească și să caute soluții după aceea.

Se uită pe birou, la aparatul telefonic. Era un model nou, Western Electric 202, cu receptor și disc. Se gândi că dacă va simți ceva în neregulă și cu acesta, îl va lua și-l va arunca de la fereastră drept în stradă. După o secundă de evaluare, fără să aibă vreo revelație sau vreo impresie extrasenzorială, ridică telefonul și roti discul cu un gest scurt al degetului. Când secretarea îi răspunse, se auzi vorbind, cu o voce extrem de calmă și de liniștită, ca întotdeauna.

„Margaret, te rog să-mi reprogramezi toate întâlnirile de astăzi. Eu îmi voi lua liber restul zile. După aceea poți să pleci acasă. Ne vedem mâine.”

Meticulos, îşi aranjă apoi dosarele în servieta elegantă, lucrată manual în „cine ştie ce” ţară din Europa sau din Orient. Terminată fiind aranjarea dosarelor, trecu la examinarea propriei ţinute, privindu-se în oglinda ce acoperea ușa din mijloc a uriașului său dulap-bibliotecă. Îşi aranjă cravata și manșetele cămășii, apoi își privi manichiura, pe care o considerase întotdeauna importantă pentru păstrarea imaginii de sine. Pentru a se convinge că nu uitase nimic, aruncă o ultimă privire spre masa plină cu dosare atent aranjate, apoi îşi scoase ochelarii şi îi puse în buzunarul interior al hainei. După ce îşi luă şi servieta din piele de porc lucrată manual, escaladă cu mult calm pervazul uriaşei sale ferestre. De aici, cu servieta în mâna stângă, se aruncă liniştit în golul celor treizeci de etaje. Cuvântul pe care și-l repetă în gând în timpul căderii era „voodoo”.

*

Primul care pătrunse în birou fu Scott de la întreţinere, care rămase uimit de atmosfera extrem de liniștită de la acea oră. Se așteptase să-l întâlnească pe Boss lucrând până târziu, așa cum făcuse în ultimele trei zile. Dar camera era goală și liniștită, întâmpinându-l cu un aer de ordine și curăţenie aproape maniacale, afişate și prin modul cum era decorată. Era fără-ndoială cel mai elegant birou de pe acel etaj, dacă nu chiar din întreaga clădire, iar lui Scott îi plăcea că era lăsat aproape întotdeauna curat și aranjat. Camera cea mare își etala luxul prin mobilierul masiv, câteva statui de bronz și câteva tablouri deosebite. Lui Scott îi plăceau toate, mai puțin un tablou sumbru și înfricoșător care semăna cu un animal rău, cu colți și gheare. Ba mai mult, imaginea era făcută parcă dintr-o mare pată de cerneală neagră. Curios din fire, îl întrebase o dată pe Boss ce anume reprezintă acel desen. „Este o planșă pentru teste Rorschach, ceva ce am moștenit de la tatăl meu,” i-a răspuns atunci șeful, iar Scot s-a chinuit mereu să țină minte numele acela – rorșak – pentru a-i demonstra că nu uitase. Pentru el era și ăsta un test, unul al memoriei. Oricum, Boss nu era în birou acum, dar poate nu plecase prea departe, căci radioul rămăsese deschis și cânta în surdină. Fereastra cea mare era larg deschisă, lăsând să pătrundă numai un zumzet al străzii prea îndepărtate pentru a fi cu adevărat deranjantă. O adiere de vânt învolbură paginile unui ziar abandonat pe masa de lucru plină cu dosare. Târşâindu-şi picioarele, Scott de la întreţinere închise fereastra și apoi se apropie de birou pentru a aranja ziarul. Era o revistă, iar pe una dintre paginile acesteia văzu o mulţime de fotografii cu avioane şi planoare. În centrul foii observă un anunţ încercuit cu creionul. Se aplecă puțin să-l citească:

„Şcoala de planorism a Fraților Schweizer din Elmira, New York, vă invită să participaţi la demonstrațiile de zbor planat ce vă vor arăta că nu este atât de greu să te menţii acolo sus. Vă aşteptăm!” După care urma numărul de telefon.

Radioul deschis murmura liniştit o melodie. Aranjând revista, Scott se întoarse către aparat, încercat de o senzație stranie. Acordurile melodiei erau plăcute, dar foarte ciudate, venite parcă dintr-o altă lume sau dintr-o altă țară. Versurile erau însă în engleză și se-nțelegeau perfect:

„Learning to fly round the cloud, What goes up must come down.”*

____

* „Învățând să zbori în jurul norului, ceea ce urcă trebuie să coboare.” – Tom Petty, ”Learning to fly”

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.