Thriller serotonin

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 15 ( august, 2011 )
Autor:

„ACUM SAU NICIODATĂ”, îmi zic mie însumi, ca şi cum m-aş adresa unui dublet eteric, calmîndu-mă zadarnic: un ordinar personaj dostoievskyan ce revine periodic la locul crimei din tinereţea sa intens agitată.

*

Cu ochii larg deschişi, pe alocuri ruginiţi de atîta lumină depozitată pe irişii expuşi, urmăresc cum în venele elastice îmi creşte constant nivelul admis de serotonină, fără a mai pomeni de cheagurile de sînge ce marchează (pentru unele persoane terestre!) renaşterile spirituale ratate. Şi, Doamne, e vorba chiar despre serotonina adevărată: acel hormon insignifiant, secretat direct în sistemul nervos central şi declarat oficial responsabil de neurotransmiterea depresiei şi a anxietaţii. Or, cunoscut lucru, nivelul de serotonă în compoziţia sîngelui persoanelor îndrăgostite şi al celor considerate a fi obsesiv-compulsive este cu 40% mai scăzut decît în cel al subiecţilor ”normali”.

*

Odată şi odată trebuie să fac dezvăluirea, aşadar.

Altfel simt că voi exploda. Mai exact că îmi va exploda şi ultima rezervă de îndemînare mortală, inevitabil latentă în toate corpurile terestre perisabile. Probabil aşa se simt toţi acei care iau ilegal cu sine, în Ziua Judecăţii de Apoi, o taină străină ce nu le uşurează sub nicio iotă purificarea premergătoare următoarei reîncarnări!

Timp de douăsprezece ori – pe toată durata anului calendaristic –, exact în perioada cînd luna îşi iese din matcă relevîndu-şi petele întunecate (de la resturile de serotonină neutilizate, rămase peste zi? Nu m-aş mira dacă oamenii de ştiinţă vor fi avansat şi acestă teorie!), Adono Costenar îşi consumă din plin beneficiile rezultate de la porecla „supraterestru”, fără a poseda însă şi symbola: parola secretă (pentru atîţia muritori ignoranţi!) de trecere nepedepsită spre alte tărîmuri ontologice intangibile. Aici observaţiile mele au atins cote perfect statistice! În timp ce sîngele oamenilor, înnobilat de dramele zilnice, obişnuieşte să curgă vertical din corpul femeilor în perioada ciclului, iar pe bărbaţi îi trage la podea constant din patul conjugal sau din micile tocmeli zilnice cu moartea (uneori şi cu iubirile pierdute la cărţi), la Costenar plasma roşiatică e distribuită variabil, scăldată preponderent în O3. Sîngele lui, lichefiat pînă la o stare gazoasă de o substanţă necunoscută încă ignoranţilor tereştri, porneşte de la tălpi, apoi se pierde pe parcursul funcţionării pulmonare, se întăreşte ceva mai spre creştet, pentru a căpăta forma alungită a capului devenită deja familiară: ca într-un mausoleu mirific cameral. În aceste zile speciale (pentru noi toţi, dar cu motivaţii atît de diferite sificiente să ne despartă ontologic!), văd cum omul meu iese – sau mai curînd ieşind – de la mansarda celui mai înalt bloc din oraş, pe care o populează exclusiv împreună cu un papagal intens colorat şi un porcuşor de Guineea.

*

Nu e nevoie să faci eforturi susţinute pentru a-l urmări. Personal ştiu că are privirea mai mult aţintită spre cer decît spre realitatea terestră, ieşită abrupt şi prea direct din propriul său umăr ireal. Vecinii săi expuşi − în modul animalic cel mai literal posibil − complexului Oedipus ori altor handicapuri iraţionale transmise de regulă prin contaminare socială, nu pot înţelege pînă la capăt două lucruri esenţiale: 1) ”de ce?”, la calităţile sale corporale şi mentale excepţionale, Costenar e un tip (încă) singur şi, bineînţeles, 2) ”cum de nu?” şi-a identificat Maya sa tangibilă, zeiţa feminină  supremă cu funcţii preponderent de alăptare şi instrucţie (familiare încă vechilor greci pragmatici) şi doar pe plan secundar responsabilă de existenţa umană iluzorie (ca la vişnuiştii indieni)!

Dar cine ar putea recunoaşte cum e să deţii – în aceeaşi palmă care bate şi mîngîie cu perpetuă fatalitate erodată – diferitele capete ale fenomenului „Maya” şi, în plus, să posezi ori, mai curînd, să fii posedat de „complexul lui Actaeon”. Actaeon, vînătorul legendar care, întîmplător şi la fel de proscris, a văzut-o îmbăindu-se nudă pe zeiţa grecilor antici cu numele Diana. Legenda spune că, „mînioasă, zeiţa l-ar fi transformat imediat într-un cerb”, ţintă accesibilă animalelor de pradă şi, mai ales, vulnerabilă obiectelor ascuţite: pornind de la săgeţile făurite şi încheind cu naturalii colţi de fiară. Sub această înfăţişare nouă şi inedită, nefericitul vînător a fost sfîşiat cu o cruzime turbată de către propriii săi ogari de vînătoare: chiar pe muntele mitic Cithaeron, rămas să suplinească, pentru oamenii moderni, locul unde şira spinării oricărui vis e frîntă adesea. Dar aşa cum orice obiect (inclusiv virtual) riscă să te rănească la capătul experienţei sau a utilizării lui prea îndelungate, devine foarte clar în curînd că ceea ce e mai puţin periculos în lumea asta să te înconjori de propria ta solitudine. De aceea, printre lucrurile personale şi instrumentele ce îl ajută să îşi practice – cu decenţă zilnică presupusă – meseria sacră de meteorolog, inclusiv un trautónium moştenit de la părinţii decedaţi cu mulţi ani în urmă, Adono le-a permis acces nelimitat doar papagalului şi porcuşorului de Guineea. Primul are ”viză de reşedinţă pemanentă” în colivia cu grilaj metalic, iar al doilea – într-o cutie obişnuită de carton.Această falsă stranietate (pentru ochiul străin, repet!) nu dă mai puţină valoare prieteniei circulante între toate forţele şi regnurile naturii. Într-o seară dintr-acele care încep să mustească de serotonină, papagalul lui Adono umblă neliniştit prin cuşca sa lucioasă. Deja îmi imaginez cum îşi scoate gîtul, parcă pansat cu pene colorate, printre una dintre zăbrelele lărgite a coliviei metalice, strigînd sacadat în faţa ecranului deja stins: „Te-Ve…Tiiii-Vi…Ti-Viiii…”.

*

Acum ştiu că e timpul să îmi scot luneta…

*

În timp ce butonează telecomanda prin măruntaiele deja familiare ale emisiunii ”National Geographic”, văd prin geamul lustruit cum Adono Costenar îşi prepară cafeaua ritualică de seară. Cînd sorbeşte conţinutul negru al ibricului abia luat de pe foc şi turant direct în ceaşca de culoare mov, o grimasă involuntară îi străbate faţa: cafeaua nu e atît fierbinte, pe cît e de concentrată. Va încerca şi astăzi să dilueze cumva lichidul dens şi amar. Costenar dechide uşa frigiderului şi, cu cealaltă mînă rămasă liberă, caută (nu fără o doză de disperare aristocratică evanescentă) acea cutie familiară din carton, pe care scrie cu litere de-o şchioapă cuvîntul ”Lapte”. După modul în care o agită nervos, îmi dau seama că nu a mai rămas pic de lapte. Aproape că pot auzi zgomotul pe care îl are impactul cutiei lovite de pereţii solizi ai coşului de gunoi: ambele goale.

Nu fără o anumită doză de satisfacţie îl urmăresc apoi cum iese grăbit la non-stopul din colţul străzii, de unde îşi cumpără altă cutie cu lapte pasteurizat. De sus, luna plină îşi răsfrînge efectele halucinogene direct pe creştetul bărbatului, ca o steatoză de lumină – aşa cum se întîmplă la depunerea masivă de grăsime şi rezultată prin degenerarea unui ţesut uman.

Cînd intră în casă, Costenar e deja ameţit de-a binelea. Porcuşorul de Guineea e unica fiinţă care îl întîmpină, strecurîndu-i-se periculos printre picioare. Ambii mi se par parteneri egali din acelaşi ecosistem natural ori film existenţial. Încercarea repetată (şi puţin neghioabă, aş zice!) a lui Adono de a-şi turna lapte, direct din cutie, peste cafeaua neagră şi demult răcită, coincide cu efectele somatice de vîrf produse de luna plină. Pot jura că omul meu gîndeşte şi acţionează în transă. Spre (parţial!) marea mea surprindere, Costenar a vărsat peste porcuşorul de Guineea aproape tot conţinutul tetrapacului. Imediat văd cum papagalul generează un zgomot gutural suficient de alert pentru a atrage atenţia a două patrule de poliţie, dar insuficient încît să fie de real folos partenerului său cu blană linsă şi lucioasă. În doar cele cîteva secunde care urmează incidentului neprevăzut, Costenar se pomeneşte lungit pe podea, înainte de a atinge spătarul de lemn al scaunului cu vîrful degetelor de la mîna dreaptă. Toată nebunia selenară care a urmat în continuare s-a desfăşurat chiar în bucătăria lui mică, neprevăzută cu recuzita necesară pentru acţiunea incredibilă care a urmat.

Dar totul s-a petrecut atît de repede, încît reproducerea evenimentelor nu ar face decît să imite rîgîiala postoperatorie care concurează consumul unei halbe de bere răcoaroasă.  Mai întîi a apărut o nălucire, parcă rătăcită din metamorfozele magice ale poveştii ”Cenuşăreasa”, dar cu o tentă neşteptată mai curînd eroică decît erotică: porcuşorul de Guineea, bietul animăluţ de companie solitară, pare cuprins parcă de un soi de letargie cosmică generală, urmată imediat de o convulsie artistică parţială. În tot acest timp, corpul a început să i se mărească cu aceeaşi viteză cu care blana scîrboasă căpăta reflexe de piele umană. Eu însumi am fost nu puţin scandalizat, văzînd cum piticania repulsivă se transformă (direct pe retina mea dilatată de uimire sau de excitare, e o chestie care mă depăşeşte!) într-o blondă apetisantă şi sexy, valabilă în toate etapele de cumpănă ale masculinităţii. La rîndul său, ochii languroşi ai demoazelei, despre care cîteva clipe în urmă nu ai fi zis nici mort că puteau aparţine unui animal cu blană linsă şi lucioasă, acum străpung ca nişte faruri de Ferrari FXX întunericul format pe cale artificială. Ce mai? Alte falii de accesibilitate semantică echivocă într-o minte capitonată cu naraţiuni publicitare de gust îndoielnic! Dar nu la fel păţeşte pe cîmpul războiului şi recrutul visător, care poate confunda cu uşurinţă steaua de Mareşal cu cea de Sergent începător?

*

Acum ţine-te bine, frate!

Minunile abia îşi încep marea lor paradă, mai exact să se dea într-un spectacol teluric deloc gratuit. În ceaşca plină de cafea concentrată (pe care Costenar nu a reuşit să o dilueze în cele din urmă) apare o altă nălucire, la fel de erotică, care treptat se încheagă în trupul nud al unui negru african. Ştiu că în acest caz nu pot să greşesc prea mult: forţa lui impresionantă dar genuină dublată de nările umflate care filtrează aerul din jur ca un mecanism german autentic îmi amintesc pe dată de eroii mei preferaţi din lecturile romanelor cu sclavi, iniţiate încă pe timpurile copilăriei mele neautorizate de partidul comunist. Or, emanciparea bruscă se pare că comportă şi ea nişte riscuri specifice, chiar dacă istoricienii profesionişti atrag atenţie mai mult asupra efectelor psihologice marginale. Negroidul se dă la blondă cu aceeaşi repeziciune cu care s-a ”materializat” din ceaşca cu cafea: precum Afrodita din spuma mării. Aceasta, adică blonda naturală – şi nu zeiţa greacă a frumuseţii! –, începe să rîdă în hohote, stricîndu-i brusc toate planurile maciste ale specimenului mascul. În mentalitatea sa originară bestială, negrul desigur nu înţelege care e motivul acestui rîs obraznic şi totodată nu mai puţin îmbietor. Dar urmărind linia privirii emanate de blonda emancipată, numai o clipă durează să vadă că nu are penis. Se uită în jur şi zăreşte colivia. Tipul zîmbeşte cu o doză absolut permisivă de nedumerire, luminînd toată camera cu sclipirea intensă a dinţilor săi albi, care nu au cunoscut cariul industrializării forţate. Cu degetele mîinii desfăşurate direct peste aripile păsării cu cioc încovoiat, negroidul îl scoate rapid pe bietul papagal din cuşcă, punîndu-l, cu aceeaşi dexteritate nativă, în zona sa genitală intimă. La fel de fulgerător, papagalul îşi lungeşte extremităţile şi se transformă într-un penis mătăhălos, împrejmuit cu păr creţ şi vopsit în mai multe culori. Pomenindu-se dotat subit cu un organ genital masculin demn de toată invidia pe întreaga sa linie adamică, tipul negroid îşi pîlpîie rapid irişii pigmentaţi cu galben: acum priveşte mult mai neajutorat decît în clipa cînd realizase că n-are deloc organ sexual.

*

Lucrul cel mai penibil care putea să se întîmple în această scenă (mai curînd incitantă decît melodramatică!) putea să fie doar unul cu putinţă, fapt care s-a şi întîmplat: luneta mi-a lunecat din mîini. Zgomotul ţăndărilor împrăştiate în jur au avut un efect cel puţin tonifiant, dacă nu chiar hagiografic: evident pentru ”eroul” meu lovit de efectele lunii pline. Imediat cum se trezeşte din transa de o jumătate de oră, Adono face un tur vizual al bucătăriei. Pe podeaua lucioasă vede ultimile picături de lapte, pe care porcuşorul de Guineea tocmai reuşeşte să le lingă cu dexteritate nebănuită la un reprezentant al rozătorilor. Aşa cum stă lungit, Costenar ridică cutia goală şi o aruncă la coşul de sub chiuvetă. Acum trezit şi revigorat complet, îl văd cum începe să umble nervos. Abia atunci observă că uşa de metal a coliviei e deschisă. Papagalul umblă neliniştitit dintr-un colţ în altul, repetînd fără răgaz ”lu-na… luuuuu-na…lu-naaaaa…”. Dacă l-ar privi mai cu atenţie, Costenar ar putea remarca, fără legătură aparentă, penele zburătăcite ale păsării. Dar oricum nu ar înţelege mare lucru din tot ce s-a întîmplat în lipsa lui (terestră, acum pot spune exact). Încă ţinînd ceaşca goală în mînă, Costenar priveşte repede afară. Rămîne uimit pentru o clipă, aş putea spune că chiar imobilizat (mental): din colţul de jos al lunii curge o substanţă lichidă, cu reflexe şi spumoase de lumină albă-albă.

*

Cu ochii larg deschişi urmăresc şi eu, mai curînd imobilizat (în transă!?!), cum bărbatul urcă de la mansarda celui mai înalt bloc din oraş. Ajuns chiar pe acoperiş, îl văd pe Costenar cum îşi întinde iute ceaşca sa mov, pictată cu motive pastorale, marginile căreia, preţ de numai două secunde, debordează de cel mai pur lapte natural. Atunci îmi caut şi eu, instinctiv, vasul mic de porţelan din care îmi sorbesc de obicei dejunurile frugale şi, mai ales, solitare. Cu vîrfurile degetelor aproape lipite (de la mîna stîngă) apuc cana de toarta tocită, iar cu cealaltă mînă, acum liberă, încerc să deschid geamul ermetic al camerei de la subsol. Dar imediat mă văd obligat să renunţ, realizînd că noi doi – eu şi Costenar – am atins evoluţii diferite ale aceleaşi maladii şi, în timp ce trag înapoi perdeaua pentru a mă proteja de efectele fatale ale lunii pline, cu lumină devenită brusc ruginită, mă surprind că reflectez aproape cu voce tare: „n-ar fi rău deloc, fratele meu, ba chiar foarte bine, în perspectivă medie, să-mi găsesc o chirie la un alt etaj şi într-o altă clădire şi, cine ştie, poate într-o altă viaţă”!

Etichete: ,
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.