Trenul umbrelor

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 22 ( martie, 2012 )
Autor:

Noaptea nu există umbre. Noaptea e o umbră.

În vârful Dealului Oaselor, unde ruinele cetăţii se ridicau din pământ asemenea unor coaste, Maria îşi legăna copilul în braţe. Trecuse o jumătate de oră de când vărsase ultima lacrimă şi, în tot acest timp, a privit în depărtare către marginea micului oraş împietrit. Aştepta căderea nopţii, simţind că doar noaptea îl mai poate salva pe Vlad, pe ea şi poate… da, poate şi pe Ştefan. Vlad a supt, apoi a adormit, fără să ştie că mama lui plângea în timp ce-i oferea sânul ca pe o ultimă masă a unui condamnat fără vină. Ce vină are Vlad în toată treaba asta? se gândi Maria. În ce zodie a păcatului s-a născut doar pentru a împietri asemenea celor de jos? Dar apoi Maria şi-a şters lacrimile cu mâneca şi a decis că vor scăpa. Vor aştepta căderea nopţii şi vor încerca să fugă cât mai departe de acest oraş.

A ridicat bebeluşul către soarele care apunea într-o baltă de sânge suspendată în cer la orizont. La vederea umbrei lunguieţe a braţelor sale terminându-se într-un cocoloş negru a răsuflat uşurată şi l-a sărutat pe Vlad pe capul acoperit cu căciuliţa lui albă. Se gândea la Ştefan, la acel telefon dat pe fugă de pe stradă, la acel ton ocupat răsunând cu ecou între pereţii inimii sale. Se gândea la Ştefan, împietrit undeva, pe o stradă, poate la birou sau poate la volanul maşinii. Vai, Doamne, nu la volanul maşinii… Se gândea la Ştefan, a cărui singură parte a trupului şi a sufletului care nu a împietrit ca o insectă în chihlimbar o ţinea Maria în braţe pe Dealul Oaselor, refugiul lor de pe vremea când nu erau căsătoriţi, pe când nu erau decât doi studenţi îndrăgostiţi şi înfometaţi. Se gândea la Ştefan…

În spatele ei, un foşnet de frunze. A tresărit speriată şi şi-a strâns copilul şi mai tare la piept. Un băiat cu părul lung, cu acel curaj naiv al adolescenţilor prins între pleoape, ţinea de mână o fată blondă, ascunsă pe jumătate în spatele iubitului ei, cu obrajii înroşiţi şi ochii plânşi.

Ridică-te, a strigat băiatul.

Maria nu ştia dacă să fugă sau să rămână pe loc, dar când băiatul i-a cerut a doua oară să se ridice, a făcut ce i s-a ordonat, adăugând mecanic mişcării şi doi paşi în spate. Apoi a văzut că amândoi priveau insistent către umbra ei întinsă peste frunzele vişinii şi a înţeles: erau ca ea – înfometaţi, confuzi, pe fugă. Fata a ieşit din spatele băiatului şi a zis:

Sunt Iulia. El e Maxi.

Băiatul nu se mai uita la ele, le-a întors spatele şi s-a aşezat la rădăcina unui copac bătrân.

Te rog să ne ierţi dacă te-am speriat, dar nu mai ştim nici noi cine are şi cine n-are…

S-a aşezat lângă Maria şi a întrebat-o:

Cum o cheamă?

Îl cheamă. Vlad.

Au zâmbit amândouă: Maria, mama unui copil condamnat fie la încremenire, fie la o eternă fugă, şi Iulia, copil al cărui trup nu va purta copil probabil niciodată. Numai Maxi trecea cu privirea peste oraşul fără umbre.

Ce se întâmplă? a întrebat Maria.

Nu ştim nici noi. S-a întâmplat totul atât de repede.

Da, prea repede…

Ne-am trezit pe la doişpe – Maxi a dormit la mine – şi eram singuri în casă. Ne-a convenit, ai mei nu-l prea plac pe Maxi. Am făcut cafea, ne-am tolănit prin pat, ne-am uitat la Family Guy – ştii Family Guy? –, deci ne-am uitat la câteva episoade şi s-a făcut ora două şi ne-am dat seama că e super linişte în jur, prea linişte. Am aprins televizorul şi nu înţelegeam ce se întâmplă: pe ecran era tipa aia, aia de prezintă dimineaţa pe Antena 3, şi cu băiatul ăla şi se uitau în cameră şi nu ziceau nimic. Iniţial am crezut că o fi vreo defecţiune tehnică, dar Maxi a zis că uite, banda de jos merge, şi aşa şi era, ceasul mergea, burtiera mergea, totul se mişca, doar ăştia doi priveau în gol. M-am căcat pe mine de frică! Am fugit la geam şi, când am văzut ce era afară, mi s-au înmuiat picioarele şi am căzut. Erau oameni, ştii?, stăteau nemişcaţi ca nişte manechine din magazin. Maşinile se împotmoliseră una în cealaltă, de parcă oamenii ăia ar fi adormit la volan, dar puteam să-i văd şi nu dormeau, ştii?, erau treji, cu ochii deschişi, încremeniţi în mişcare, aşa.

Şi Iulia a pozat în manechin, imitând, pentru o clipă, unul dintre oamenii din stradă.

Când mi-am revenit, am fugit până jos, dar m-am oprit în scară, în faţa uşii. Tata era acolo cu plasele pline cu mâncare, cu mâna pe clanţa uşii…

Lacrimile i-au revenit în ochi şi şi-a dus mâinile la frunte.

Am plâns până acum. Tu ai plâns?

Da, a răspuns Maria.

E bine să plângi. Numai Maxi nu plânge, că zice că-i bărbat. Dar eu ştiu că ar vrea să plângă.

Ce se întâmplă cu ei? a întrebat Maria.

Nu ştiu, a răspuns Iulia, dar îţi zic un lucru: tata e viu. E clar asta! E viu. Era cald, respira, dar nu se mişca. Nici măcar ochii nu i se mişcau.

Iulia  început să plângă şi s-a dus lângă Maxi. S-a aşezat lângă el, odihnindu-şi tâmplele pe umărul băiatului.

Maria a rămas o vreme privind în gol, gândindu-se la tot şi la nimic, prea obosită ca să mai lupte, dar prea înfricoşată ca să nu mai poată spera. A mai ridicat o dată copilul în aer. Umbră. E bine. E bine. Soarele se îngropa cu repeziciune în dealurile din jurul oraşului. O bubuitură a trezit-o din amorţeală. Maxi ridica bolovani cu ambele mâini şi îi arunca în cioturile ruinelor care ieşeau ici-colo din pământ. La fiecare sforţare, gâtlejul său elibera un strigât înfundat şi plin de ură. Maria se uita la puiul de bărbat care încerca zadarnic să distrugă lumea înainte ca ea să-l îngenuncheze pe el. La un moment dat, braţele subţiri i-au obosit şi Maxi a lăsat bolovanul să cadă. Stătea nemişcat cu spatele la ele şi respira agitat. Printre umbrele copacilor ca urme de bici pe spatele dealului, umbra lui Maxi se micşora, scurgându-se sub tălpile lui ca un lichid negru.

Maxi! a strigat Iulia şi a ţâşnit către el. Maxi!

L-a strâns în braţe şi l-a sărutat, dar Maxi nu se mişca. Umbrele lor s-au întâlnit într-o îmbrăţişare şi se scurgeau sub tălpile lor, până au dispărut de tot. Apoi s-a făcut linişte pe Dealul Oaselor.

*

Nu mai ştia de când fugea, dacă fugea, poate mergea doar, nu mai ştia. Trebuia. Se lăsase noaptea peste oraş şi ea ajunsese la marginea lui, acolo unde începe sfârşitul. Gara mică, dezafectată, tot numai rugină îmbălsămată în ceaţă, era ultimul obstacol în calea ei spre alte locuri, la fel de întunecate, dar îndepărtate. Purta amintirea celor doi, Iulia şi Maxi, stane de piatră uitate pe Dealul Oaselor ca statuile din Insula Paştelui, privind şi ei către un alt ocean, unul de umbre şi frici. Vlad dormea. Şi ea ar fi vrut să doarmă. Vedea totul prin ceaţă, oasele i se frecau unul de celălat, carnea ardea pe ele. Da, tare ar fi vrut să doarmă.

S-a împiedicat. O şină. Să ia calea lor? se întreba. Să mearga pe lângă ele până… până când? Până unde? Dar liniştea nopţii s-a spulberat şi calea ferată s-a aprins. Maria s-a întors: două faruri. O locomotivă! Un tren! A luat-o la fugă către lumină. Trenul s-a oprit şi o siluetă neagră a păşit pe peron. Maria s-a oprit. Silueta a ridicat braţul, a fluturat un steag şi a fluierat. Maria a zâmbit, sau ce era acel tremur al buzelor, şi a fugit către controlor.

Staţi! striga. Luaţi-ne şi pe noi! Staţi! Nu plecaţi!

Dar controlorul nu zicea nimic, privea în gol, pe lângă ea şi flutura din steagul negru. Maria nu ezită şi puse piciorul pe prima treaptă, apoi pe a doua şi gata, era în tren. Cald. Parfumat. Un tren de epocă. O fi scump… se gândea. Nu avea bilet. Dar nu mai conta. Era bine acum.

Bine, Vlad! Ai auzit? Suntem bine? îi şoptea. Vom merge cât mai departe.

A intrat, ca prin vis, în primul compartiment şi cineva a închis uşa în urma ei. Pe banca din stânga stătea un bătrânel îndesat, îmbrăcat în port bavarez, cu pantalonii lor ridicoli cu bretele, cu o mustaţă albă şi stufoasă unind cei doi obraji înroşiţi şi cu o pălărie verde din care se ridica ţanţoş – de parcă încă ar fi fost ataşată unei păsări vii – o pană colorată. Bătrânul o privi direct şi îi zâmbi. Lângă el: o femeie îmbrăcată din cap până în picioare în negru, cu un voal negru acoperindu-i chipul. Nimic din privirea ei nu răzbea de sub veşmântul negru, rochia acoperindu-i picioarele şi braţele terminându-se într-o pereche de mănuşi negre. În braţe ţinea un bebeluş, şi el împachetat în negru. Un fior îi trecu Mariei peste şira spinării şi se uită în jos la chipul senin al lui Vlad. Ce contrast: Vlad înfăşurat în alb şi albastru deschis, iar acel biet pui de om în negru. S-a aşezat pe bancheta din dreapta şi a salutat pe cei doi printr-un gest delicat al capului. Femeia a rămas nemişcată, nici un sunet nu trecea de voalul negru. Bavarezul, zâmbind neîncetat, a început să vorbească cu un accent german apăsat.

Büna seaua, domnişuaua!

Bună seara! a răspuns Maria şi a zâmbit.

Auzul unui glas de om, chiar şi al unuia atât de hazliu, o făcu pentru o clipă să uite de infernul tăcut de afară, de pe străzi, şi să se oprească din tremurat.

Baiat sau fata? întrebă bătrânul.

Băiat. Vlad.

Aaa, Vladuţ. Draguţ!

Nu, Vlad. Atât.

Bavarezul dădu din cap şi tăcu. O scurtă smucitură şi trenul se puse în mişcare. Maria încercă să vadă ceva prin geam, însă nu putea vedea decât faţa ei în oglindă, cearcăne peste cearcăne, şi formele negre ale celor doi. Dincolo de geam: noaptea ca o umbră. Şi totul reveni.

Aţi auzit ce se întâmplă? a întrebat uitându-se când la bărbat, când la femeie.

Ce? a întrebat bătrânul.

Cu umbrele. Nu aţi auzit?

Ce anüme, domnişuaua? Fiţi mai expliţita!

Umbrele, dispar umbrele oamenilor! Nu s-a auzit nimic despre asta? Nu se vorbeşte despre asta? De unde veniţi?

Nu, domnişuaua, de unde vin eu ümbuele sunt la locul lou.

Atunci trebuie să se afle! spuse Maria.Unde merge trenul ăsta? Care e următoarea staţie?

Mai dueaza püţin. Dau, liniştiţi-va, domnişuaua, ajungem noi.

Maria se gândi că sigur o consideră o nebună, o drogată care a furat un copil şi care încearcă să scape. Hotărî să tacă, ce rost ar fi avut să vorbească? Mai mult rău ar fi făcut. Dacă se ridică şi anunţă controlorul? se gândi. Dacă mă lasă în câmp acum, înainte de a ajunge în alt oraş, înainte de a alerta pe cineva despre ce se întâmplă, înainte de a-l salva pe Vlad? Hotărî să tacă.

Gândul îi fugi la Ştefan, oare chiar… Stomacul s-a strâns ghem şi, dacă ar fi avut ce vărsa, ar fi făcut-o – îl va găsi, îşi spunea, îl va găsi şi-l va salva şi pe el. Aşa cum şi el a salvat-o pe ea de nenumărate ori, fără mulţumiri din partea ei, fără gesturi de apreciere, mereu ca pe ceva firesc, chiar obligatoriu din partea lui, fără îmbrăţişări. Dar ştia acum că, dacă n-ar fi fost el, ea ar fi fost demult moartă. Sufleteşte. Un corp gol, numai carne şi oase, carcasă plină cu vânt. Era rândul ei acum. Oricât ar costa-o, oricât ar dura. Vlad dormea şi ea îl privea. Nimic din hidoşenia de afară nu se oglindea pe chipul lui. Ce vină are el? Şi ca el sunt mulţi.

Trenul se balansa uşor într-o invitaţie la somn. Compartimentul, uter lipicios, se încălzea cu fiecare respiraţie a călătorilor din el. Pleoapele Mariei erau grele, plăci de beton zgrunţuroase peste ochii înlăcrimaţi. Ustura. Era greu. Nici un gând în mintea Mariei, doar uitare şi cădere lină într-o lume aproape ca aceea reală, doar că puţin altfel. Cum altfel? se întreba în timp ce păşea printr-un câmp de maci. Soarele ardea. Nu avea copil, nu avea soţ, era liberă şi uşoară. Se simţea frumoasă. Făcu un pas şi deja era în aer. De sus se vedea lumea. Era în formă de pâlnie, dar unde se scurgea totul, nici ea nu ştia, nimeni nu ştia. De acolo, de sus, vedea oamenii pe buza pâlniei din muşchi şi licheni, se făceau mici, tot mai mici, lăsând în urma lor doar umbre. O lume de umbre pe buza unei pâlnii. O lume care se scurgea, dar unde se scurgea, nici ea nu ştia, nimeni nu ştia.

A deschis ochii. Compartimentul. Balans. Căldură. Broboane de transpiraţie se adunaseră la baza gâtului. Îi era somn, dar trebuia să se trezească. Nu avea voie să rateze următoarea staţie, oricare ar fi fost ea. Cald, foarte cald. Să nu se înăbuşe Vlad. Coborî privirea către el, dar braţele îi erau goale. Un strat de gheaţă îi acoperi inima. Vlad! Nu se poate, gândi, nu se poate, visez! Vlad! Şi apoi o zise cu voce tare:

Vlad!

Bătrânul bavarez o privi uimit şi zise:

Jürgen, domnişuaua.

Nu, nu, Vlad, băiatul meu! Nu se poate! Vlaaaaad!

Gheaţa se îngroşa, ţurţuri creşteau şi-şi înfigeau vârfurile în organele din jur. Tot corpul o durea, dar ea striga:

Vlad! Ce i-aţi făcut! Bestiilor!

Striga ca o nebună, deşirată, demolată. Privirea turbată îi căzu pe femeia în negru şi se năpusti asupra ei.

Scorpie! Dă-mi-l înapoi! Poliţia! Opriţi trenul!

Şi, între cuvinte, strigătele a mii de mame fără copii.

Poliţia! Mi-a luat copilul! Striga şi trăgea de firava femeie în negru, care nici acum nu zicea nimic, lăsându-se trasă şi împinsă de mâinile Mariei. Doar braţele ei erau încordate, strângându-şi bebeluşul în braţe.

Domnişuaua, dau potoliţi-va! Staţi!

Criminalilor!

Plângea, lovea, murea. Încetul cu încetul.

Uşa compartimentului se deschise şi controlorul, ajutat de doi malaci cu trăsături mongoloide, o scoaseră afară pe hol.

Lăsaţi-mă! Ajutor! striga Maria printre sughiţuri. Mi-au luat copilul!

Reuşi să se smulgă din braţele lor şi se năpusti din nou asupra femeii. Căzu şi i se agăţă de piciorul stâng. Un junghi mut, apoi o durere în valuri peste spate. Unul dintre malaci o lovise cu o bâtă peste spate. Bâta se ridica, apoi cădea. Trosc! Maria nu dădea drumul piciorului. Bâta se ridica, apoi cădea. Trosc!

Ştefan! striga. Ştefaaaaaan!

Dar poate striga în gând, pentru că Ştefan nu o auzea.

Ultima imagine pe care o văzu fu o mică porţiune de piele de pe piciorul stâng al femeii în negru, o piele aspră şi portocalie, ca nisipul unui deşert pe care nu-l văzu niciodată la ceas de asfinţit.

Trosc!

Apoi beznă.

*

Chiar şi după ce a deschis ochii, tot beznă. Sunetul trenului se auzea undeva, departe. Era tot în tren, bănuia, dar altundeva. Un alt compartiment, unul adâncit în beznă. Încercă să se mişte, dar un junghi electric îi străbătu tot corpul. Îşi simţea muşchii frăgeziţi, oasele fărâmiţate, pielea tumefiată. Ce-au cu mine? şoptea şi-şi simţea buzele umflate şi uscate. Ce-au cu mine? Vlad… Ştefan… Nimic din ei în jur, doar beznă. Dar – îşi ţinu respiraţia – ceva se auzea din partea ei dreaptă. Cineva respira… Linişte. Apoi din nou. Da, era sigură, cineva – sau ceva – respira în întuneric. Şi din stânga! Îşi întoarse capul în cealaltă parte. Da, şi din stânga se auzea. Mai mulţi, mai multe… Frica se trezi. Respiraţii lungi, calme ca briza unui ocean, veneau din toate părţile către ea. Nu vedea nimic. Întinse mâna şi se târî cam jumătate de metru în direcţia din care se auzea una dintre respiraţii. Se opri, ascultă, apoi porni către sursa respiraţiei. Pipăia prin beznă, hotărâtă să înfrunte orice o aştepta acolo, în întuneric. Orice ar fi fost, putea să o omoare, dar putea să o şi salveze. Putea fi oricine – putea fi femeia în negru, sau controlorul, sau unul dintre malaci, sau poate chiar amândoi, unul în dreapta şi unul în stânga, aşteptând-o cu bâtele lor ridicate în aer. Dar putea fi şi Vlad… sau Ştefan… Încă un pic. Respiraţia se auzea mai tare. Încă un pic. Acum. Încă un pic. Încă un… Degetele ei au atins piele. O masă de carne transpirată. A încercat să cuprindă ceva, orice, cu degetele, dar nu putea. Marginile acelei hălci de carne păreau să se scufunde în podea. Erau una cu podeaua. Şi-a retras mâna şi a rămas tăcută în faţa acelui… acelui… nu ştia ce era, dar era în faţa ei, în întuneric, viu şi lipit de podeaua compartimentului. Şi deodată i se păru că tot mai multe respiraţii se scurgeau prin întuneric către ea. Îşi simţi inima în tâmple. Vlad… Ştefan… unde sunteţi? Cineva gemea în întuneric. Alţii respirau. Gemeau şi respirau. Se târî pe genunchi într-o parte. Se lovi de ceva – tot o masă de carne vie, gemând, respirând. S-a prăbuşit şi a început să plângă, sprijinindu-se cu palmele în podeaua scârboasă. În jurul ei, gemete şi tânguieli. Lacrimile îi brăzdau ca fluvii obrajii şi se adunau pe bărbia ascuţită. Vru să-şi şteargă lacrimile, dar nu-şi putu dezlipi mâinile de pe podea. Doamne… Încercă să se ridice, dar picioarele şi fundul se lipiseră de podea. Doamne-Dumnezeule… Simţea cum tot trupul se adânceşte în podea, se afundă în pâcla acelui loc, topindu-se în beznă. Nu… nu… Mâinile şi şoldul îi erau cu totul înghiţite de podea, trecute dincolo – unde? –, de cealaltă parte. Acum pieptul, cu repeziciune. Nu, şoptea plângând. Nu… Şi, până să mai scoată un cuvânt, buzele se lipiseră şi ele de podea. O clipă mai trecu doar şi ochii se adânciseră şi ei în beznă, aceeaşi de sus, dar alta. De jos. Şi tot ce-i mai rămânea de făcut era să geamă şi să se tânguiască.

*

Trenul se smuci şi Maria se trezi. Se opriseră într-o gară, dar nu se vedea nimic pe geam. Doar noaptea ca o umbră. Maria privea prin voalul negru cum se deschidea uşa. O mamă cu doi copii mici intră şi se aşeză pe bancheta din faţa ei. Chipul mamei era desfigurat de frică şi alergătură, iar cei doi copii abia se ţineau să nu plângă. Femeia se uită la cei doi călători din faţa ei şi dădu din cap a salut. Maria nu se mişca, nu zicea nimic, doar o privea. Lângă ea, bătrânul bavarez îşi mângâia mustaţa şi zâmbea. Trenul porni prin noapte. Maria îşi coborî privirea cu o mişcare aproape imperceptibilă şi îşi privi păpuşa de lemn pe care o ţinea în braţe. Înfăşurată în negru, ochii păpuşii erau două bile de plumb şi, printr-o deschizătură în cârpe, se vedea umărul drept cu şurubul gros care lega braţul de trunchi. Din radiatorul de sub geam se auzeau glasuri de copii abia şoptite. Vlad era bine, se juca undeva, cu alţi copii. Printre glasurile lor era şi al lui. Departe, departe de tot.

Bătrânul bavarez îşi apropie buzele de urechea dreaptă a Mariei.

Gata, îi şopti pe sub mustaţa stufoasă, gata, s-a teuminat. Bine ai venit in Iad!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

7 comentarii »

  • “Trenul umbrelor” în noul Suspans | A. R. Deleanu said:

    […] Citeşte mai departe aici. […]

  • Mircea Coman despre “Trenul umbrelor” | A. R. Deleanu said:

    […] eu o anume slăbiciune pentru domeniul feroviar), SUSPANS.ro încheie stagiunea de mărţişor cu „Trenul umbrelor”, de A.R. Deleanu. Desigur, trenul propus de autor nu e unul cu care mi-aş dori să călătoresc, […]

  • Woman in Black vs. Trenul umbrelor | A. R. Deleanu said:

    […] mi-a atras însă atenţia că sunt paralele între film şi povestirea mea, Trenul umbrelor. Mai exact faza cu femeia din tren îmbrăcată în negru care fură copii şi îi duce undeva. […]

  • Martie | A. R. Deleanu said:

    […] că v-am oferit în luna martie povestirea “Trenul umbrelor”, text citit în premieră în februarie la Cenaklub şi care a primit o cronică pozitivă din […]

  • Trenul umbrelor – gara: Scriptorium | A. R. Deleanu said:

    […] “Trenul umbrelor, de A.R. Deleanu, ultima proză din numărul 22 al revistei Suspans, este în opinia mea, dacă nu una dintre cele mai consistente, cu siguranţă una dintre mai bine scrise. Cu un stil deosebit de realist, povestirea de faţă lasă tot timpul impresia de veridicitate, reuşind în acelaşi timp să treacă pe neaşteptate tărâmul către o lume fantastică şi, mai precis, tărâmul către lumea de dincolo. Un text consistent, care place. […]

  • Cele mai bune proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Trenul umbrelor” de A.R. […]

  • cei mai cei 5 « Scriptorium said:

    […] Deleanu, cu povestirile Trenul umbrelor şi Scrum, prima apărută în revista Suspans, cea de-a doua în Revista de […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.